Piaţa forţei de muncă

• Piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul

economic în care se manifestă un sistem de
relaţii între deţinătorii de capital, în calitate
de cumpărători, şi posesorii forţei de muncă,
în calitate de ofertanţi.
• În literatura de specialitate, este utilizat fie
conceptul de piaţă a forţei de muncă, fie cel de
piaţă a muncii. Indiferent de denumire,
conţinutul economic al conceptului în sine
exprimă aceeaşi realitate obiectivă, şi anume
aceea că factorul de producţie muncă, în
economia de piaţă, se asigură prin intermediul
unei pieţe specifice.
 Piaţa forţei de muncă
Funcţionalitatea pieţei muncii este asigurată de
următoarele componente ale acesteia, care se referă la:
• a) ofertanţii sau vânzătorii, adică persoanele care
oferă marfa specială – forţa de muncă, respectiv
aptitudinile şi competenţa profesională, contra unui preţ;
• b) solicitanţii sau cumpărătorii, adică agenţii
economici şi instituţiile publice care au nevoie, pentru a-
şi desfăşura activitatea, de forţă de muncă, pe care o
cumpără la un preţ specific - salariul;
• c) intermediarii, persoane juridice care s-au specializat
în servicii de intermediere, între ofertanţii şi solicitanţii de
competenţe profesionale, care funcţionează de regulă
sub forma birourilor sau oficiilor de stat pentru plasarea
forţei de muncă.
 Piaţa forţei de muncă
• Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în
general se grupează în două categorii, în funcţie de piaţa internă şi
piaţa internaţională a forţei de muncă. Astfel, piaţa internă a forţei de
muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:
• a) evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale,
agricole şi a serviciilor;
• b) evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a
creditului;
• c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi
apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului
tehnico-ştiinţific;
• d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la
nivel individual ş.a.
Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa
următorilor factori:
• a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit, condiţiile de
salarizare şi de trai diferite;
• b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară;
• c) migraţia internaţională a capitalului financiar;
• d) politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă de
muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc.
 FB Piaţa forţei de muncă
Particularităţile pieţei muncii - cele mai semnificative pe
următoarele trei:
• a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de
muncă al naţiunii, ci numai acela care este cerut de
factorul de producţie capital şi este oferit de cei care sunt
dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă;
• b) în raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai
organizată şi mai reglementată, întrucât tranzacţiile care
au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de
vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi. Prin
negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de
muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile
profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale.
• c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi
participativă, în care negocierea şi contractul de muncă
au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de
muncă.
 MG Piaţa forţei de muncă
• Funcţiile pieţei muncii sunt de ordin economic, social şi
educativ, cum ar fi:
• - alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi
sectoare de activitate, pe profesii şi în teritoriu, în
concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de
muncă;
• - combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie
capital, asociere ce presupune atât complementaritatea,
cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori;
• - formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a
veniturilor primare, cât şi a celor derivate;
• - crearea unui cadru formativ-educativ, ce presupune
măsuri, reglementări şi informaţii, în direcţia orientării,
perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de
muncă.
 Cererea şi oferta de forţă de muncă
Elementele care constituie piaţa muncii sunt: cererea de muncă şi oferta
de muncă (sau, altfel spus, cererea şi oferta de forţă muncă).
