ROMÂNIA ÎN

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

-Lup Irina
 PARTICIPAREA
ROMÂNIEI ÎN
PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL

•Participarea României la Primul

Război Mondial cuprinde
totalitatea măsurilor și acțiunilor
de ordin politic, diplomatic și
militar desfășurate de statul
român, singur sau împreună cu
aliații, între 13/28 iulie 1914 și
28 octombrie/11 noiembrie
1918, în vederea atingerii
scopului politic principal al
participării la război - realizarea
statului național unitar român.
 ROMÂNIA LA
ÎNCEPUTUL
RĂZBOIULUI

•La izbucnirea Primului Război

Mondial, pe plan intern, România era
o țară în care chiar dacă instituțiile
regimului democratic erau prezente,
funcționarea organismului statal era
departe de standardele occidentale.
Economia avea o structură arhaică și
anacronică, bazată pe o agricultură
de subzistență, tradițională și cu un
nivel redus de productivitate.
•Societatea era dominată de o
aristocrație funciară (marii
proprietari de terenuri agricole) care
își exercita dominația asupra unei
mase mari de populație,
preponderent rurală și în
covârșitoare măsură analfabetă.
 FA M I L I A R E G A L Ă Ș I F R A N Z
JOSEPH

•Sistemul internațional era marcat la

sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX de rivalitatea dintre
marile puteri pentru controlul lumii
extraeuropene. În Europa, Germania
devenise principala putere și
comportamentul ei pe continent a
determinat o extraordinară
destrămare și recompunere a
alianțelor în raport cu deceniile
anterioare.
•România era ea însăși prinsă în
aceste jocuri de putere. Pe de o
parte ea era un obiect al rivalităților
imperiilor vecine, care aveau
pregătite planuri anexioniste pentru
diferite părți ale teritoriului său, pe
de altă parte România căuta să își
creeze condițiile propice pentru
îndeplinirea idealului național, de
adunare într-un singur stat a tuturor
provinciilor istorice românești.
•Deși legată de Imperiul Austro-
Ungar printr-un tratat secret de
alianță, din 1883, România alege să
se declare neutră la izbucnirea
ostilităților, în iulie 1914,
prevalându-se de interpretarea
clauzelor relative la „casus foederis”.
În anii neutralității, guvernul liberal
condus de Ion I.C. Brătianu a adoptat
o atitudine de expectativă, în ciuda
faptului că toate părțile implicate în
conflict au făcut presiuni asupra
României combinate cu promisiuni,
pentru a li se alătura.
 •Imediat după izbucnirea ostilităților ambele tabere solicită României să intre
în război de partea sa. Astfel, Germania, prin intermediul împăratului
Wilhelm al II-lea și cancelarului T. von Bethmann-Hollweg, cereau regelui
Carol I să pună în aplicare tratatul de alianță și să-și facă datoria de aliat. La
rândul său, Antanta, avansa României prin intermediu ministrului
plenipotențiar al Rusiei Stanislas Poklewski-Koziel propunere de intrare în
acțiune de partea sa, în schimbul recunoașterii drepturilor asupra teritoriilor
locuite de români din cadrul Imperiului Habsburgic.
•Țara a întâmpinat criza departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice
serioase între rege și un mic grup de germanofili pe de o parte și majoritatea
politicienilor si opinia publică, favorabile Antantei, pe de altă parte. Dar
ambele părți erau de acord că era imperativ necesar să se evite războiul.
PERIOADA •În fața acestei situații regele decide convocarea unui Consiliu de Coroană,

NEUTRALITĂȚII pentru a decide poziția pe care trebuia adoptată. Consiliul de Coroană a avut
loc la castelul Peleș din Sinaia, la data de 3 august 1914. Consiliul a analizat
două posibile opțiuni. Prima – susținută de regele Carol I și liderul
conservator Petre Carp – cerea intrarea imediată în război de partea Puterilor
Centrale, pentru îndeplinirea prevederilor tratatului de alianță. Cea de-a
doua – susținută de marea majoritate a celorlalți lideri politici – cerea
rămânerea în neutralitate, prin neîndeplinirea condițiilor pentru „casus
foederis” prevăzute de art. 2 din tratat.
•După dezbateri aprinse au prevalat opțiunea celor care pledau pentru
respingerea solicitărilor Puterilor centrale și păstrarea neutralității, pornind
de la următoarele considerente sintetizate astfel de primul ministru Ionel
Brătianu: „Un stat ca al nostru, care in alianță a intrat ca stat suveran și pe
picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip. […] Pe de altă parte,
Romania nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este
tocmai nimicirea unei națiuni mici. […] Sentimentul public este aproape în
unanimitate împotriva războiului. […] Soarta Românilor de peste munți,
idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român
nu le poate nesocoti.
•Comunicatul oficial dat publicității după desfășurarea lucrărilor consiliului
preciza următoarele: „Cu aproape unanimitate de voturi Consiliul a decis ca
România să ia toate măsurile spre a păzi toate fruntariile sale, adică
expectativa armată.”
 ACȚIUNI
POLITICO-DIPLOMATICE

