Mecanisme speciale de menţinere,

sprijin şi stabilizare
Terapia protetică a formelor clinice de edentaţie
parţială ce se pretează la supraprotezare ridică o
serie de probleme complexe de natură biomecanică,
în cadrul cărora perfecţionarea tipurilor de lucrări cu
caracter adjunct şi conjunct reprezintă un real
progres al Gnatoproteticii contemporane.
Eficacitatea actelor de tratament prin aplicarea
metodei supraprotezării se datorează obligativităţii
respectării a trei importante criterii:

 Estimarea clinică şi radiologică a morfologiei şi stării

existente a parodonţiului dinţilor sau a rădăcinilor restante
posibil a fi recuperate endodontic, a numărului şi poziţiei
topografice a acestora, în vederea alegerii variantei celei mai
eficace de supraprotezare.
 Utilizarea retentivităţilor anatomice favorabile ale suportului
muco-osos, luându-se în considerare înălţimea, aspectul şi
profilul crestelor alveolare - mai ales în edentaţiile terminale
întinse sau extinse şi cele subtotale - în vederea asigurării
ulterioare a extinderii şeilor protetice. De asemenea, nu se
va omite folosirea (îndeosebi la nivelul mandibulei) a
tonicităţii stabilizatoare pasive şi active a muşchiului
orbicular al buzelor şi a buccinatorilor situaţi extraoral, iar
intraoral a celor intrinseci şi extrinseci ai limbii .
Eficacitatea actelor de tratament prin aplicarea
metodei supraprotezării se datorează obligativităţii
respectării a trei importante criterii:

 Aprecierea comportării ţesuturilor moi de conexiune ale

câmpului protetic: caracterul rezilienţei fibromucoasei ce
acoperă crestele alveolare, grosimea, mobilitatea orizontală
şi în cazul implantelor, evaluarea radiologică a substratului
osos.
Posibilităţi de menţinere, sprijin şi
stabilizare (auxiliare)

 culisele;
 capsele;
 telescoapele;
 sisteme de ancorare rigidă prin intermediul
barelor conjunctoare şi a călăreţilor (matricelor)
din interiorul şeilor protezelor adjuncte;
 supraprotezarea pe baza unor aliaje magnetice;
 supraprotezarea pe multiple tipuri de implante.
Culisele

 Culisele sunt sisteme speciale denumite şi

ataşamente, care asigură retenţia pieselor
protetice adjuncte prin intermediul unei fricţiuni
ce trebuie să existe între o matrice şi o patrice.
 Componentele acestea se pot deplasa una faţă de
alta în plan vertical.
 Culisele intracoronare şi extracoronare deţin
scopul de a substitui croşetele unei proteze
mobilizabile şi de a repartiza cea mai mare parte
a solicitărilor masticatorii la dinţii stâlpi.
Dintre cele două categorii de culise ce pot fi
extracoronare (cu patricea unită de proteza
unidentară de înveliş, iar matricea situată în fiecare
şa a piesei protetice adjuncte pe faţa ei mucozală) şi
intracoronare (situaţia inversă de prezentare a
acestor elemente protetice cu caracter fricţional),
primele sunt mai frecvent utilizate.
 A B
A = schema culisei intracoronare periferice;
B = schema culisei extracoronare.
(LUBESPERE şi colab. 1974).
Dintre ataşamentele rigide intracoronare cele
mai frecvent utilizate sunt cele ale lui:
GERBER, GMUR, sistemul INTROFIX

 Acest ultim mecanism special deţine avantajul de

a fi demontabil, pentru a se putea înlocui patricea
în situaţia în care ea este uzată.
 În general indicaţia unor astfel de ataşamente
este pe dinţii frontali care deţin distrucţii masive
coronare, ce nu pot să ofere condiţii de ancorare
cu croşete, pretându-se după o prealabilă terapie
endodontică corect efectuată la o protezare
adjunctă cu specific rigid.
 Ataşamentul rigid Ataşamentul rigid
intracoronar GMUR 615 şi intracoronar Introfix.
615 A. (LEJOYEUX, 1973).
(LEJOYEUX, 1973).
Spre deosebire de culisele intracoronare, la cele
extracoronare fie matricea, fie patricea sunt fixate în
afara perimetrului protezei unitare de înveliş în
cadrul unei edentaţii termino-terminale, impunându-
se solidarizarea a cel puţin doi pilieri dentari de
ambele părţi ale arcadei scurtate sau a tuturor
dinţilor restanţi.
 A B

A = cele două matrice ataşate la coroanele de înveliş metalice

turnate.
B = cele două patrice fixate la coroanele de înveliş metalice turnate.
(ENE şi colab.1982).
Culise Vario – Soft 3 sv
Solidarizarea fixă a mai multor dinţi sau a tuturor
celor existenţi este recomandată, deoarece măreşte
valoarea parodontală a lor, condiţie cerută şi de
faptul că aceste culise realizează o legătură rigidă
între şei şi pilierii dentari pe care îi solicită la
maximum.
O astfel de terapie protetică care garantează un
sprijin mixt cu ajutorul ataşamentelor rigide de tipul
culiselor intracoronare sau extracoronare poate să fie
considerată ca şi o supraprotezare parţială. Întrucât
adeseori rigiditatea prea mare a ansamblului protetic
adjunct după un anumit timp de la purtarea
supraprotezei poate deveni un factor de risc pentru
mobilizarea pilierilor dentari de ancorare (dacă
forţele masticatorii antagoniste sunt puternice), prin
înlocuirea matricelor metalice din interiorul şeilor
protetice cu cele din material plastic s-a ajuns la
evitarea acestui pericol.
Capsele