• Cererea de muncă reprezintă necesarul de forţă de muncă salariată,
existent la un moment dat, determinat de locurile de muncă
disponibile, la nivelul fiecărei unităţi economice sau firme, al fiecărei
ramuri de activitate sau pe ansamblul economiei naţionale.
• Cererea de forţă de muncă cuprinde ansamblul relaţiilor, raporturilor şi
conexiunilor privind volumul şi structura forţei de muncă pe profesii şi
niveluri de calificare, atât pentru fiecare componentă a economiei naţionale,
precum şi pe ansamblul ei. Cererea de muncă nu se identifică cu necesarul
total de muncă; ea constituie numai o parte a acestuia, aceea care se
satisface prin intermediul angajărilor şi salarizării.
• Cererea de forţă de muncă este forma de concretizare a nevoii de forţă de
muncă şi se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă
disponibile, adică a ofertei de locuri de muncă.
• Necesarul (optim) de forţă de muncă la nivelul economiei naţionale este
reprezentat de totalitatea capacităţii de muncă solicitată la un moment dat,
într-o anumită cantitate, structură profesională şi la un anumit nivel de
calificare, care să acopere nevoia de muncă şi să asigure obţinerea unui
efect maxim util.
 Cererea şi oferta de forţă de muncă
Oferta de muncă îşi are sursa în populaţia totală a unei ţări,
reprezentând totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă
de muncă, care doreşte să se angajeze la un moment dat.
Oferta de muncă înseamnă, de fapt, cerere de locuri de muncă, în
condiţii de salarizare.
• Pentru determinarea exactă a ofertei de muncă nu se ia în considerare
toată populaţia aptă de muncă, ci numai acea parte a ei, dornică de a se
angaja ca salariată, la care se adaugă soldul migraţiei externe a
persoanelor apte de muncă, din perioada respectivă. De asemenea, oferta
de muncă nu se identifică cu populaţia aptă de muncă; ea nu include
femeile casnice, militarii în termen, studenţii şi alte persoane care
desfăşoară activităţi nesalariate sau nu doresc să se angajeze în nici un fel.
Oferta de forţă de muncă este influenţată de o serie de factori, precum:
• a) mărimea populaţiei active disponibile şi structura acesteia pe categorii de
vârstă;
• b) nivelul mediu al salariilor;
• c) mărimea proprietăţilor individuale (persoanele care deţin sau beneficiază
de averi personale însemnate îşi vor diminua cantitatea de muncă oferită,
asigurându-şi traiul decent pe baza veniturilor obţinute din proprietăţi);
• d) tradiţiile, obiceiurile şi alţi factori de natură psihologică care afectează
comportamentul ofertanţilor de muncă.
 Cererea şi oferta de forţă de muncă
• Oferta de forţă de muncă, spre de deosebire de alte categorii ale
ofertei, are următoarele particularităţi:
a. are o mobilitate spaţială mult mai limitată în raport cu oferta de
mărfuri obişnuite;
b. constituirea ofertei de forţă de muncă necesită un timp relativ
îndelungat, necesar creşterii şi instruirii fiecărui segment al
populaţiei până la vârsta angajării;
c. oferta de forţă de muncă are un caracter rigid şi este eminamente
perisabilă, întrucât cei care fac oferta trebuie să trăiască, ei
neputând aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă;
d. oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile
economiei de piaţă, deoarece generaţiile de tineri sunt crescute şi
educate ca oameni, nu pentru a deveni mărfuri obişnuite; de
asemenea, oferta de forţă de muncă depinde şi de alte elemente
extraeconomice precum: vârstă, sex, starea de sănătate, aspecte
demografice etc.
 Salariul
• Noţiunea de salariu nu reflectă toate tipurile de venituri obţinute de
factorul muncă de-a lungul timpului, el apare ca venit ce revine
factorului muncă în anumite condiţii social-economice.
• În teoria economică există mai multe definiţii date salariului:
- este un venit provenit din muncă;
- este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii;
- este plată pentru închirierea serviciilor;
- reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă;
- este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă;
- este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile.
 Salariul
Salariul apare ca venit obţinut de către posesorul forţei de
muncă ca urmare a închirierii şi folosirii acesteia de către cei ce
dispun de ceilalţi factori de producţie.