•În cei doi ani care au urmat ambele tabere vor depune eforturi intense
pentru atragerea României de partea lor. Pe de altă parte, nici noul rege
Ferdinand nici primul-ministru Ion I.C. Brătianu – ale cărui simpatii înclinau
spre Antantă - nu aveau vreo intenție de a abandona starea de
neutralitate până în momentul în care cursul războiului devenea clar și ei
puteau fi siguri că-și vor realiza obiectivele naționale.
•La 1 octombrie 1914 la Sankt Petersburg a fost semnat un acord secret
ruso-român – Convenția Sazonov- Diamandy. Prin aceasta, Rusia garanta
integritatea teritorială a României și recunoștea drepturile acesteia
asupra provinciilor din Austro-Ungaria locuite de români, urmând ca
România să le ocupe când va considera oportun. În ce privește Bucovina,
principiul naționalităților urma să servească drept bază în delimitarea
teritoriilor între cele două state.
•La rândul său, la 29 iunie 1915 ministrul Austro-Ungariei la București,
contele Ottokar Czernin prezenta oferta guvernului său care prevedea
recunoașterea drepturilor României asupra Basarabiei, retrocedarea
integrală a Bucovinei și o serie de concesii privind regimul populației
române din Transilvania.
•Acest balet diplomatic avea să dureze până la intrarea României în
război, câștigarea de timp fiind linia de conduită principală a guvernului
român în această chestiune. După cum arăta Ion G. Duca „dacă
tratativele nu mergeau mai repede aceasta se datora și faptului că aveam
interesul să le tărăgănăm. Brătianu insista deci asupra condițiunilor sale,
Aliații refuzau să i le încuviințeze, iar lucrurile stăteau în loc”.
 NIV E LU L D E
PR E G ĂT I R E AL
A R MAT E I R O M Â NE
L A Î NCE PU T U L
R Ă Z BO I U LU I

