Modelul corijat – amprenta biofuncţională

 Concept introdus de şcoala americană

 Are la bază metoda amprentării compresive iniţiate de O.C.
Applegate (Micighan) şi S.G. Applegate (Detroit)
 realizarea scheletului metalic după o
amprentă unică cu hidrocoloizi, după care
scheletul este probat şi adaptat în
cavitatea bucală. Pe modelul funcţional se
delimitează cu creionul limitele întinderii
şeilor
 Tehnicianul lipeste apoi o folie de staniol
în perimetrul delimitat de medic. Aplică
pe model scheletul metalic şi peste şeile
metalice se aplică acrilat
autopolimerizabil.
 Medicul adaptează şeile la fel ca o lingură
individuală, important fiind ca ele să se
termine la 1-2 mm de linia de reflexie a
mucoasei.
 Apoi pe faţa mucozală a portamprentelor
(şei) se depune ceară bucoplastică de tip
Korecta nr. 4. Scheletul se aplică în
cavitatea bucală şi se amprentează,
scheletul fiind menţinut prin presiune
digitală pe pinteni şi conector dentar.
Amprenta se răceşte cu apă, se scoate
din gură şi se aplică straturi succesive şi
se repetă manoperele de amprentare
până când suprafaşa amprentei este
lucioasă (prezenţa de zone mate indică
lipsa contactului între materialul de
amprentă şi mucoasă).
 În laborator se secţionează crestele de pe
modelul de lucru la 1 mm în spatele
ultimilor dinţi restanţi, linia de secţiune
fiind perpendiculară pe direcţia crestei. La
maxilar este nevoie şi de o secţiune
sagitală plasată la limita dintre conectorul
principal şi ceara de amprentă.
 Se fac retenţii pe zonele secţionate, se
aplică pe model scheletul cu amprenta şi
se lipeşte pe dinţii restanţi.
 Se toarnă un nou model numit model
corijat, iar după priza ghipsului se
îndepărtează amprenta împreună cu
scheletul.
Modelul de lucru
Cauzele apariţiei de deficienţe la nivelul modelului de
lucru: deficienţe vizibile apărute la suprafaţa modelului

 suprafeţe cu aspect cretos şi rezistenţă scăzută,

datorate: lipsei curăţării amprentei sau excesului de
apă la suprafaţa amprentei
 suprafaţă cu aspect rugos datorată: incorectitudinii
preparării ghipsului, ce a avut o viscozitate
crescută.
 suprafaţă cu goluri, datorată: insuficientei vibrări a
amprentei, apă sau salivă la nivelul amprentei în
momentul turnării
 suprafaţă cu plusuri, datorită: amprenta a avut o
grosime neuniformă a materialului de amprentare,
determinând interpunerea de bule de aer
 dinţi restanţi fracturaţi, datorită: separarea
incorectă a modelului de amprentă, înainte de priza
acestuia.
Cauzele apariţiei de deficienţe la nivelul modelului de
lucru: deficienţe inaparente

 deformării amprentei prin mişcarea în timpul prizei, a

tragerii şi a desprinderii de lingură
 deformarea amprentei când nu se respectă indicaţiile cu
privire la timpul în care se necesită turnarea modelului (la
alginate)
 ghipsul a fost turnat cu consistenţă foarte vâscoasă iar
amprenta a fost deformată în procesul de soclare.
MODELUL DUPLICAT

 Este copia pozitivă a modelului de lucru, special

pregătit în urma analizei la paralelograf, realizat
din masă de ambalat specifică aliajului din care
se toarnă scheletul metalic.
 Reprezintă condiţia obligatorie în conceperea şi
realizarea unei proteze scheletate de mare
precizie. Pe modelul duplicat se confecţionează
macheta componentei metalice a protezei
scheletate, care se ambalează împreună cu
aceasta, modelul duplicat făcând parte integrantă
din viitorul tipar.
 PREGĂTIREA MODELULUI DE LUCRU PENTRU
DUPLICARE

 Analiza la paralelograf şi deretentivizarea

dinţilor restanţi. Se aplică o ceară specială cu
gutapercă la nivelul zonei subecuatoriale şi sub linia
ce marchează traiectul braţului elastic al croşetului.
Cu ajutorul răzuşei se îndepărtează excesul de ceară
din zona subecuatorială, dinţilor dânduli-se un aspect
cilindric neretentiv.
 Deretentivizarea altor zone. Procesele alveolare,
spaţiile mucozale ale unor punţi dentare. Se
realizează cu ceară specială.
PREGĂTIREA MODELULUI DE LUCRU PENTRU
DUPLICARE