Formele salariului
Salariul se prezintă ca:
a) salariul teoretic sau ipotetic;
b) salariul efectiv sau nominal.
a) Salariul teoretic este salariul stabilit la angajare (în funcţie de
condiţiile proprii unei ramuri, subramuri, pieţe locale etc.).
b) Salariul efectiv este salariul definitivat şi plătit după depunerea
muncii, în funcţie de situaţia din întreprindere, de programul de
lucru şi de rezultatele obţinute.
 I) În funcţie de motivul şi modul de acordare, salariul
îmbracă următoarele forme:
a) salariul personal (individual) – salariul încasat de fiecare
salariat pentru munca depusă;
b) salariul colectiv reprezintă veniturile primite de către salariaţi
din remuneraţia colectivă;
c) salariul social reprezintă acea parte din venitul naţional prin
care societatea, în ansamblul său intervine pentru a mări
veniturile unor categorii de salariaţi care se confruntă cu o
situaţie familială grea sau cu riscuri.
II) Structura valorică şi natural-materială a venitului
naţional care constituie substanţa salariului, determină
existenţa:
1) salariului nominal;
2) salariul real.
1) Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte atunci când
lucrează. În România conform reglementărilor în vigoare, salariul cuprinde:
a) salariul de bază (negociat) sau încadrarea se stabileşte pentru fiecare salariat
în raport cu calificarea, importanţa, complexitatea lucrărilor şi atribuţiilor
postului respectiv, pregătirea şi competenţa profesională;
b) adaosurile reprezintă un element suplimentar, accesoriu al salariului, care
apar sub formă de: adaos pentru muncă în acord; premii, cota parte din profit
repartizat salariaţilor; alte adaosuri stabilite în procesul negocierilor.
c) sporurile la salariul de bază constituie un element suplimentar de întregire a
salariului în funcţie de condiţiile speciale de desfăşurare a muncii. În legislaţia
românească sunt prevăzute următoarele categorii de sporuri:
• spor de vechime în muncă;
• spor pentru condiţii deosebite de muncă (grele, periculoase sau penibile);
• spor pentru munca de noapte;
• spor pentru orele suplimentare sau pentru orele prestate în zilele nelucrătoare
etc.
 Salariul
În funcţie de mărimea salariului cuvenit şi încasat,
salariul nominal este:
- salariul brut exprimă suma totală de bani cuvenită
factorului muncă salariată ;
- salariul net reprezintă suma de bani efectiv încasată,
după scăderea din salariul brut, a impozitului pe
salariu, a contribuţiei pentru şomaj, a contribuţiilor
pentru pensii suplimentare, CAS etc. (exemplu
cotizaţia sindicală, de obicei 1%).
2) Salariul real exprimă cantitatea de bunuri materiale şi servicii
care poate fi cumpărată la un moment dat un salariu nominal.
Salariul real este funcţie de mărimea salariului nominal brut (cu
care se găseşte în relaţie directă), de mărimea impozitelor pe
salarii etc., de preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor, cu care se
află în relaţie indirectă. Sn
Sr 
P
Dinamica salariului real poate fi calculată cu ajutorul indicelui
salariului real (ISr) astfel:
Factorii care influenţează nivelul salariului, pe categorii de
salariaţi şi în interiorul acestora sunt:
• diferenţe de calificare;
• grade diferite de dificultate a activităţilor în cadrul
întreprinderii;
• preferinţele indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc
de muncă sau altul;
• costul resurselor de muncă;
• existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de sex, vârstă,
culoare;
• gradul de imobilitate al pieţii muncii;
• gradul de organizare în sindicate;
• prevederile legale în vigoare;
• gradul de dezvoltare economică a ţării etc.
Forme de salarizare
Există trei forme de salarizare:
1) În regie (sau după timpul lucrat) asigură remunerarea salariatului (plata
muncii) după timpul lucrat (oră, zi, săptămână, lună) fără să se specifice
cantitatea de muncă pe care salariatul trebuie s-o depună în unitatea de timp;
2) În acord constă în remunerarea pe baza cantităţii de bunuri produse sau a
numărului de operaţii executate în unitatea de timp şi a tarifului pe produs
sau lucrar.
Acordul poate fi clasificat după două criterii:
a) în funcţie de nivelul de organizare al activităţilor acordul poate fi:
· acordul individual;
· acordul colectiv (pe echipe);
· acordul global (pe uzină, fabrică, societate etc.).
b) în funcţie de stimularea muncii, acordul poate fi:
· acordul direct – când salariul este stabilit după un tarif constant – pe fiecare
produs;
· acordul progresiv- când la un anumit nivel de realizare a sarcinilor, tariful pe
unitatea de produs sau lucrare se majorează în anumite proporţii;
3) Mixtă constă în stabilirea unui salariu fix (stabil) pe unitatea de timp (de
regulă pe o zi de muncă), ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii
tehnice, tehnologice, de organizare, manageriale etc.
 Dobânda

• Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în

societate, şi anume venitul ce revine factorului capital.
Dobânda apare atunci când posesorul capitalului transferă
capitalul său, prin împrumut, unui întreprinzător.
• În sens restrâns, dobânda este o sumă de bani, un
excedent ce revine proprietarului capitalului bănesc
dat cu împrumut, ca răsplată pentru cedarea dreptului
de folosinţă asupra numerarului, unei alte persoane,
pe o anumită perioadă de timp.
• Pentru debitor, dobânda reprezintă o cheltuială, iar pentru
creditor, dobânda este un venit.
 Dobânda
Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele:
• economiile populaţiei, care se concentrează în cadrul instituţiilor
bancare, fiind folosite de către acestea la acordarea de împrumuturi.
• economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne
disponibilă după plata dividendelor, pentru dezvoltarea acestora.
Până la folosirea acestor sume, firmele le depun la bănci, care le
utilizează pentru acordarea de împrumuturi;
• amortismentele capitalului fix, constituite în fondul de amortizare
a firmelor, din care până în momentul în care va fi utilizat pentru
înlocuirea elementelor de capital fix, se pot acorda împrumuturi. El
este depus la bănci care rulează banii respectivi;
• economiile guvernului, apar în situaţia în care veniturile bugetare
sunt mai mari decât cheltuielile bugetare. Aceste surplusuri pot fi
utilizate în cadrul sistemului de creditare.
 Dobânda
În sens larg, dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul
oricărui capital utilizat în condiţii normale, în activitatea
economică.
• Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele:
• - dobânda bancară de bază – se practică pentru remunerarea
certificatelor de depozit sau a bonurilor de trezorerie;
• - dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a
efectelor de comerţ numită şi taxă de scont comercială;
• - dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen
scurt, împrumuturilor contractate între bănci, respectiv între băncile
comerciale şi banca de emisiune;
• - dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii
financiare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un
plus, care este stabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a
debitorului;
• - dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen – sunt
constituite de bănci, la casele de economii;
• - dobânzi pe piaţa obligaţiunilor;
• - dividende – pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni;
 Dobânda şi rata dobânzii

Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de

cel ce acordă creditul sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se
împrumută pentru procurarea lichidităţii.
• Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori:
a) masa dobânzii – respectiv suma absolută a dobânzii pe care o
plăteşte debitorul, creditorul său;
• b) rata anuală a dobânzii, ca mărime relativă care se calculează
ca raport procentual între dobândă (D), primită sau plătită şi suma
care a făcut obiectul împrumutului (C).
d = (D/C) x 100
unde: d’ = rata dobânzii;
D = dobânda totală;
C = capitalul împrumutat.
 Dobânda
Mărimea dobânzii totale (D) este direct proporţională cu rata
dobânzii (d), mărimea creditului acordat (C) şi durata lui în ani
(T) şi se calculează cu ajutorul următoarei formule:
D=C·d·T

Mărimea dobânzii se stabileşte pe piaţă în funcţie de cererea şi

oferta de capital şi depinde de o serie de factori economici şi
politici dintre aceştia foarte important este procesul inflaţionist
(mărimea acestuia).
Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport invers
proporţional. Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda
încasată de bancă de la cei pe care i-a creditat şi dobânda plătită
deponenţilor săi, care reprezintă câştigul brut. Dacă din
câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a băncii rămâne
profitul sau câştigul net.
Dobânda poate fi:
a) dobândă simplă (Ds);
b) dobândă compusă (Dc).
a) Dobânda simplă se calculează cu ajutorul următoarei formule:
C – mărimea
creditului;
d – rata dobânzii;
n – număr de ani.
Suma totală datorată în aceste condiţii (Sn) se calculează astfel:

b) Dobânda compusă (Dc) rezultă ca diferenţă între suma ce

revine proprietarului după „n” ani (Sn) şi creditul acordat (C).

