CHIMIA SI BIOCHIMIA

CAVITATII ORALE

Suport Curs
Biochimia Cavitatii Orale

FACULTATEA DE MEDICINA DENTARA

 METABOLISMUL MINERAL

Organismele animale şi vegetale sunt constituite din substanţe chimice cu o

compoziţie complexă, fiind formate atât din metale cât şi din nemetale.

Organismul uman este constituit din:

97,5 % nemetale - oxigen (65%), carbon (18%), hidrogen (10%), azot (3%) si
altele (1.5%)
2.5 % metale - Na, K, Mg, Ca reprezentand 99% din acest procent

Elementele minerale au un rol important în organismele vii. Omul necesită

anumite elemente minerale în cantităţi mari, deoarece acestea pot avea rol
structural sau sunt indispensabile pentru realizarea funcţiilor metabolice.
Elementele minerale majore sunt Ca,P, Cl, Mg, K, Na, S.
 Metabolismul Calciului

Calciul, cel mai abundent element mineral din organismul uman, atingând uneori până la
1,5 Kg la adultul normal, se află inegal repartizat între ţesuturi şi umori, 99% fiind
depozitat în oase şi dinţi şi doar o mică parte la nivelul fluidelor organismului.
Absorbţia calciului din produsele alimentare are loc în intestinul subţire şi este favorizat de
prezenţa vitaminelor D, acidului citric.

Cantitatea de calciu din organism variază cu vârsta:

Organismul îşi acoperă, în general, necesităţile pe seama alimentelor de origine animală şi

vegetală. Cele mai bogate surse în calciu sunt: branza, laptele, smântâna, fructele
oleaginoase şi leguminoasele uscate. Urmează peştele, ouăle, legumele, derivatele de
cereale şi fructele. Carnea şi painea albă sunt sărace în calciu.

Calciul alături de fosfor au rol plastic şi funcţional.

 Valorile plasmatice normale sunt de 2,20-2,67 mmoli/l, echivalent cu 8,5-10,5 mg/dl, 40% fiind sub
forma ionică.
Necesarul zilnic de calciu variază cu vârsta şi cu anumite stări fiziologice (sarcina, alăptat):

Deficitul de calciu (hipocalcemia) apare:

la un aport insuficient din produsele alimentare (foame, excluderea produselor lactate din hrană),
în caz de transpiraţie abundentă,

La femeile care alaptează

Alte situatii
Dereglarea procesului de absorbţie a calciului are loc în tulburari digestive (enterită, tulburarea funcţiei
exocrine a pancreasului, maladiile căilor biliare), la folosirea îndelungată a corticosteroizilor şi hormonilor
anabolici.
Principalele simptome ale hipocalcemiei sunt: tetania, malformaţii osoase care pot conduce la rahitism sau
osteomalacie. În cazuri grave se constată întârzieri ale timpului de coagulare şi hemoragii.
Surplusul de calciu în raţia alimentară şi în apa de băut, preparatele de calciu şi calciferol pot provoca
hipercalcemia cu pierderea poftei de mâncare, sete, greaţă, vomă, slăbiciune generală, convulsii.
Hipercalcemia poate conduce la depunerea calciului în organele interne, muşchi, vase.
 Calciul este repartizat în mod diferit :
 schelet, oase, dinți (cea mai mare parte , ~1000g)
 intracelular (~10g)
 extracelular (~1g, plasmă și din lichidele interstițiale)
Nivelul de Ca2+ din organism depinde de aport, dar și de pierderi.

Absorbția Ca2+ depinde de factori:

alimentari (crește aportul de vitamine→pH alcalin→scade absorbţia)
forma în care se găsește Ca2+ în alimente
natura alimentelor (dacă predomină componenta glucidică în dietă→pH ușor acid la
nivel intestinal→favorizează absorbția Ca2+)
AG liberi în exces la nivel intestinal favorizează formarea unor săpunuri de Ca
insolubile →scade absorbția
 raportul în care se găsește Ca2+ și P la nivel intestinal (trebuie să fie mai mare de 0.5
pentru o absorbție bună a Ca2+)
vitamina D3
parathormonul: - are efect asupra formării calcitriolului şi stimulează α-hidroxilaza
renală (care va facilita formarea calcitriolului la nivel renal)
hormonii glucocorticoizi, tiroidieni, cortizol, inhibă absorbţia
 estrogeni, androgeni – stimulează absorbţia
Rolurile Ca2+