 Folierea crestelor alveolare edentate. Se face

în situaţiile unui sprijin mixt al protezelor,
distanţându-se seile metalice de creastă şi făcând
loc acrilatului. Constă în adaptarea unei plăci de
ceară groasă de 0,5-0,6 mm în limitele desenului
de pe model la nivelul crestelor.
 Folierea zonelor expuse decubitusului.
Zonele sensibile la presiuni se foliează cu 0,25-1
mm.
 Folierea traiectului conectorilor principali şi
secundari. Se face în funcţie de sprijinul
protezei şi de valoarea înfundării acesteia.
După aceste pregătiri, modelul se izolează în apă
la temperatura camerei timp de 20 de minute
pentru ca materialul de amprentă să nu se
lipească de model
AMPRENTAREA MODELULUI DE LUCRU
PREGĂTIT

 Pregătirea masei duplicatoare. Se taie în fragmente

mici şi se fluidifică cu ajutorul unor aparate speciale de
reglare termostatică sau într-o baie cu apă.
Temperatura de topire este de 80-90°C, după care se
lasă să se răcească, temperatura de utilizare fiind de
40-45°C pentru a nu topi ceara folosită la
deretentivizări.
 Pregătirea conformatorului de duplicare. Pe
capacul conformatorului pe care s-a fixat modelul izolat
se aplică etanş corpul conformatorului.
 Turnarea materialului duplicator. Se toarnă prin
orificiile conformatorului până se umple. După 10
minute de menţinere la temperatura camerei,
conformatorul se pune 30 de minute într-un vas cu apă.
AMPRENTAREA MODELULUI DE LUCRU
PREGĂTIT

 Îndepărtarea modelului din masa duplicatoare.

Modelul fiind neretentiv şi masa duplicatoare elastică
modelul se scoate uşor prin tracţiune asupra marginilor.
 Aşezarea conformatorului pâlniei de turnare. Se
face prin aplicarea unui conformator în formă de con la
nivelul bolţii palatine sau planşeului bucal, în poziţie
centrală.
 Turnarea modelului duplicat. Masa de ambalat se
prepară la vacuum-malaxor, iar materialul se toarnă
treptat în amprenta ce se află pe masa vibratoare,
realizându-se un model compact fără bule de aer.
Reacţia de priză este exotermă (70°C) şi este însoţită
de o dilatare de 0,2-0,5%
Uscarea modelului duplicat constă în
introducerea acestuia într-un cuptor a cărui
temperatură creşte lent la 200°C.
Impregnarea modelului constă în mărirea
rezistenţei la nivelul suprafeţei externe prin
scufundarea repetată de 3-4 ori într-un amestec
de ceară topită, parafină şi colofoniu.
 ERORI CE POT APARE LA REALIZAREA
MODELULUI DUPLICAT

 Nerespectarea temperaturii de turnare a hidrocoloidului în

cuvetă prin încălzirea excesivă a acestuia duce la dizolvarea
cerii folosite la deretentivizarea modelului de lucru. Aceasta
determină reluarea etapei de foliere. Se poate evita prin
utilizarea drept temperatură de lucru a unui hidrocoloid la
maximum 60 grade.
 Folosirea de hidrocoloid vechi va determina o masă de
amprentare prea moale şi apariţia de crăpături la nivelul
amprentei.
 Răcirea incorectă a hidrocoloidului, fie datorită unei perioade
prea scurte, sub 45 min, fie datorită folosirii unui circuit de
apă prea rece, va determina deformarea amprentei, prin
contracţia masei de amprentare.
 ERORI CE POT APARE LA REALIZAREA
MODELULUI DUPLICAT

 Fracturarea amprentei de hidrocoloid în timpul

manevrei de scoatere a modelului funcţional, se
datorează în principal incorectitudinii deretentivizării
sau a lipsei acesteia.
 Pot apare şi o serie de erori ce se constată numai la
proba scheletului metalic pe modelul funcţional şi ce au
ca rezultat neadaptarea acestuia, crescând astfel
gravitatea lor prin necesitatea reluării manoperelor de
duplicare. Cauzele sunt:
 hidrocoloid prea vechi
 hidrocoloid răcit greşit
 nerespectarea indicaţiilor de lucru ale producătorului cu privire la
masa de ambalat
 folosirea unei mase de ambalat necorespunzătoare metalului din
care s-a realizat scheletul
 deteriorarea modelului refractar în timpul manoperelor
Paralelograful
 Paralelograful