•Starea Armatei României în anii

premergători declanșării războiului era una
precară, fapt care avea să aibă repercusiuni
grave în viitor, având în vedere că ea avea
menirea de a materializa deciziile factorului
politic. Organismul militar românesc era la
sfârșitul unei lungi perioade de pace, de
aproape patru decenii, rezultatul fiind că
Armata României de la începutul secolului
XX avea mai mult caracteristicile unei miliții
înarmate decât ale unei armate moderne.
•Calitatea de membru în Tripla Alianță,
apărea în ochii regelui și a decidenților
politici ca fiind suficientă pentru asigurarea
securității, mai ales că evenimentele
internaționale nu au evidențiat mult timp
iminența unui război, chiar și regional.
Urmarea a fost că, armata nu a reprezentat
un obiectiv prioritar pentru guvernările care
s-au succedat în acest timp, astfel că
evoluția sa a fost una lentă.
 PREGĂTIRI MILITARE
PENTRU RĂZBOI
•Noul guvern liberal instalat la începutul anului 1914 a
decis demararea unui program masiv de recuperare a
întârzierilor și întărirea capacității de luptă a armatei,
aflată într-o situație critică pentru că, după cum arăta
generalul Dumitru Iliescu, sub-șef al Marelui Stat Major,
„la 1 ianuarie 1914 armata se găsea în cea mai mare
lipsă de tot ce-i era neapărat trebuincios pentru a intra în
campanie”
•În acest context, Ministerul de Război - al cărui titular era
chiar premierul Ion I.C. Brătianu - și Marele Stat Major au
elaborat patru planuri de reformă a armatei având ca
obiectiv general creșterea capacității combative a
acesteia: 1) „Planul de completare, transformare și
reparare a armamentului, munițiilor și materialelor de
război”; 2) „Planul pentru completarea echipamentului de
toate categoriile și acela pentru hotărârea subzistentelor
oamenilor și animalelor la toate eșaloanele de luptă și
studierea înființării centrelor mari de aprovizionare de
nutriment si echipament”; 3) „Planul sanitar al armatei”;
4) „Planul efectivelor trebuincioase armatei de operații și
serviciilor ei”.
•Pentru punerea în practică a acestor planuri au fost
alocate fonduri importante, atât prin buget cât și prin
credite extraordinare. Bugetul Ministerului de Război a
crescut de la 73.000.000 lei în 1913 la 115.000.000 lei
(18% din bugetul de stat) în 1916. În același timp, până în
toamna anului 1916 suma creditelor pentru armată a
Conform planului de mobilizare, România putea
mobiliza cinci corpuri de armată (15 divizii, dintre
care zece active si cinci de rezervă), două divizii de
cavalerie și cinci brigăzi de călărași; în total, o forță
de 301 de batalioane (cu 260 de mitraliere); 99 de
escadroane (cu 22 de mitraliere) si 227 de baterii
(din care două de obuziere grele și nouă de asediu),
cu un efectiv total de 630.000 de oameni, dintre
care 488.000 formau armata de operații.
In privința completării armamentului și
echipamentului militar, responsabilii militari au fost
nevoiți să facă față la două situații critice: lipsa unui
personal și a mijloacelor calificate pentru producția
internă de război și restrângerea surselor de
aprovizionare externe, cele două coaliții aflate în
luptă fiind reticente atunci când era vorba de
onorarea comenzilor statului român. De asemenea,
diversitatea de tipuri de calibre a armamentului a
avut un impact negativ asupra instruirii trupelor,
nepermițând o uniformizare a instrucției și a adus
greutăți în aprovizionarea cu muniții în timpul
războiului mondial.
Rezultatul eforturilor din anii neutralității au avut ca
efect transformarea armatei române într-un real
instrument de luptă, având însă două mari limitări: o
inferioritate a înzestrării tehnice - ca rezultat al
greutăților în asigurarea cu armament și muniție ca
urmare a izbucnirii războiului – și o lipsă de pregătire
și instruire privind noile metode, tactici și procedee
de ducere a luptei utilizate pe fronturile de război.
 INTRAREA ÎN RĂZBOI

Poziționarea sa strategică la flancul celor două alianțe aflate în conflict,

precum și o armată de 600.000 de oameni au fost motivele pentru care
ambele tabere au depus eforturi intense pentru a atrage România de partea
lor. Se credea că intrarea României de partea Antantei va avea un impact
decisiv asupra războiului. Mareșalul Paul von Hindenburg a exprimat cel mai
bine această convingere: „judecând după situația militară consideram că
era suficient ca România să intre în acțiune pentru a decide soarta războiului
mondial”.
Cu toate acestea România nu a ales cel mai favorabil moment pentru a intra
în război. Neîncrederea cvasigenerală a liderilor politici și militari români în
Rusia, l-a determinat pe primul ministru Ionel Brătianu să amâne alăturarea
României puterilor Antantei, până în momentul în care Rusia a fost de acord
să recunoască în scris revendicările României. S-au pierdut în acest fel două
luni prețioase, astfel că România a intrat în război când Ofensiva Brusilov și
Bătălia de pe Somme practic încetaseră. „Tragismul situației a fost că
România, tărăgănând lucrurile pe problema alăturării Aliaților, a lăsat luarea
unei decizii până când a fost prea târziu, și în loc să participe la consolidarea
unui mare succes în iunie ea s-a oferit pe sine însăși în august unei
impetuoase răzbunări germane.
 NEGOCIERILE CU ALIAȚII