- în mecanismele coagulării
- în buna funcționare a inimii
- în excitabilitatea neuro-musculară
- în unele procesele secretorii
- în permeabilitatea membranei
- în agregarea rapidă a plachetelor sangvine
- mesager secund (alături de AMPc, GMPc)
- în menținerea integrității celulare
- in activarea unor enzime
- în eliberarea şi acţiunea unor hormoni
- funcție structurală : participa la formarea osului, dintelui
Reglarea Ca2+ plasmatic

Reglarea Ca2+ are loc sub acțiunea parathormonului, calcitriolului și calcitoninei:

la nivelul a trei tinte: os, rinichi și intestin

•PTH acționează în două etape :

PTH , la nivel renal, facilitează eliminarea de P, dar nu permite eliminare de

Ca2+.
PTH reface concentrația normală de Ca2+ la nivelul lichidelor extracelulare,
acționează direct asupra osului, rinichiului și indirect asupra intestinului.
Reglarea Ca2+ plasmatic

•Calcitonina, secretată de celulele C din tiroidă participă la reducerea nivelului Ca 2+

plasmatic prin mai multe mecanisme:
- scade acțiunea resorbtivă a osteoclastelor
- inhibă formarea de noi osteoclaste
- acționează imediat după aportul alimentar de Ca 2+ , în ușoarele hipercalcemii
- secreţia de calcitonină e stimulată de creșterea concentrației Ca 2+ plasmatic.

•Corticoizii (cortizolul)
- pot limita formarea matricei proteice a osului.

•Calcitriolul (vitamina D3 activă)

- favorizează absorbția de Ca2+ la nivelul intestinului
- participă la procesul de mineralizare al osului (îl stimulează)
- promoveaza diferentierea celule osoase
- stimulează activitatea osteoclastelor
Tulburări ale metabolismului Ca2+

Hipocalcemie : apare la valori sub 9 mg % datorită modificării tipului Ca 2+ plasmatic

(ionizat, legat de proteine).
Manifestări : simptomele apar la scăderi mult mai pronunțate ale valorilor Ca 2+(7-9 mg%)
Cauze :
 hipoparatiroidism
secreție ridicată de calcitonină
deficit de vitamina D
insuficiență renală cronică
unele intoxicații

Efecte :
- la copil apare rahitismul iar la adult osteomalacia
Manifestările clinice ale hipocalcemiei:
tetanie
manifestări encefalitice: modificări psihice,
manifestări trofice: friabilitatea părului, unghiilor
modificări ale ţesutului dentar: hipoplazia smalţului
Hipercalcemie

Cauze :
 hiperparatiroidism
 intoxicații cu vitamina D
 afecțiuni neoplazice (mielom multiplu, osteoliză malignă, osteoporoza de mobilizare,
„boala băutorilor de lapte”)
La o creștere mai mare de 7,5 mEq poate apărea riscul unui stop cardiac.

Manifestări clinice:
manifestări digestive
manifestări neuropsihice
encefalopatia hipercalcemică
tulburări cardio-vasculare
manifestări renale
manifestări cronice: depozite calcice tisulare
 Metabolismul Fosforului

În organism, fosforul îndeplineşte rol structural, intrând în constituţia muşchilor (9%), împreună cu ionul de calciu în
cea a oaselor (80%), a fosfolipidelor, nucleotidelor şi ATP.
Este principalul constituent al acizilor nucleici, participă la stimularea contracţiei musculare. Fosforul, din
componenţa nucleotidelor şi acizilor nucleici, participă la procesele de păstrare şi de transmitere a informatiei
genetice, de biosinteză a acizilor nucleici, proteinelor, de creştere şi separare a celulelor.
Fosforul anorganic menţine echilibrul acido-bazic în organism.
Necesarul zilnic de fosfor la adult este de 700-800 mg crescând în anumite stări (trimestru IV sarcină) până la 1200
mg.
Valorile plasmatice normale:
0,80-1,40 mmol/l.
Sursele cele mai bogate de fosfor sunt : brânza, fructele oleaginoase, leguminoasele uscate, peştele, carnea, produsele
din cereale, ouăle, laptele şi smântana.
Necesarul de P este între 1 şi 1,5g şi crește în perioada adolescenței.
Mai mult de 80% din fosfor se găsește la nivelul osului, sub formă de hidroxiapatită.
Restul se găsește în țesuturile moi, lichide extracelulare (fosfații au rol important în sistemul tampon) si la nivel
celular (în combinații cu proteine, lipide, hidrați de C participă la procese metabolice, inclusiv formare de compuşi
macroergici).
Absorbția P