 soclul stabilizator reprezentat de placa metalică, de o

anumită greutate dependentă de fabricant şi care conferă
stabilitatea aparatului
 suportul pentru model, creeat în diferite moduri şi fixat
la soclul stabilizator, dar prevăzut cu o articulaţie reglabilă
multidirecţional sau mobil, detaşabil. Suportul pentru
model conţine şi sistemul de fixare a modelului
 stâlpul vertical, solidarizat vertical la soclul stabilizator
 braţul orizontal articulat, la extremitatea superioară a
stâlpului vertical
 tija verticală articulată, la cealaltă extremitate a braţului
orizontal. Această tijă este paralelă cu stâlpul vertical, mai
subţire ca acesta, putând fi apropiată de model prin
acţionare manuală şi cu revenire automată la poziţia
iniţială. La extremitatea inferioară a acestei tije se găseşte
un sistem tip menghină la care se fixează diverse piese
anexe
 Paralelograful - anexe

 tija de reperaj, reprezentată de un cilindru plin de

diametru 2 mm şi 3-4 mm lungime, cu ajutorul căreia se
orientează înclinarea măsuţei de lucru până când se
stabileşte axul comun al dinţilor stâlpi purtători de croşet
 tija portcreion, ce are la un capăt un element grafitat cu
care se trasează ecuatorul tuturor dinţilor restanţi
 tijele retentivometru, în număr de trei, cilindrice şi
asemănătoare cu tija de grafit, prezentând la un capăt
discuri cu raza de 0,25; 0,50; 0,75 mm, cu ajutorul cărora
se măsoară retentivitatea subecuatorială coronară, faţă de
axul comun.
 tija răzuşă, reprezentată de o lamă nedeformabilă cu o
muchie şi o extremitate în bizou tăios.
Etapele analizei modelului la paralelograf

1. Stabilirea axei de inserţie şi dezinserţie a

protezei
 planurile de ghidare a protezei, stabilite de către
medic, dictează înclinarea antero-posterioară a
modelului, se detectează cu ajutorul tijei de reperaj
 zonele retentive dentare, necesare aplicării porţiunii
flexibile a croşetelor, se detectează prin înclinarea
laterală a modelului până când stâlpii principali vor
avea zone retentive egale
 zonele de interferenţă muco-osoase şi dentare, vor
fi ulterior desfinţate prin foliere, fiind momentan
doar evidenţiate, depinzând cantitativ de
corectitudinea tratamentelor proprotetice
 fizionomia, va determina plasarea părţilor
componente în zone cât mai puţin vizibile
Etapele analizei modelului la paralelograf

2. Trasarea ecuatorului protetic

 După stabilirea axei de inserţie a protezei, modelul
funcţional se va fixa stabil pe măsuţa paralelografului
şi apoi cu ajutorul tijei grafitate se va trasa ecuatorul
protetic pe dinţii stâlpi principali dar şi pe dinţii pe care
se aplică elementele rigide supraecuatoriale ale
protezei.
Etapele analizei modelului la paralelograf

3. Stabilirea punctului în care se termină vârful porţiunii

flexibile a braţului retentiv al croşetului
 Acest punct în care se termină braţul retentiv al croşetului se află
în zona subecuatorială şi este precizat cu ajutorul retenţiometrelor.
Practic în funcţie de tipul de croşet indicat se va introduce în
paralelograf retenţiometrul corespunzător şi se notează cu un
creion punctul unde marginea discului retenţiometrului atinge
dintele stâlp, cu precauţia că şi tija retenţiometrului să atingă
dintele în zona ecuatorului protetic. Punctul este plasat
subecuatorial, mezial sau distal, în diverse poziţii, alegerea
făcându- se în funcţie de lungimea estimată a braţului.
 Punctul în care se termină vârful braţelor retentive ale croşetelor
turnate când utilizăm paralelografe obişnuite va fi stabilit în zone
retentive de:
 0,25 mm pentru croşete circulare de pe canini şi premolari cu bună implantare
 0,25 mm pentru croşete circulare aplicate pe molari cu mobilitate redusă
 0,25 mm pentru croşete divizate aplicate pe dinţi cu mobilitate (canini, premolari sau molari)
 0,50 mm pentru croşete circulare aplicate pe molari bine implantaţi
 0,50 mm pentru croşete divizate aplicate pe canini şi pe premolari bine implantaţi
 0,75 mm pentru croşete mixte sau de sârmă
 În mod normal şi medicul ar trebui să contribuie la alegerea zonei
retentive, a poziţiei vârfului braţului flexibil al croşetului, prin
specificaţii în fişa de laborator, de exemplu: 44, croşet circular,
vestibulo-mezial, retenţie 0,25 mm.
Etapele analizei modelului la paralelograf