 Ele în general sunt formate dintr-o patrice

sferică sau cilindro-sferică şi o matrice
tubulară. După ENE şi colab. (1982) patricea
se continuă cu o tijă ce ajută la fixarea unui
dispozitiv corono-radicular, iar matricea este
încorporată în interiorul şeii protezei
mobilizabile. Întreg ansamblul mecanic este
acoperit de către piesa protetică adjunctă,
oferind astfel o menţinere favorabilă şi
totodată un deosebit efect fizionomic.
Ţinându-se cont de forma patricelor,
capsele se pot clasifica în patru grupe:

 cilindrice şi conice de fricţiune;

 cilindrice de reţinere (retentive);
 reziliente cilindrice de reţinere;
 reziliente sferice de fricţiune şi reţinere.
Supraproteza cu ataşament tip GERBER

 Reprezintă o piesă protetică adjunctă care

acoperă şi se sprijină pe un dispozitiv corono-
radicular, la extremitatea sa ocluzală deţinând
patricea sub forma unui buton, iar în şaua
protezei se află o capsă (matricea) ce permite
angajarea pe acest bont şi îl încercuieşte
realizând retenţia (BURLUI şi colab. 1989).
 După ENE şi colab. (1982) capsele GERBER au o
patrice cilindrică ce prezintă un şanţ în care
pătrunde un inel fixat la matrice, mărind
fricţiunea dintre cele două elemente mecanice.
 Avantaje şi
 oferă o rezilienţă
sporită compatibilă cu
deplasările ţesuturilor
sub baza protezei
adjuncte;
 atât patricea cât şi
matricea pot fi
schimbate;
 asigură un excelent
sprijin,stabilitate şi
retenţie a piesei
protetice.
dezavantaje
 necesită un spaţiu
interocluzal mare
pentru a putea fi
poziţionat
ataşamentul;
 se impune dacă sunt
utilizate mai multe
dispozitive un strict
paralelism;
 sub raportul păstrării
igienei, curăţirea
matricei poate fi
problematică.
Supraproteza cu ataşament tip
ROTHERMANN

 După ZAMIKOFF (1978) acest element mecanic

(fig. 36) este format dintr-o patrice
asemănătoare unui buton fixat la un dispozitiv
radicular, care are un şanţ de retenţie la
margine. În interiorul protezei adjuncte se află
matricea reprezentată printr-un inel asemănător
unei clame, a cărei extremitate liberă este
angajată în şanţul retentiv al patricei.
 Avantaje şi dezavantaje

 este mai scurt decât  se pot rupe uşor;

dispozitivul lui GERBER,  necesită frecvente
putând fi poziţionat şi ajustări, aceste
când distanţa operaţiuni fiind dificil de
interocluzală este mai executat.
mică;
 paralelismul dintre mai
multe ataşamente de
acest gen nu este
esenţial;
 clama (matricea) poate
fi ataşată uşor la
proteză, fie de către
tehnicianul dentar, fie
de medic.
Supraproteza cu ataşamente tip BAKER

 După DODGE (1973) acest ansamblu mecanic

este alcătuit dintr-o capă aplicată peste dintele
devitalizat şi amputat, peste care se lipeşte o
sârmă calibrată, iar pe ea se îmbină o clamă
mică care aparţine de piesa protetică
mobilizabilă.
 Avantaje şi dezavantaje

 ataşamentul fiind foarte  minimale

redus, asigură un
maximum de spaţiu
pentru montarea
dinţilor artificiali;
 inserarea şi
dezinserarea
supraprotezei cu aspect
total fizionomic se face
uşor;
 păstrarea igienei
lucrării protetice
adjuncte nu ridică nici
o problemă.
Supraprotezarea cu capse reziliente
sferice de fricţiune şi reţinere tip CEKA
sau BIAGGI

 Acestui tip de ataşament îi este specific faptul că

permite mişcări uşoare ale piesei protetice
adjuncte scheletizate, în decursul masticaţiei
După L. ENE şi colab. (1982) aceste
mijloace de retenţie trebuie să prezinte
mai multe avantaje

 să ofere o rezilienţă sporită, compatibilă cu

deplasările ţesuturilor de sub baza protezei
adjuncte
 ambele componente să poată fi înlocuite
 să garanteze un foarte bun sprijin, stabilitate şi
retenţie a pieselor protetice, cu condiţia existenţei
unui spaţiu ocluzal mare pentru a putea fi
poziţionat ataşamentul. Când se folosesc mai
multe ataşamente este necesară realizarea unui
paralelism strict între ele.