are loc la nivelul intestinului

este variabilă cu vârsta şi regimul alimentar
formele ce se absorb mai ușor sunt cele de fosfați anorganici ușor solubili
absorbţia este favorizată de pH ușor acid şi de vitamina D.

Limitele concentrației de P plasmatic : 2.5-7 mg%

•adult : 2.5-4.5 mg% (până la 1,5 mmoli / l)
•copil : 4-7 mg% (până la 2.25 mmoli / l)
În menținerea homeostaziei fosforului intervin intestinul subțire, rinichiul,osul.
Scăderea P plasmatic duce la stimularea formării calcitriolului şi determină creșterea procesului de absorbție a P.
Eliminarea fosforului se face pe cale renală.

Rolul P
- structural
- energetic (prin ATP si alte nucleotide)
- funcțional : participarea la întregul metabolism intermediar
- în distribuția O2 în țesuturi (prin intermediul 2,3-DPG)
Tulburări ale metabolismului P

Hipofosfatemia conduce la modificarea raportului Ca/P şi la apariţia unor

tulburări de formare şi creştere a oaselor şi dinţilor, artrită, anomalii celulare la
nivelul eritrocitelor, leucocitelor şi trombocitelor.

Hipofosfatemie: apare la concentrații scăzute : sub 2,5mg% în:

- rahitism
-în metabolismul glucidic pronunțat apare scăderea temporară a P plasmatic
(utilizat pentru metabolizarea glucidelor)
- în alcaloze respiratorii
-depleție de fosfați: în perioadele de vărsături (mai ales cronice)
Manifestări clinice în hipofosfatemie:
Iritabilitate
Astenie
tulburari musculare
diminuarea duratei de viaţă a eritrocitului
tulburari hepatice
afectare osoasea, când poate apărea rahitismul neinfluenţat de vitamina D

Hiperfosfatemie
Hiperfosfatemia conduce la hipertermie, distrugeri tisulare, deficienţe catabolice. Este
asociată cu scaderea Ca2+ seric. Poate apărea în hipoparatiridism şi în insuficienţa renală
când interferă cu excreţia normală.
Hiperfosfatemia apare in :
- în hipervitaminoză D
- insuficiențe renale cronice
- osteoporoză
 Metabolismul Fluorului

Rolul fluorului este legat îndeosebi de metabolismul la nivelul dinţilor şi de procesul de formare a cariilor
dentare. Frecvenţa cariilor este asociată de obicei cu o carenţă de fluor; excesul de fluor poate duce la o alterare
a smalţului dentar apărând fluoroza.
Fluorul este adus în organism prin apa consumată., alimente
Se găsește în procentaj mai mare la nivelul țesuturilor cu metabolism redus (os, dinte).
În țesutul osos se găseşte sub formă de fluoropatită.

Absorbția :
-sub forma sărurilor solubile (fluorosilicați)

Nivelul F în plasmă : maxim 0.15 mg%

Eliminarea se face pe cale renală.

Rolul:
- este legat de metabolizarea lui la nivelul dinților
- frecvența cariilor dentare e direct proporțională cu lipsa F în organism
- excesul de F la nivelul dintelui duce la o alterare a smalțului (fluoroză)
F poate înlocui ionul carbonat la nivelul dintelui → scade conținutul în carbonat →crește rezistența smalțului la
acțiunile cariogene.
Fluoroza se manifestă prin pigmentări la nivelul smalțului = smalț „ros de molii”
F poate împiedica procesul coagulării (anticoagulant) deoarece poate precipita Ca 2+.
 