4. Fixarea poziţiei modelului funcţional faţă de

paralelograf (TRIPODAREA)
 În cursul etapelor de analiză a modelului la paralelograf,
este necesar ca modelul funcţional să fie îndepărtat de pe
paralelograf şi apoi repoziţionat în poziţia în care s-a
stabilit axa de inserţie, tija verticală a paralelografului fiind
necesar a rămâne blocată în direcţia axei determinate. Pe
soclul modelului funcţional se vor trasa 3 şanţuri verticale:
unul pe marginea posterioară şi câte unul pe marginea
dreaptă şi stângă a soclului, cuţitul de gravaj fiind sprijinit
de tija de reperaj a paralelografului. Îndepărtarea
ulterioară acestei manevre a modelului funcţional, de
exemplu pentru desenarea viitorului schelet metalic şi în
special repunerea modelului pe măsuţa paralelografului se
va face cu uşurinţă şi cu precizie, urmărinduse existenţa
paralelismului între cele 3 şanţuri, paralelism ce poate fi
verificat şi cu ajutorul tijei de reperaj. Avantajul acestei
metode este că reproduce şi pe modelul duplicat din masă
de ambalaj aceste şanţuri, astfel încât, şi modelul duplicat
poate fi analizat la paralelograf.
Etapele analizei modelului la paralelograf

5. Desenarea pe modelul funcţional a

proiectului viitorului schelet al protezei
 Desenarea şeilor metalice – (se va desena o şa cu
ochiuri) în caz de edentaţie intercalată şaua va ocupa
spaţiul dintre dinţii limitrofi ai breşei, fără a cuprinde
elementele parodontale ale acestor dinţi, lăţimea
şeilor fiind de aproximativ 2/3 din lăţimea crestelor.
În edentaţiile terminale se va desena o şa care să
reprezinte 2/3 din lungimea crestelor şi 2/3 din
lăţimea crestelor atât maxilare cât şi mandibulare.
Etapele analizei modelului la paralelograf

5. Desenarea pe modelul funcţional a

proiectului viitorului schelet al protezei
 Desenarea conectorilor principali – este o etapă
ce presupune cunoaşterea de către tehnicianul
dentar a caracteristicilor fiecărui conector,
putându-se ajunge în acest caz până la
schimbarea tipului de conector propus de medic,
dacă tehnicianul, în funcţie de indicaţiile primite
din cabinet, cu privire la zonele ce trebuie foliate
sau zonele parodontale ce trebuie degajate,
consideră în urma analizei de model improprie
soluţia iniţială. Se va desena conectorul
reproducându-se cu cât mai mare exactitate
poziţionarea şi lăţimea acestuia.
Etapele analizei modelului la paralelograf

5. Desenarea pe modelul funcţional a

proiectului viitorului schelet al protezei
 Desenarea croşetelor şi a conectorilor secundari – se va
incepe cu desenarea braţelor neretentive ale croşetelor,
ţinându-se cont că la emergenţa din corpul croşetului
acesta trebuie să fie de două ori mai lat ca la vârf,
marginea gingivală a braţului croşetului să nu fie mai jos
de vârful braţului, iar la croşetele circulare, în funcţie de
dintele pe care se aplică (premolar, molar), porţiunea
subecuatorială flexibilă să reprezinte 1/3, 1/4 din lungimea
braţului retentiv. Se va desena apoi braţul opozant
(retentiv), ce vor ocupa întreaga suprafaţă orală a dintelui,
având ca limită gingivală ecuatorul protetic al dintelui
respectiv şi care se termină în corpul croşetului, aflat de
obicei pe faţa proximală dinspre edentaţie. Se va desena
astfel şi conectorul secundar (corpul croşetului, în unele
cazuri) cu traiect vertical şi o lăţime de 1/3 din lăţimea
feţei proximale pe care se aplică şi care se va termina în şa
sau în conectorul principal. Urmează trasarea pintenilor
ocluzali ce trebuie să ocupe integral locaşul pregătit.
Etapele analizei modelului la paralelograf

5. Desenarea pe modelul funcţional a

proiectului viitorului schelet al protezei
 Desenarea elementelor de menţinere indirectă –
numite şi opritori de basculare şi reprezentate de
pinteni ocluzali, pinteni supracingulari, incizali şi
croşet continuu.
 Joncţiunea dintre conectorii principali şi secundari
trebuie să fie mai lată şi realizată în unghiuri
rotunjite.
Etapele analizei modelului la paralelograf

6. Întrebuinţări suplimentare ale

paralelografului
 Paralelizarea ştifturilor bonturilor mobile tip Dowel Pins
 Pregătirea microprotezelor sau a punţilor încă din faza de
machetă în vederea aplicării corecte a croşetelor
 Realizarea unor microproteze sau punţi speciale pentru
aplicarea de pinteni interni, braţe opozante sau lăcaşe în
care se vor lipi matricile culiselor intracoronare
 Realizarea de sisteme speciale gen culise sau sisteme de
telescopare (sisteme de semiprecizie)
MACHETA SCHELETULUI METALIC