Nedorind să fie pus în situația în care s-a găsit tatăl său, Ion C. Brătianu la sfârșitul
Războiului de Independență, când România a pierdut sudul Basarabiei în favoarea fostului
aliat Imperiul Rus, primul-ministru Ion I. C. Brătianu a negociat cu mare atenție și precauție
condițiile pentru intrarea în război de partea Antantei, urmărind în special recunoașterea
drepturilor României asupra teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-Ungar.
Precauția lui Brătianu s-a dovedit a fi justificată, la sfârșitul războiului făcându-se publice
documente care arătau că Puterile Antantei nu aveau de gând să își respecte promisiunile
făcute României. Astfel la 11 august 1916, Franța și Rusia semnaseră un acord secret
destinat să împiedice participarea României cu drepturi depline la viitoarea conferință de
pace. În iulie 1916 se încheiase o altă înțelegere secretă între Franța și Marea Britanie care
prevedea că România nu trebuia să beneficieze de ajutorul armatei de la Salonic, decât
dacă ataca simultan și Bulgaria.
La 4/17 august 1916, în casa lui Vintilă Brătianu, s-au semnat în secret documentele prin
care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G. Duca scria că „nu
au fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu, Poklevski, Diamandi,
Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci originale destinate
Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram război numai
Austro-Ungariei (...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...) Vintilă
Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi păstrat
în amintirea acestei scene istorice.”
În condițiile prezentate, Aliații au acceptat solicitările părții române. Semnarea tratatului a
fost o mare victorie diplomatică pentru România, pentru că reușise să consfințească printr-
un act internațional, purtând iscăliturile celor mai mari puteri din Europa, drepturile
seculare ale neamului romanesc asupra tuturor ținuturilor locuite de români din Monarhia
Habsburgică. Orice s-ar fi întâmplat, învingători sau învinși, era prima dată în istoria
neamului nostru când aceste revendicări ni se recunoșteau în chip formal.
Există studii care arată că dacă România s-ar fi alăturat efortului aliat de război mai
devreme în acel an, mai înainte de declanșarea Ofensivei Brusilov, era foarte posibil ca
 IPOTEZA „Z”

•Planul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al
războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin
eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia
austro‑ungară”.
•Planul prevede desfășurarea de către Armata Românei de operații militare pe două fronturi
astfel: o ofensivă strategică în Transilvania, pe frontul de nord și nord-vest și defensiva
strategică pe frontul de sud. Premisele fundamentale pe care s-a întemeiat această decizie
au fost că: printr-o ofensivă viguroasă armata română va respinge forțele austro-ungare din
Transilvania, înainte ca Puterile Centrale să poată aduce pe acest front efective noi, precum și
că trupele germano-bulgare de la sud de Dunăre nu aveau capacitatea de a duce o operație
militară de anvergură, care să pună în pericol acțiunile de pe frontul din Transilvania.
•Pe frontul din Transilvania acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei etape și
erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în care forțele
române trebuiau să atingă aliniamentul Ciucea-Caransebeș în vederea angajării unei bătălii
generale cu inamicul.
•În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării se înființau
patru armate: Armata 1, Armata 2, Armata 3 și Armata de Nord, prin transformarea corpurilor
de armată existente. Forțele angajate au fost următoarele: 576.408 militari în unitățile
combatante din care 420.324 pe frontul din Transilvania (Armatele 1,2 și de Nord), 145.430
militari pe frontul de sud (Armata 3) și 51.165 militari (Corpul 5 Armată și artileria grea)
rezerva la dispoziția Marelui Cartier General. Acestora li se adăugau alți 257.193 de militari în
partea sedentară.
•Un element care a impietat puternic punerea în execuție a acestui plan a fost faptul că
formarea celor patru comandamente de armată s‑a făcut după declanșarea mobilizării și nu
înaintea ei, așa cum ar fi fost normal. Prin urmare, comandamentele nou create nu au putut
să gestioneze această operație dificilă, preluând comanda asupra forțelor subordonate și
controlul operațiilor aflate în curs de desfășurare simultan cu propria lor constituire.
•Excepția a reprezentat-o Armata de Nord unde generalul Prezan, a fost singurul comandant
de corp de armată rămas la comanda armatelor. Acesta este și unul din factorii majori care
au contribuit la modul organizat și disciplinat în care au fost conduse și desfășurate acțiunile
militare ale Armatei de Nord, față de ezitările și improvizațiile care s-au manifestat în cazul
 OPERAȚIA OFENSIVĂ ÎN
TRANSILVANIA

Pentru desfășurarea operației, Marele Cartier

General român destinase un număr de 3
armate (1, 2 și de Nord) cu un efectiv total
de circa 420.000 de militari, reprezentând
aproape 80% din efectivele Armatei de
Operații. Obiectivul acestora era de „a
înainta în Transilvania și Banat, cu scopul de
a se concentra în vederea unei bătălii
generale în zona Ciucea (spre nord) și
Caransebeș (spre sud)”.
Raportul general de forțe era unul foarte bun
pentru o operație ofensivă, de 10,3 la 1 față
de forțele Puterilor Centrale. În fața celor
peste 420.000 de militari români, organizați
în 235 de batalioane se găseau circa 40.000
de militari inamici, organizați în 50 de
batalioane. Raportul gurilor de foc era de
asemenea favorabil părții române, fiind de
8,6 la 1.
 OPERAȚIA DE APĂRARE
PE FRONTUL DE SUD