 Structura şi metabolismul ţesutul conjunctiv

Ţesutul conjunctiv are rol de susţinere, de apărare, intervine în procesele de preluare şi de

depozitare.
Ţesutul conjunctiv este prezent în organe – predomină în ligamente, oase, tendoane, inclusiv
ţesuturile moi (rinichi).
Ţesutul conjunctiv participă la metabolismul hidromineral, intervine în metabolismul lipidic,
glucidic, protidic.
Structura ţesutului conjunctiv:
Ţesutul conjunctiv cuprinde:
Matricea extracelulară (substanţa fundamentală), formată din proteine de natură fibrilară incluse în
gel polizaharidic reprezentat de glicozamino-glicani.
Proteinele = distribuite între spaţiul dintre celule, au un conţinut mare de triptofan (colagen,
elastină, reticulină), iar dintre aminoacizi acestia se gasesc în diferite proporţii.
Apa din ţesutul conjunctiv este în cantitate mică în formă liberă. Cantitatea cea mai mare se află în
gelul polizaharidic de unde se eliberează doar după depolimerizare. Glicozaminoglicani (GAG)
reprezintă gelul polizaharidic şi conferă ţesutului conjunctiv proprietăţi fizice remarcabile
(maleabilitate, viscozitate), îndeplinind roluri diverse şi multiple.
Celulele – fibroblaşti in care se sintetizeaza fibrele de legătură, controblaşti, osteoblaste. În
fibroblaste se realizează sinteza proteinelor, proteo-glicani; mai exista de asemeni macrofage ce
provin de la nivel sanguin.
Proteinele ţesutului conjunctiv

Reticulina = are structură asemănătoare cu a colagenului, dar este mai rezistentă faţă de
apă, acizi, baze.
Elastina = se găseşte în ţesutul conjunctiv al aortei, este sintetizată la nivelul fibroblastelor,
sub formă de proelastină şi este secretată în mediul extracelular unde devine ulterior
elastină.
Colagenul = este proteina cea mai „abundentă” din organism. Se află în procent mic – 4%
la nivelul rinichiului şi peste 70% în tendoane. Imprimă rezistenţă ţesutului.
Sinteza colagenului se realizează la nivelul fibroblastelor conţine 19 tipuri de aminoacizi
(procentul cel mai mare îi revine glicinei, argininei, hidroxi prolinei, hidroxi lisinei)
Sinteza colagenului parcurge următoarele etape:
• sinteza cu asamblarea aminoacizilor cu formarea procolagenului
• procese de hidroxizare a resturilor de prolină, lisină, cu formare de OH prolină şi OH
lisină, cu rol important
• etapa de glicozilare cu glucoza, galactoza, sub acţiunea unor enzime specifice,
creîndu-se legături O- glicozidice între resturile de Glc sau Gal cu grupările OH din HO-Lys

• expulzarea din fibroblast în exterior a procolagenului, unde are lor scindarea unor
fragmente de la capătul lanţului, cu formarea tropocolagenului.
Degradarea colagenului are loc sub acţiunea enzimelor – tripsina, chimotripsina când
sunt scindate legăturile din regiunile polare ale colagenului.
Colagenazele rup legăturile peptidice din interiorul moleculei, si actioneaza specific.
Catepsinele G acţionează, depolimerizând molecula, ducând la o solubilizare, scindând
legăturile N terminale nespiralate. Catepsinele B transformă molecula de tip solubil în
insolubil.
Colagenaza acţionează la pH fiziologic şi este răspunzătoare de ruperea a 60% din
legăturile N glicocol. Se eliberează OH- prolina şi OH-lisina care se elimină prin urină.
In mod normal trebuie să existe un echilibru între sinteza şi degradarea colagenului.

Constituienţi glucidici ai ţesutului conjunctiv

Compuşi de natură glucidică
Proteoglicanii sunt principalii constituienţi ai substratului fundamental din matricea
extracelulară.
Proteoglicanii sunt formaţi din GAG într-un procent mare 85-95% şi 5-15% proteine. În
grupul GAG se include: condroitin-sulfaţi, dermatan-sulfaţi, heparină, keratan-sulfaţi şi acid
hialuronic. Acidul hialuronic se află în formă liberă în ţesutul conjunctiv.
Proteoglicanii se sintetizează în fibroblast şi se asociază cu fibrele de colagen, formând o
barieră care lasă să treacă moleculele mici şi le opreşte pe cele mari. Degradarea
proteoglicanilor se realizează cu viteză mai mare decât acea de degradare a colagenului
Glicoproteinele sunt glicoproteine structurale cu rol în stimularea adeziunii celulare.
 Modificările componentelor ţesutului conjunctiv

Componentele ţesutului conjunctiv pot suporta modificări fiziologice sau patologice.