 Reprezintă scheletul metalic executat din elemente

preformate de ceară, material plastic sau prin modelaj din
ceară
Fazele tehnologice sunt după cum
urmează:

 Transferarea proiectului scheletului metalic pe modelul

duplicat, cu un creion moale, beneficiind de ajutorul
dat de zonele foliate de pe modelul funcţional. Iniţial
se trasează conectorul principal, evidenţiate în cazul
protezelor maxilare de liniile gravate ce dau limitele
anterioare şi posterioare ale acestuia iar mandibular
de folierea de distanţare de la nivelul procesului
alveolar. Se trece apoi la trasarea şeilor, braţelor
croşetelor, pintenilor şi conectorilor secundari.
Transferul proiectului necesită mare acurateţe şi
precizie, pentru că acest desen de fapt va sta la baza
machetei scheletului.
Fazele tehnologice sunt după cum
urmează:

 Confecţionarea canalului central de turnare, în mijlocul

modelului, se execută pentru toate protezele
mandibulare şi maxilare, exceptând pe acelera la care
traiectul conectorului principal interferează cu
realizarea lui. Poate fi realizat încă din momentul
procesului de duplicare sau acum, cu o freză
realizându-se traseul canalului şi cu o spatulă de ghips
dândui-se aspectul final de pâlnie cu baza spre câmpul
protetic.
Fazele tehnologice sunt după cum
urmează:

 Confecţionarea machetei propriu-zise, se face din

elemente preformate de ceară, mase plastice sau prin
modelaj din ceară. Elementele preformate sunt sub
formă de plăcuţe, benzi, croşete, grile, capse, culise,
realizate industrial sau în laborator în matriţe
siliconice.sunt mai indicate decât cele modelate
manual datorită faptului că uşurează şi grăbesc
execuţia machetei, asigurând elementelor o grosime
uniformă. Unirea diferitelor elemente se va face cu
ceară fluidă, urmărindu-se realizarea de unghiuri
rotunjite, neretentive.
Ceara din care sunt fabricate elementele
componente ale machetei scheletului metalic
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 Să fie plastică la temperatura de 35-45 grade

 Să fie rigidă sub temperatura de 30 grade, permiţând
modelarea prin tăiere şi aşchiere
 Să aibă un grad sporit de elasticitate
 Să fie stabilă volumetric
 Să ardă fără reziduuri
 Să aibă culori vii care să permită urmărirea repartiţiei
pe model
ERORI CE POT APARE ÎN REALIZAREA
MACHETEI

 Conector principal subţire – se datorează unei machete

subţiate excesiv, de obicei prin presiune digitală în urma
manoperelor de adaptare a cerii pe câmpul protetic sau
datorită lipsei finisării machetei. Pentru evitarea acestei
erori se va evita efectuarea presiunii exagerate în timpul
adaptării şi finisarea corectă a machetei.
 Fracturarea elementelor mai subţiri ale machetei (conectori
secundari, pinteni, croşete) – se datorează tot subţierii
excesive a machetei, la nivelul acestor elemente, fie la
adaptare, fie la finisare. Se evită prin folosirea unor
elemente prefabricate, de grosime adecvată completat de o
finisare şi modelare corectă.
ERORI CE POT APARE ÎN REALIZAREA
MACHETEI

 Apariţia unui spaţiu între plăcuţă dento-mucozală şi dinţi –

se datoreşte unei manevre anterioare, aceea de
deretentivizare la nivelul dinţilor ce s-a efectuat prin
plasarea prea sus a cerii de deretentivizare sau de
construirea prea jos, sub linia de deretentivizare a
machetei conectorului. Se va evita printr-o deretentivizare
corectă a modelului funcţional şi o construcţie adecvată a
machetei conectorului principal, ce va depăşi linia de
deretentivizare, asigurându-se astfel contactul cu dinţii.
REALIZAREA TIPARULUI SCHELETULUI
METALIC (AMBALAREA MACHETEI)

 Ambalarea machetei se face în conformatoare speciale

(cuvete), a căror formă şi dimensiune depinde de fabricant
şi de modul de realizare a machetei canalelor de turnare.
În general există 3-4 mărimi de conformatoare. Alegerea
se va face astfel încât între macjetă şi peretele cuvetei să
existe un spaţiu de 1,5 cm, tot atât fiind necesat între
machetă şi partea deschisă superioară a conformatorului.
 Înainte de ambalare este necesară tratarea machetei cu o
soluţie ce va reduce tensiunea superficială a cerii. Urmează
apoi ambalarea propriu-zisă.
SCOPUL AMBALĂRII