Suma totală datorată se calculează cu relaţia:

Iar rata dobânzii: D
d 100
Cn
 Mărimea ratei dobânzii este în funcţie de:
· durata pentru care se acordă creditul - dacă împrumutul este pe termen scurt
şi rata dobânzii este mare, atunci va creşte cererea de credite pe termen
scurt, ceea ce va duce la scăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite
paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung;
· riscul asumat de creditor - dacă riscul asumat de creditor este mare, rata
dobânzii creşte astfel încât dobânda percepută la credit, numită dobândă
pură sau netă, se adaugă prima de asigurare contra riscului, obţinându-se
dobânda brută care cuprinde şi cheltuielile de gestionare a creditului,
suportate de către bancă;
· bonitatea (încrederea) pe care le prezintă debitorul;
· tipurile de credit (pentru consum, ipotecar etc.);
· forma de piaţă pe care se obţine (monetară, financiară);
· raportul dintre cererea şi oferta de lichiditate – când cererea creşte, rata
dobânzii creşte şi invers, când oferta sporeşte, rata dobânzii scade;
· inflaţia - determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni riscul
inflaţionist banca percepe o dobândă nominală, care cuprinde dobânda
reală, corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist;
· politica guvernului;
· conjunctura economică etc.
Datorită influenţei procesul inflaţionist rata
dobânzii poate fi:
- rata nominală a dobânzii (dn) – reprezintă
dobânda cuvenită prin contractul de credit;
- rata reală a dobânzii (dr) – este rata nominală
a dobânzii corectată cu rata inflaţieii şi se
calculează cu ajutorul următoarei relaţii:
 În economia de piaţă rata dobânzii joacă un rol
esenţial deoarece:
I. Acţionează ca factor de stimulare a
economiilor şi atragerii acestora în circuitul
economic;
II. Influenţează investiţiile, le poate stimula,
atunci când nivelul său este mai scăzut şi
invers;
III. Poate influenţa şi asupra cursurilor valutare
în funcţie de nivelurile ratei în diferite ţări;
IV. Rol important în concurenţa internaţională.
 FB C 12 Renta
Categorie economică complexă, renta este a patra formă
fundamentală de venit.
Concepţii despre rentă:
• Renta reprezintă un venit fără muncă (concepţie cel mai des
întâlnită);
• Pământul ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un
venit cu caracter de rentă – conform gândirii clasice (David
Ricardo). Ricardo defineşte renta ca fiind acea parte din
produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar
pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului.
• Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale, renta
reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală
obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai
avantajoasă faţă de piaţă.
• Renta este acel tip calitativ de plată specific unui factor de
producţie special – concepţia modernă.
Realizarea rentei presupune existenţa simultană a
următoarelor condiţii:
– bunul să fie limitat cantitativ;
– să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o anumită
perioadă;
– oferta lui să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea.
 Renta
• Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui
factor de producţie care aparţine unei alte persoane.
• Renta poate fi privită sub două forme:
– sub formă materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi
producători, produse de calitate superioară, inclusiv
situaţii de monopol;
– sub formă bănească ca rentă economică, adică venitul
obţinut de către deţinătorul unui factor de producţie, a
cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea
preţului de vânzare.
Formele rentei
1. Renta funciară sau renta pământului este cea mai veche formă a rentei şi
se formează în agricultură şi în silvicultură. Ea reprezintă o sumă de bani
plătită de arendaşi sub formă de arendă, proprietarului funciar pentru dreptul
de a exploata pe termen limitat terenul acestuia.
Renta funciară îmbracă următoarele forme:
a. Renta absolută. Încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea
terenului pe care îl deţin şi rezultă ca diferenţă între preţul de vânzare al
produselor agricole şi preţul de producţie al acestora;
b. Renta diferenţială. Provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri şi este
rezultatul obţinerii de produse agricole cu costuri de producţie reduse numai
de pe acele terenuri cu fertilitate bună, în condiţiile în care preţul de vânzare
al acestora este stabilit în funcţie de cheltuielile de producţie realizate pe
terenul slab (cu fertilitate redusă);
c. Renta de monopol. Este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de
teren cu însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi
speciale (deosebite);
d. Renta de poziţie. Rezultă din diferenţele ce apar între terenuri în funcţie de
distanţa la care se găsesc faţă de centrele de aprovizionare, desfacere sau
căile de comunicaţie.
 Renta
• Renta diferenţială se împarte în:
• - rentă diferenţială de gradul I – este renta rezultată din
diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor
faţă de piaţă. Mărimea ei este dată de diferenţa dintre
cheltuielile marginale realizate pe terenurile cele mai slabe
luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate
pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă. Acest tip
de rentă este caracteristica predominantă a agriculturii
extensive;
• - rentă diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile
succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc
fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia,
reducând costurile pe unitatea de produs. Se obţine astfel, un
supraprofit care este încasat de arendaş în perioada
desfăşurării contractului de arendare. Renta diferenţială II este
legată de agricultura intensivă de dotarea tehnică superioară a
exploatărilor agricole.
2. Renta minieră exprimă plata făcută de arendaş
proprietarului de teren care are în subsol zăcăminte
(substanţe minerale) pentru dreptul de exploatare a
acestora. Este vorba de terenurile pe care sunt
amplasate sonde, mine, cariere de exploatare etc.
Renta minieră poate fi:
· rentă diferenţială;
· rentă absolută;
· rentă de monopol;
· rentă de poziţie.
 În industria extractivă apare şi un alt tip de rentă minieră:
- renta de epuizabilitate, determinată de comportamentul
proprietarului de terenuri cu zăcăminte sărace care, pentru a
obţine un venit minim, va stabili preţuri majorate resurselor
exploatate, pe măsură ce timpul se apropie termenul de
epuizare al rezervei respective, presupus cunoscută.