Modificările fiziologice apar odată cu înaintarea în vârstă – creşte colagenul şi
scad cantitatile de protoglicanii şi apa.
Modificări patologice = colagenoze se datorează unor deficite enzimatice, când
apar modificări în calitatea şi cantitatea colagenului.
Colagenozele apar:
în artrita reumatismală, când fibrele de colagen sunt reduse – în locul fibrelor apar
infiltrate inflamatorii, fiind distruse moleculele de acid hialuronic, sub acţiunea
hialuronidazelor.
în colagenozele ereditare - sunt implicate defecte enzimatice care duc la
fragilitate şi hiperextensibilitatea unui număr mare de ţesuturi.
 lipsa vitaminei C – în scorbut
 în diabet, are loc o îngroşare a ţesutului conjunctiv din pereţii vaselor sanguine
ale retinei
repararea ţesuturilor după răniri sau în inflamaţii; este însoţită de proliferarea
fibroblastică şi cicatrizarea prin formarea unor mănunchi de fibre de colagen
mucopolizaharidoze
 Metabolismul ţesutului osos

Ţesutul osos este tot o forma de ţesut conjunctiv , dar cu structura mai rezistenta, ce deţine
funcţii importante în:
hematopoeză,
homeostazia Ca2+, Mg+, P, HCO3-.
asigurarea suportului mecanic al ţesuturilor moi şi pârghie pentru acţiunea muşchilor.
Componenţa ţesutului osos
Componentele minerale sunt reprezentate de săruri, fosfaţi, carbonaţi, care sunt incluşi în
alte tipuri de săruri precum fosfaţi de Mg, lactat de Ca. Acestea se pot modifica pe tot
parcursul formării osului.
Componenţii organici – substanţa organică alcătuieşte matricea osului –osteoidul .
Din acestă matrice 95% este colagenul apoi osteocalcina şi proteina osoasă morfogenetică.
Dintre alţi componenţi: glicozaminoglicani, glicogen. Aceşti componenţi vor fi într-o
permanentă reînnoire.
Colagenul are un proces de reînnoire mai lent, comparativ cu cel din alte ţesuturi.
Celulele specifice osului sunt osteoblastele, osteocitele, osteoclastele.
La nivelul osteoblastelor, se realizează un proces de sinteză a componentelor organice.
Procesul de degradare se realizează la nivelul osteoclastelor.
Formarea osului presupune:
• sinteza matricei organice
•mineralizarea matricei.

Mineralizarea constă în formarea fosfaţilor de calciu cristalini şi depunerea lor

pe matricea organică.
Mineralizarea osului are loc printr-o serie de evenimente şi transformări:
•Concentrarea ionilor fosforici bivalenţi
•Concentrarea ionilor de calciu
•Creşterea pH-ului, deci favorizarea unui mediu alcalin.

O creştere a concentraţiei ionilor fosforici se face pe baza activităţii enzimelor

care ajută la dislocarea de pe substrate.
Hormonii steroizi, inhibă glicoliza şi favorizează un pH alcalin.
Procesul de mineralizare este bazat pe o serie de teorii:
-teoria secretorie - o serie de celule specifice asigură prin, secreţia lor, cantităţi
necesare de Ca, P necesare procesului mineralizării;
-teoria fizico-chimică explică depunerea sărurilor de Ca atunci când concentraţia
proteinelor scade;
-teoria fosfatazei alcaline argumentează procesul de kineralizare pe baza unei
activităţi enzimatice;
-teoria nucleaţiei = mineralizarea este explicată prin concentraţii mai mari de Ca,
P, care se depun pe matricea organică fsub forma unor nuclei de cristalizare.
Procesele de formare si degradarea sunt într-o permanentă desfasurare si alternanta.