 de a asigura o rezistenţă suficientă tiparului la forţa

exercitată de metalul împins în tipar
 de a crea o suprafaţă internă a tiparului cât mai netedă,
uşurând prelucrarea ulterioară
 de a permite atât eliminarea gazelorrezultate din încălzirea
tiparului cât şi pătrunderea metalului topit
 de a compensa prin dilatare termică specifică contracţia de
răcire a aliajului metalic
METODE DE AMBALARE

 ambalarea de deasupra – macheta lipită de baza cuvetei

se aşază pe măsuţa vibratorie, turnăndu-se în
conformator, cantităţi mici de masă de ambalat, până când
nivelul ajunge la marginea conului de turnare. Se opreşte
vibrarea, pentru a preîntâmpina formarea de crăpaturi în
tipar. Turnarea nu se face sub vid, pentru a se asigura o
porozitate crescută tiparului. După uscare (1 oră) se scoate
din conformator şi se introduce în cuptorul de preîncălzire
METODE DE AMBALARE

 ambalarea prin pensulare – necesită izolarea prin

scufundare timp de 5 min în apă a machetei şi modelului
refractar şi o masă de ambalat mult mai moale ca aceea
folosită la modelul refractar. Masa de ambalat se va aplica
prin pensulare până la acuperirea completă, în strat
uniform de 2-3 mm. Tehnica se mai numeşte şi de
„vopsire”, curgerea printre elementele machetei a masei de
ambalat putându-se facilita şi printr-o uşoară vibrare
indirectă. Prin această metodă se obţine o siguranţă mai
mare a fidelităţii tiparului. În continuare se procedează ca
şi la tehnica amintită anterior.
ERORI CE POT APARE ÎN REALIZAREA
TIPARULUI

 scheletul metalic nu se adaptează intim pe model – se

poate datora : unui raport incorect pulbere-lichid la
prepararea masei de ambalat, folosirii unei mase de
ambalat necorespunzătoare sau unei deretentivizări
incorecte a modelului funcţional. Pentru a se produce o
adaptare intimă se va evita apariţia erorilor menţionate
şi în special efectuarea unei deretentivizări paralele
corecte, cu ajutorul paralelografului
 realizarea greşită a tiparului – se poate datora unei
preparări sub vid a masei de ambalat, eroare ce se poate
remedia prin prepararea masei de ambalat de preferinţă
manual, decât cu vacuum-malaxorul
ERORI CE POT APARE ÎN REALIZAREA
TIPARULUI

 prezenţa de plusuri la nivelul scheletului – se datorează

formării unor pungi de aer între machetă şi masa de
ambalat ori unei lipse de detensionare a machetei
înaintea ambalării. Drept remediu se menţionează
folosirea substanţelor ce reduc tensiunea superficială şi
tehnica de ambalare prin pensulare, combinată cu
vibrare indirectă.
Proba în cavitatea bucală a scheletului

 Se constituie ca şi „momentul adevărului”, fiind timpul

clinic în care se va constata corectitudinea tuturor
celorlalte faze intermediare, incepând cu tratamentul
proprotetic şi terminând cu executarea de către tehnician a
scheletului metalic.
 Înainte de a fi trimis în cabinet pentru proba in-vivo,
scheletul va fi verificat pe modelul de lucru de către
tehnician, putând fi efectuate mici corecturi, inerente de
altfel, pentru potrivirea perfectă pe model. De asemenea
medicul la primirea scheletului va fi necesar a efectua
proba acestuia pe modelul funcţional, verificând
corectitudinea executării precum şi concordanţa dintre
piesa turnată şi desenul-proiect al protezei.
Proba în cavitatea bucală a scheletului

 Inainte de a fi introdus în cavitatea bucală scheletul va fi

examinat şi detaşat de pe model, examinându-se
rigiditatea conectorilor principali, posibila existenţă a unor
muchii (în special muchii la marginea inferioară a barei
linguale) ce pot determina leziuni la proba în cavitetea
bucală şi care se necesită a fi îndepărtate pentru a se evita
apariţia unor senzaţii de durere, posibila existenţă a unor
zone mai subţiri ce pot compromite rezistenţa mecanică a
scheletului, de obicei localizate la nivelul joncţiunilor: bară
linguală – şei; conector principal – conector secundar;
conector secundar – pinten ocluzal; conector secundar –
braţele turnate ale croşetelor.
Proba în cavitatea bucală a scheletului