•Planul de campanie prevedea ca pe frontul de sud Armata României

să ducă o operație defensivă strategică. Inițial forțele Armatei 3 urmau
să asigure acoperirea frontierei sudice de la Calafat la Marea Neagră
urmând ca ulterior, după sosirea Corpului 47 Armată rus să desfășoare
o operație ofensivă limitată în vederea scurtării liniei frontului pe linia
Rusciuc - Șumla - Varna. Obiectivul acestor două operații era acela de
a asigura libertatea de acțiune a forțelor principale ale Armatei
României care operau în Transilvania.
•Comandant al Armatei 3 era generalul de divizie Mihail Aslan iar
comanda diviziilor era asigurată de: general de brigadă Constantin
Teodorescu - Divizia 17 (Turtucaia), general de brigadă Ioan
Basarabescu - Divizia 9 (Silistra), general de brigadă Nicolae
Arghirescu - Divizia 19 (Cernavodă), contraamiral Nicolae Negrescu -
Flotila de Dunăre.
•Totodată, trupele române din Dobrogea urmau să fie sprijinite de
Corpul 47 Armată rus, format din o divizie de infanterie și o divizie de
cavalerie rusești și Divizia sârbă, cu un efectiv total de circa 30.000 de
oameni. Concentrarea trupelor rusești s-a realizat în raionul Medgidia-
Peștera, însă cu întârziere, abia la 1 septembrie 1916.
•Raportul general de forțe era unul foarte bun pentru o operație
defensivă, de 1,2 la 1 față de forțele Puterilor Centrale (raportul optim
între apărare și ofensivă este considerat de 1 la 3). În fața celor peste
140.000 de militari români, organizați în 104 de batalioane se găseau
120.000 de militari inamici, organizați în 86 de batalioane. Raportul
gurilor de foc era de asemenea favorabil părții române, fiind de 1,7 la
1.
 OPERAȚIA DE APĂRARE A
TRECĂTORILOR
Operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați a fost cea de-a treia operație de nivel strategic
desfășurată de Armata României în campania anului 1916. Ea s-a desfășurat începând cu a doua
decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale:
oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui
dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei
strategice și trecerea la ofensivă.
Planul de operații al Puterilor Centrale prevedea în faza inițială o dublă ofensivă. Prima dintre
acestea era a Armatei 1 austro-ungară în zona Trotuș-Oituz având ca scop ocuparea acestei trecători
și ulterior interceptarea comunicației de pe Valea Siretului pentru a preveni sosirea ajutoarelor ruse.
Cea de-a doua urma să fie desfășurată de Armata 9 germană și avea ca obiectiv „deschiderea
drumului peste munți spre București, pe calea cea mai scurtă, astfel ca întreg teritoriul de vest al
Munteniei să fie tăiat ca de un cuțit”. Dacă aceste două operații reușeau, planul prevedea o a treia
operație care consta în trecerea Dunării de către forțele aflate sub comanda lui Mackensen și
desfășurarea unui atac concetrat asupra Bucureștiului.
Planul de operații român prevedea trecerea la apărarea strategică pe întreg frontul de nord și
menținerea de către cele trei armate (1, 2 și de Nord) a aliniamentului Carpaților până la sosirea
iernii „când zăpezile mari ce vor cădea peste munți vor opri operațiile”.
Ofensiva Armatei 1 austro-ungare întărită cu trei divizii germane având ca scop forțarea Carpaților
Orientali, s-a desfășurat între 19 și 27 octombrie 1916. Toate încercările de forțare a trecătorilor
(Tulgheș, Bicaz, Trotuș, Oituz, etc.) au fost respinse de Armata de Nord. Înfrângerea în bătălia
decisivă de la Oituz și respingerea trupelor sale peste graniță, a dus la decizia comandamentului
central de a stopa operația și a trece la defensivă pe frontul din Carpații Orientali.
„La 27 octombrie generalul von Arz sfârșise bătălia din munții Moldovei cu o decisivă și completă înfrângere.
Generalul Prezan și viteaza Armată de Nord se arătaseră tot atât de vrednici în defensivă cum se arătaseră și în
ofensivă. Porțile Moldovei erau bine păzite.”

—Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României

 Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea
„trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz
înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de
fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe
granițe”. În acest scop urmau să fie atacate succesiv
forțele românești care apărau trecătorile Carpaților
Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia
dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor
germane la sud de Carpați.
Din cauza rezistenței forțelor române la Jiu, Olt, Bran, Valea
Prahovei etc. acțiunea germană nu își atinge obiectivul
fixat, Falkenheim ajungând la concluzia că „încercarea, de
a trece muntii odată cu inamicul, a eșuat”. La 29 octombrie
1916, Falkenhayn decide schimbarea strategiei și
concentrarea eforturilor pentru forțarea unei singure
trecători, alegând pentru aceasta trecătoarea Pasul Lainici
(Surduc) din defileu Jiului, unde a concentrat forțele
principale ale armatei sale.
„Rezultatul calculelor a fost că ceea ce n-am putut obține
în regiunea Surduc, prin surprindere, trebuia obținut prin
întrebuințare forței brutale. Numai în această cea mai
îngustă porțiune a munților era posibil a executa cu
trupele trecerea spre câmpia romanească, într-un marș
forțat. Numai aci cunoșteam condițiunile, de ambele părți
ale șoselei, în mod precis. Aci ieșirea spre Sud se afla în
mâna noastră, și puteam spera să surprindem inamicul.
Era evident, că după succesul obținut împotriva lui
Kneussel, el nu mai conta pe repetarea atacului nostru.
—Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a împotriva
românilor și a rușilor
 Pe 11 noiembrie, forțele germane declanșează atacul
reușind după cinci zile de lupte să cucerească defileul
Jiului și să iasă în zona de câmpie a Olteniei, fapt care
a dus la prăbușirea sistemului defensiv al Armatei
României. Acest fapt se datora însă, pe lângă
superioritatea forțelor germane și unei erori de
planificare a Marelui Cartier General român care după
succesul din bătălia din 28 octombrie considerase că
inamicul nu va mai ataca în acest punct, lăsând pentru
apărarea defileului Jiului forțe total insuficiente. „Cu
masa formidabilă a patru divizii de infanterie,
Falkenhayn reușise să rupă linia frontului român, într-
un loc unde garda era ținută de trupele unei biete
brigăzi.” La rândul său șeful de stat major al Misiunii
Militare Franceze, colonelul Victor Petin arăta că
„lovitura a fost dură și neașteptată. Comandamentul
român nu s-a gândit că la numai zece zile de la un
eșec răsunător va reîncerca aceeași manevră. Surpriza
strategică a fost completă.”
S-a văzut ulterior că dacă atacul german ar fi fost
planificat să fie declanșat trei zile mai târziu, sau dacă
forțele române ar fi avut capacitatea de a rezista
acesta trei zile, el ar fi fost puternic afectat dacă nu
chiar compromis de viscolul puternic care a blocat
trecătorile începând cu ziua de 14 noiembrie 1916.
 OPERAȚIA DE APĂRARE A
BUCUREȘTIULUI

„Bătălia pentru București”, a avut ca obiectivs toparea ofensivei forțelor

Puterilor Centrale în Muntenia și prevenirea capturării capitalei țării,
orașul București, de către acestea. Bătălia, desfășurată între 30
noiembrie și 3 decembrie 1916, a avut un caracter defensiv, la acțiunile
militare participând alături de Armata României și un contingent din
armata imperială rusă. Forțele atacatoare au fost preponderent germane,
reprezentate de două grupări armate care atacau concentric, din Oltenia
și din sudul Dunării, dar și de forțe bulgare și turce.
Forțele româno-ruse au fost conduse de generalul Constantin Prezan, în
timp ce forțele Puterilor Centrale s-au aflat sub comanda generalilor
August von Mackensen și Erich von Falkenhayn.
Planul de luptă al generalului Prezan a fost unul îndrăzneț, prevăzând un
atac puternic la joncțiunea celor două grupări germane, care în cazul
unei reușite, ar fi condus la respingerea peste Dunăre a grupării lui
Mackensen și întoarcerea flancului grupării conduse de von Falkenhayn.
Planul a reușit în faza inițială, forțele româno-ruse reușind să surprindă
inamicul. Ulterior însă, în urma unei serii de circumstanțe („trădarea”
generalului Socec, lipsa de implicare a unităților ruse, capturarea de
către germani a planurilor de campanie), forțele germano-bulgaro-turce
au reușit să restabilească situația și, beneficiind de superioritatea
numerică, să forțeze trupele române să se retragă.
Ca urmare, la 6 decembrie 1916 trupele germane au intrat în București și
l-au ocupat. Guvernul român, precum și unitățile armatei române au fost
obligate să se retragă în final în Moldova. Deși Bătălia pentru București a
 STABILIZAREA FRONTULUI ÎN
MOLDOVA