Dislocarea osului = parcurgerea inversă a formării osului şi începe cu

demineralizarea osului. După rezorbţia minerală începe degradarea proteinelor din
matrice iar viteza cu care se realizează dislocarea este mai mare decât cea de
formare.

Celulele implicate în dislocarea osului sunt osteoclastele care conţin fosfataza acidă,
se formeaza o pungă de rezorbţie în care pH-ul este acid iar enzimele lizozomale
prezente aici degradează matricea.
Reglarea, proces de remodelare a osului = are la bază acţiuni
hormonale

1.Parathormonul = stimulează procesul de rezorbţie osoasă. Nu acţionează

direct asupra osteoclastului, ci prin intermediul osteoblaştilor. În general,
favorizează rezorbţia osoasă.
2.Calcitonina = stimulează procesul de fixare a calciului la nivelul osului;
stimulează mineralizarea.
3.Insulina = stimulează sinteza matricei osoase şi a celorlalte elemente de natură
organică. Este indispensabilă şi pentru procesul de mineralizare.
4.Calcitriolul = asemănător cu parathormonul. Nu stimulează direct formarea
osului ci stimulează formarea de osteocalcină.
5.Hormonii sexuali = au importanţă pentru maturarea scheletului – cu rol în
perioada de creştere.
6.Hormonii tiroidieni = au rol în creşterea osului.
7.Glucocorticoizii = stimulează rezorbţia osoasă.
Importanţa enzimelor serice în bolile osoase = fosfataza alcalină este de
natură hepatică şi de natură osoasă. Fosfataza de natură osoasă creşte în ser,
când au loc procese la nivelul osteoblastelor, asociate formării sau reparării
osului.
Tulburările în homeostazia osoasă se manifestă prin dezechilibre hormonale
care duc la tulburări în homeostazia osului.
Osteoporoza = începe odată cu înaintarea în vârstă, după menopauză  este
datorată unei deficienţe de calcitonină, scade posibilitatea de fixare a Ca la
nivelul osului, scade absorbţia calciului la nivel intestinal. Creşte eliminarea de
Ca în urină. Osteoporoza este însoţită de modificări si ale fosfatazei alcaline.
Rahitismul = se asociază cu o creştere a nivelului fosfatazei alcaline serice. Se
datorează scăderii Ca şi P.
Hiperparatiroidismul = creşte activitatea fosfatazei alcaline, se produc şi
decalcifieri ale osului, însoţite de hiperfosfatemie, hipercalcemie.
Osteodistrofia deformantă (boala Page) = creşte fosfataza alcalină, nivelul de Ca
şi P mentinandu-se cvasinormale;
Hipofosfatazie = scăderi ale fosfatazei alcaline, este o tulburare genetică ce
evoluează cu instalarea unui rahitism rezistent la Vit.D3.
 
 Biochimia ţesutului dentar

Dinţii sunt formaţi din:

O regiune externă foarte rezistentă- SMALŢUL
O regiune mijlocie- dură ca şi smalţul dar mai groasă- DENTINA
O regiune centrală- moale- PULPA DENTARĂ
La nivelul smalţului avem componenta minerală (96%), componenta organică
(1,7%) şi H2O (2,3%).
La nivelul dintinei scade componenta minerală: componenta anorganică (70%),
creşte procentul componentei organice (18%), H2O (13%).
La nivelul pulpei = componenta organică- 28%; H2O – 60-68%.
La nivelul cementului = componenta anorganică 46%, componenta organică 22%,
H2O (30%).
SMALŢUL

Smalţul are proprietăţi fizice şi rezistenţă chimică diferite în comparaţie cu ţesutul