 Pentru introducerea în cavitatea bucală este necesară o

curăţire a cavităţii bucale, mai ales la nivelul dinţilor stâlpi,
cu mare minuţiozitate la nivelul fosetelor pentru pintenii
ocluzali. Inserţia facilă a scheletului va demonstra
corectitudinea tratamentelor proprotetice. Totuşi există şi
cazuri în care adaptarea scheletului pe modelul funcţional
nu va coincide cu cea de pe câmpul protetic
Cauze

 migrarea dinţilor în cazul în care de la amprentare la proba

scheletului s-a scurs o perioadă lungă de timp
 scheletul a fost deformat în urma unei manevre brutale la
inserare, în afara axului de inserţie, sau a fost scăpat din
mână. Acest lucru se va demonstra şi prin lipsa adaptării
pe model, desi iniţial aceasta exista.
 scheletul a fost deformat de către tehnician, prin forţarea
pe model, fapt demonstrat prin existenţa unor zone
abrazate de ghips pe model
 amprentarea funcţională s-a realizat greşit din diverse
motive: greşeală de tehnică, de material, de depozitare,
transport, turnare, etc
 modelul a fost duplicat greşit sau au existat erori la
ambalarea sau turnarea scheletului.
Proba în cavitatea bucală a scheletului

 Inserţia se face prin aplicarea unor forţe uşoare pe pintenii

ocluzali, în direcţia axului de inserţie. Dacă se constată o
rezistenţă sporită, aceasta se poate datora unei fricţiuni
exagerate cu dinţii stâlp a unui conector secundar sau braţ
retentiv, imperfecţiuni ce vor fi remediate prin şlefuire sau
modelarea braţului retentiv.
 După inserare se va controla contactul scheletului cu dinţii,
în special la nivelul dinţilor stâlpi principali şi secundari,
contact ce se necesită a fi de intimitate. Se verifică
adaptarea pintenilor la lăcaşe, apoi intimitatea dintre braţul
opozant şi dintele stâlp precum şi corectitudinea aplicării
braţului retentiv, ce uneori la inserţie produce un mic
pocnet, fapt ce evidenţiază o retentivitate crescută, fapt ce
este de evitat datorită posibilităţii de suprasolicitare a
dintelui stâlp.
Proba în cavitatea bucală a scheletului

 Toate imperfecţiunile se vor îndepărta prin şlefuiri şi

lustruiri ale elementelor depistate ca fiind cele cauzatoare.
După adaptare, se va verifica contactarea în intercuspidare
maximă, în relaţie centrică şi în lateralitate-propulsie. Cu
scheletul în gură nu este permis să apară contacte
premature sau interferenţe.
 După adaptare scheletul va fi trimis la laborator pentru
realizarea şablonului de ocluzie sau pentru confecţionarea
şeilor de acrilat autopolimerizabil ce vor servi drept
portamprente pentru tehnicile de amprentare compresivă,
caracteristice tratamentelor edentaţiilor terminale
mandibulare.
METODE DE DETERMINARE ŞI ÎNREGISTRARE A
RELAŢIILOR INTERMAXILARE

 Determinarea şi înregistrarea relaţiilor intermaxilare se

constituie ca o etapă clinică ce succede probei scheletului
metalic al protezei, având drept finalitate programarea
simulatorului articulaţiei temporo-mandibulare precum şi
indicaţii de montare precum şi alegerea tipului de dinţi
necesar realizării arcadelor artificiale.
 După cum am mai amintit tehnica de determinare depinde
foarte mult de situaţia clinică a cazului.
 Situaţii

 În cazul în care existenţa, dispoziţia şi numărul de dinţi

restanţi pe arcade asigură o relaţie intermaxilară stabilă şi
funcţională cu păstrarea dimensiunii verticale de ocluzie se
va necesita înregistrarea poziţiei de intercuspidare maximă
care poate să coincidă şi cu cea de relaţie centrică.
 Când pacientul prezintă o ocluzie habituală, ce însă nu
generează manifestări patologice, se poate înregistra chiar
această poziţie, însă numai dacă dimensiunea de ocluzie în
această poziţie este cea corectă.
 Situaţii

 Dacă există dinţi suficienţi ca număr şi topografie dar fără sa se

realiza o stabilitate ocluzală, înseamnă că etapa de echilibrare
ocluzală a fost incorect realizată, fie nu au fost îndepărtate
contactele sau interferenţele premature, fie s-au inserat lucrări
(microproteze) ce determină astfel de contacte, fie şcheletul
realizează el însăşi o destabilizare a ocluziei prin lipsa adaptării
corecte a acestuia (în special la nivelul pintenilor ocluzali ai
croşetelor). Regulă de bază este: în lipsa unei relaţii ocluzale
stabile nu se va face înregistrarea relaţiilor intermaxilare, chiar
dacă dimensiunea de ocluzie este corectă. Se va necesita
îndepărtarea prematurităţilor precum şi adaptarea scheletului sau
a celorlalte piese protetice pentru obţinerea stabilităţii ocluzale ,
apoi înregistrându-se RIM.
 În caz că există dinţi restanţi puţini, contactele dentare nu vor da
certitudinea unei corecte poziţii de intercuspidare maximă, se va
realiza înregistrarea în RC la o dimensiune de ocluzie dictată de
contactele dentare ce se mai realizează.
 Situaţii