Mărimea: a = Ps - Pe se numeşte
redevenţă.
unde:
a – redevenţa
Ps – preţul substituentului
Pe – preţul de exploatare

Evoluţia rentei de epuizabilitate

Redevenţa reprezintă „taxă” sau „rentă” care trebuie achitată la
termene fixe proprietarului de teren, pentru darea în exploatare a
zăcămintelor din subsolul acestuia. Redevenţa are o creştere
exponenţială în raport cu rata dobânzii (d) până în momentul T0
(adică odată cu exploatarea zăcământului). Rezultă că:

De fapt, redevenţa reprezintă renta de epuizabilitate a

zăcământului.
3. Renta de construcţii se formează în sectorul construcţiilor pe
baza deosebirilor de poziţie şi de rezistenţă dintre terenurile
afectate diverselor construcţii, mărimea ei este influenţată de
cererea şi oferta de astfel de terenuri.
4. Renta de raritate este suma de bani ce revine posesorului de
factori de producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru
a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.
5. Renta de transfer reprezintă suma de bani care se obţine în
urma modificării destinaţiei unor factori de producţie, prin
care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora.
6. Renta industrială (comercială) reprezintă surplusul de venit
obţinut de marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute
faţă de cele ale firmelor mai mici (care nu pot rezista decât
practicând preţuri mai mari);
7. Rentă conjuncturală reprezintă profitul obţinut de unii
întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate
atunci când preţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor
pe piaţă a crescut.
Preţul pământului
În condiţiile economice de piaţă contemporane, pământul este
obiect al vânzării - cumpărării, pe o piaţă specială, numită
piaţă funciară. Pe această piaţă se întâlnesc cererea şi oferta de
pământ, tranzacţiile încheindu-se la un anumit preţ, care este
preţul pământului.

unde:
Pp – preţul pământului;
R – renta anuală în unităţi monetare;
d ' – rata dobânzii;
 Preţul pământului este rezultatul confruntări dintre cerere şi ofertă de
pământ, iar mărimea sa este influenţată de o serie de factori (au acţiune
directă şi indirectă):
a. cererea şi oferta de terenuri agricole datorită faptului că pământul este un
factor de producţie limitat, oferta acestuia are caracter rigid;
b. cererea şi oferta de produse agricole deoarece creşterea cererii pentru
produsele agricole poate determina creşterea cererii pentru pământ ridicând
preţul acestuia;
c. mărimea şi evoluţia rentei care influenţează direct preţul (de fapt renta şi
preţul pământului se condiţionează reciproc);
d. posibilitatea folosirii pământului în multe domenii (agricultură, silvicultură,
construcţii etc.) duce la stabilirea unor preţuri diferite în funcţie de
întrebuinţarea acestui factor de producţie;
e. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de
aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi
preţul pământului;
f. evoluţia ratei dobânzii, preţul pământului se găseşte în raport invers
proporţional cu rata dobânzii (d’). Când rata dobânzii creşte, potenţialii
cumpărători sunt mai tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile, putând
obţine un câştig mai mare, cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se
şi preţul acestuia;
g. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de
terenuri, ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de
terenuri agricole.