Guvernul și curtea regală română s-au retras la Iași. Bucureștiul a fost ocupat
pe 6 decembrie de cavaleria germană. Numai vremea și drumurile proaste au
salvat o bună parte a armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuși,
peste 150.000 de soldați români fuseseră capturați.
Rușii au fost forțați să trimită întăriri masive pe frontul românesc pentru a evita
o invazie germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare,
armata germană a fost oprită din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917.
Armata română continua să lupte, deși cea mai mare parte a teritoriului său se
afla sub ocupație străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldați, morți,
răniți, dispăruți sau prizonieri. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor,
bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni.
Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane și a generalilor
lor: Falkenhayn și Mackensen. În cele mai multe cazuri, victoriile fuseseră
obținute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se
dovediseră superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de
luptă și capacitate a conducătorilor. Printre tinerii ofițeri din trupele de elită
Alpen Korps se afla și viitorul feldmareșal Erwin Rommel.
 CAMPANIA ANULUI 1917

Luptele au continuat în 1917, Moldova rămânând neocupată datorită strategiei de apărare în

triunghi a Armatei a 4-a (cu pierderi minore după retragerea menționată anterior), care a
rămas neclintită în apărarea Carpaților Răsăriteni, protejând Iașii împotriva atacurilor
germane repetate. În mai 1917, armata română a atacat alături de aliații ruși pentru a sprijini
Ofensiva Kerenski. După ce au reușit să rupă frontul austro-ungar la Mărăști, avansarea
trupelor ruso-române a trebuit să fie oprită datorită eșecului dezastruos al Ofensivei
Kerenski. Forțele lui Makensen au contraatacat, dar au fost învinse la Mărășești.
Între timp, tehnicienii germani au reușit să repună în funcțiune sondele din câmpurile
petroliere din jurul Ploieștiului, iar până la sfârșitul războiului au extras peste un milion de
tone de țiței. De asemenea, germanii au rechiziționat două milioane de tone de cereale de la
țăranii români. Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la
sfârșitul războiului, în 1918.
 P L AN UL D E
C AM PAN IE

•Planul de campanie pentru anul 1917 a fost întocmit

de Marele Cartier General român în iarna 1916/1917.
Deși planul urmărea îndeplinirea obiectivului politic
fundamental – eliberarea teritoriului ocupat, planul a
trebuit să țină seama și să fie armonizat cu cerințele
concrete rezultate din configurația frontului,
solicitările aliaților, existența a trei armate ruse pe
teritoriul național, având propriile obiective etc.
•În perioada 2/15-3/16 noiembrie 1916 se desfășoară
la sediul Cartierului General francez de al Chantilly o
conferință interaliată de planificare, la care au
participat comandanții militari șefi sau reprezentanți
ai acestora din toate țările Antantei. România a fost
reprezentată de colonelul Ioan Rășcanu, fostul șef al
Secției operații din Marele Cartier General.
Conferința a stabilit proiectul planului general de
operații al Antantei pentru anul 1917. Referitor la
frontul românesc, planul prevedea o operație
ofensivă în primăvara lui 1917, în cadrul ofensivei
generale preconizate la nivelul alianței, dar lăsând la
latitudinea autorităților militare ruse să stabilească
direcția loviturii principale și numărul de lovituri
rezervate pentru Frontul de est.
•Forma inițială a planului a fost coordonată și agreată
de comandamentele rus și român în martie 1917.
Având în vedere că perioadele preconizate de
executare a operațiilor nu coincideau, linia directoare
a planului era de a se realiza fixarea forțele inamice
prin executarea de lovituri de fiecare dintre armate,
în vederea împiedicării transferului de către inamic a
Izbucnirea revoluției din Rusia (februarie/martie 1917) a amânat declanșarea
ofensivei ruse preconizate. Pentru a clarifica situația, între 22 aprilie/5 mai-29
aprilie/12 mai 1917, prim-ministru Ion I.C. Brătianu, însoțit de generalul
Constantin Prezan, a efectuat o vizită la Petrograd, iar la începutul lunii mai,
generalul Prezan s-a întâlnit, la Moghilev, cu generalii Mihail Alekseev, șeful
Marelui Cartier General rus și Dmitri Șcerbaciov, comandantul trupelor ruse din
Moldova. În acest context, la începutul lunii aprilie 1917, Comandamentul
Frontului Român a decis modificarea planului de campanie inițial, hotărând
executarea loviturii principale pe direcția Brăila, de către Armatele 4 și 6 ruse. În
urma obiecțiilor formulate de Marele Cartier General Român, rușii au acceptat
modificarea din nou a planului, în sensul executării unei lovituri pe două direcții
divergente astfel: un grup de 4-6 divizii române aflate în reorganizare, să spargă
frontul în sectorul Nămoloasa dezvoltând ofensiva spre Râmnicu Sărat, în timp
ce Armata 6 rusă să atace în direcția Brăila, cum fusese prevăzut inițial.
Deoarece marile unități române preconizate a lua parte la ofensivă nu au
finalizat procesul de reorganizare, declanșarea ofensivei a fost amânată pentru
mijlocul lunii iunie 1917.
La 30 mai/12 iunie 1917 s-a desfășurat la Iași, conferința de comandament în
cadrul căreia a fost definitivat planul de operații pentru campania anului 1917,
pe frontul românesc. La reuniune au participat regele Ferdinand, prim-ministrul
Ion I.C. Brătianu, generalii români Constantin Prezan, Alexandru Averescu și
Constantin Christescu, generalii ruși Dmitri Șcerbaciov, Nikolai Golovin, precum
și generalul Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze.
În cadrul reuniunii au ieșit în evidență concepțiile diferite ale lui Averescu și
Prezan, primul propunând ca rolul cel mai important să revină Armatei 2, al cărui
comandant era. Ea trebuia să dea lovitura principală la joncțiunea celor două
grupuri de armată inamice dispuse din Bucovina până la Oituz și, respectiv, în
Munții Vrancei și în Câmpia Siretului, pentru a le putea înfrânge apoi pe părți.
După discuții furtunoase între Averescu și Prezan, participanții la conferință au
adoptat planul mai realist propus de Prezan, față de planul mai îndrăzneț, dar
mult mai riscant prezentat de Averescu. Planul prevedea:
o o lovitură principală care urma să fie dată de Armata 1 română împreună cu Armata 4
rusă în sectorul Nămoloasa, având ca obiectiv nimicirea grupării principale de forțe a
inamicului reprezentată e Armata 9 germană.
o o lovitură secundară care urma să fie dată de Armata 2 în sectorul Mărăști, cu scopul de
a fixa forțele inamice și de a sprijini acțiunile de la flancul drept al grupării care executa
lovitura principală.
 „DEFECȚIUNEA
” RUSĂ