 Redimensionarea etajului inferior al feţei este privită cu

circumspecţie atât în sensul sub cât mai ales în sensul
supradimensionării lui. De asemenea în cazul unei DVO
subdimensionate prin abraziune, este o iatrogenie a realiza
revenirea bruscă la DVO „corectă”, deoarece, producându-
se în timp, elementele ADM au suferit un proces de
adaptare la noua dimensiune, revenirea la DVO de dinainte
constituindu-se într-o supraînălţare, cu toate efectele ei
negative. De asemenea, în nenumărate cazuri, chiar dacă
este prezentă o abraziune patologică avansată, s-a
constatat că DVO nu a fost modificată, abrazarea fiind
conpensată de erupţia secundară a dinţilor. Astfel, mulţi
autori denumesc şi sintetizează înălţarea de ocluzie ca
„înăţare de prostie”.
 Situaţii

 În caz că există dinţi restanţi pe ambele arcade, fără însă a

exista contacte dento-dentare datorită topografiei
nefavorabile, situaţia seamănă foarte mult cu o
determinare în caz de edentaţie totală. Se va realiza cu
şabloanele de ocluzie atât planul de ocluzie, cât şi DVO în
poziţie de RC ce prin construcţia protezelor va coincide cu
IM.
 Metode

 Precizie
 indentaţii puţin adânci, ce să redea doar suprafaţa ocluzală
 cuprinderea tuturor dinţilor restanţi
 consistenţă cât mai mică în timpul înregistrării
 consistenţă destul de mare după priză pentru a nu se
deforma, asigurând poziţionarea corectă a modelelor
 lipsa modificărilor volumetrice
 durată de înregistrare cât mai scurtă
 comoditate pentru pacient şi manevrare facilă pentru
medic
 Determinarea şi înregistrarea relaţiilor
intermaxilare cu ajutorul şabloanelor de ocluzie
rămâne în ciuda deficienţelor pe care le prezintă
metoda, singura metodă pentru o poziţionare cât
de cât asemănătoare cu relaţiile funcţionale
dintre maxilare.
 Deficienţe:
 posibilitatea modificării poziţiei şabloanelor în
cavitatea bucală datorită rezilienţei mucoasei
 consistenţa neuniformă a cerii din care sunt alcătuite
bordurile de ocluzie ce poate determina devierea
mandibulei în incercarea de poziţionare în relaţie
centrică
 Cu ajutorul şabloanelor de ocluzie se vor transfera spre
laborator nu numai poziţia de relaţie între cele doua
maxilare ci şi unele informaţii necesare construcţiei
viitoarei proteze şi anume pentru alegerea şi montarea
dinţilor artificiali. Acestea se vor materializa prin trasarea
de către medic a unor linii sau prin modelarea bordurilor de
ocluzie.
 în edentaţiile întinse, subtotale cu interesarea zonei
frontale se va proceda la modelarea curburii vestibulare a
bordurii de ocluzie a şablonului superior, corespunzând
feţei vestibulare a dinţilor frontali
 în cazul lipsei antagoniştilor, frontal sau lateral se va
determina şi înscrie pe şabloane nivelul şi direcţia planului
de ocluzie în zona respectivă
 se va trasa linia mediană, corespondentă liniei mediane a
feţei sau filtrului buzei superioare
 se va trasa liniile caninilor ce corespund comisurilor bucale
 se va trasalinia surâsului ce corespunde niveluluzi până
unde se ridică buza superioară în surâs
 în cazuri particulare se pot preciza în scopul redării în
montare a unor particularităţi de poziţie a dinţilor,
anomalii, spaţieri, înghesuiri, etc
 Tot în această etapă clinică medicul va complecta în fişa de
laborator şi indicaţiile cu privire la alegerea şi montarea
dinţilor artificiali. Se necesită a fi specificate: tipul de dinţi
artificiali (acrilat, porţelan, faţete); forma şi culoarea
dinţilor, gradul de supraocluzie frontală, gradul de inocluzie
sagitală, artificiile de montare (diasteme, treme, rotaţii,
culori diferenţiate); în zonele laterale se vor da indicaţii de
montare în raport cu gradul de atrofie al crestei (normală
sau inversă). Această fază se va realiza în colaborare cu
pacientul, părerea acestuia având un rol important în
alegerea garniturii şi a diverselor posibilităţi de
individualizare, în măsura în care aceste dorinţe sunt
realiste.