Când bolșevicii au cucerit

puterea în urma Revoluției din
Octombrie și au semnat cu
germanii Tratatul de la Brest-
Litovsk, România a fost lăsată
complet izolată și încercuită de
forțele ostile, neavând altă
opțiune decât să iasă la rândul ei
din război și să accepte condițiile
umilitoare ale Păcii de la
București.
 CAMPANIA ANULUI 1918

 Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-

București, a fost un tratat de pace semnat de România la 7 mai
1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria, în decursul Primului
Război Mondial. Tratatul preliminar de pace a fost semnat în data de
20 februarie/5 martie 1918[1] la Buftea, de unde numele de Pacea
de la Buftea-București.
 După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca
rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război
pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi mai înainte ca războiul să se
încheie în vest, în timp ce la Belgrad se negocia o anexă privitoare la
Ungaria, a Armistițiului de la Villa Giusti.
 Pe 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a proclamat unirea cu
România cu o majoritate a voturilor.[68] Pe 14 octombrie,
reprezentanții populației din Bucovina a votat pentru unirea cu Țara
(unirea realizându-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie același
an, și reprezentanții românilor și sașilor din Transilvania a adoptat
proclamația de la Alba Iulia de unire cu Regatul Român.
 Tratatul de la Versailles a recunoscut aproape toate proclamațiile de
unire, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de
Declarația celor 14 puncte ale președintelui american Thomas
Woodrow Wilson. România a dus tratative extrem de anevoioase cu
aliații pentru semnarea mai multor păci și acorduri. I.I.C. Brătianu a
refuzat sa mai participe la tratative din cauza împărțirii aliaților în
țări dominante și țări secundare precum și pentru introducerea unor
condiții nedemne pentru România. Take Ionescu, mai flexibil, a reușit
sa elimine o parte a condițiilor nedemne și a acceptat divizarea
Banatului
 URMĂRI

 Au apărut schimbări în viața politică românească. Astfel în anul

1918 a fost introdus votul universal pentru bărbații de peste 21
de ani, cu excepția magistraților și a cadrelor militare. Numărul
partidelor parlamentare sau al celor care au reușit să ajungă la
guvernare a sporit, iar cele de orientare conservatoare au
dispărut din scena politică.
MULȚUMESC PENTRU VIZIONARE!