osos, dentină şi cement. O primă diferenţă între smalţul dentar şi cement constă
în conţinutul de colagen, compoziţia organică fiind de 0 – 6%, cristalele de apatită
se aflandu-se în concentraţie crescută. O altă diferenţă este forma şi mărimea
cristalelor de hidroxiapatită.
Componenţii minerali: Ca, F, ioni de bicarbonat, Mg, Na, K, oligoelemente la
nivelul structurilor anorganice ale smaltului sunt în concentraţie crescută.
Componenta anorganică variază direct proporţional cu greutatea smalţului.
Compoziţia organică: variază invers proporţional cu greutatea smalţului.
Cristalele de apatită cu conţinut mare în carbonat sunt mai puţin stabile la
acţiunea acizilor.
Compoziţia organică
Smalţul conţine puţine substanţe organice :
Acid citric
Glucidele, principalele componente fiind : glucoza, galactoza, manoza, fructoza.
Proteinele
Lipidele : colesterol, AG nesaturaţi
 DENTINA este localizată între smalţ şi pulpă şi conţine o cantitate mai mare de
H2O şi de 6 ori mai multă substanţă organică, în comparaţie cu smalţul.
Componenta anorganică – este aceiaşi ca cea de la nivelul smalţului, cu
deosebirea cristalizării hidroxiapatitei sub formă de prisme hexagonale mai mici
comparativ cu cele din smalţ.
Concentraţiile de Ca şi P sunt mai apropiate de cele din camera pulpară. Raportul
Ca/P este crescut la interfaţa dentină-smalţ. În regiunea cariată raportul este
scăzut.
Carbonatul de Ca se află în procent crescut faţă de cel din smalţ.
Componentele organice sunt:
Glucidele: predomină în special monozaharidele, dar si polizaharide pot fi intalnite
Proteinele se găsesc în proporţie de 100 de ori mai mare ca în smalţ
Lipidele : colesterol, TG, fosfolipide, AG
Enzime în special fosfataza alcalină
Cementul conţine substanţe organice, H2O în cantităţi crescute faţă de dentină şi
smalţ. Componenta minerală scade, iar cantitativ, fluorul este în concentraţie mai
mare.

 
 PULPA DENTARĂ este comparabilă în ceea ce priveşte consistenţa cu măduva
osului
Este un ţesut moale, necalcifiat, într-o legătură foarte strânsă cu ţesuturile dure
suprajacente. Pulpa conţine celule –odontoblaste care vor genera dentina.
Constituenţii anorganici
•Conţinutul în H2O variază cu vârsta, scăzând odată cu înaintarea în vârstă
•Ca2+ creşte odată cu vârsta de la aproximativ 3  14%
•P creşte de la  1,5  5% cu vârsta
•F creşte cu vârsta;
•Na, K – creşte cu vârsta
Constituenţii organici – in cantitate foarte redusa:
• Glucide, din care:
- colagenul este reprezentat în procent crescut
- glicozaminoglicani
- monozaharide
•Proteinele: pulpa conţine aproximativ 75% proteine predominând colagenul,
albuminele, globulinele şi aminoacizii liberi.
• Lipidele în procent  2% din matricea organică, se găsesc mai mult în
predentină: fosfolipide (fosfatidil colina, etanolamina, sfingomielina, colesterol,
trigliceride)
Enzimele : predomina fosfatazele şi proteazele.
Procese metabolice la nivelul pulpei dentare sunt:
-biosinteza colagenului – viteza de desfăşurare a procesului este
aproximativ egală cu cea de la nivelul ficatului;
-sinteza şi degradarea lipidelor;
-glicoliza şi o serie de procese aerobe ( c. Krebs, şuntul pentozic).

FORMAREA DINŢILOR
Este un fenomen asemănător cu cel de formare al osului.
Formarea dentinei are loc în două stadii succesive:
1.Formarea dentinei de către pulpă
2.Mineralizarea prin depunerea sărilor de Ca2+ având loc şi deshidratarea prin
păstrarea, însă a raportului Ca/F.
Formarea dinţilor este un proces reglat hormonal. Lipsa hormonilor tiroidieni
duce la tulburări în formarea dentinei.
Influenţa unor vitamine: defecte ale vitaminelor A, C, D, E perturbă formarea
dentinei.
La nivelul pulpei dentare au loc procese fundamentale, aceleaşi ca cele de la
nivelul ţesuturilor moi.
 Biochimia parodontiului

Ţesuturile care asigură inserţia dintelui în alveolă şi permit transmiterea solicitărilor asupra
osului alveolar şi maxilarului subiacent, formează parodonţiul.
Complexul parodontal este alcătuit din: gingie, ligament alveolar, cement, osul alveolar fiind
un ţesut conjunctiv. Ţesutul conjunctiv poate fi atât mineralizat, cât şi nemineralizat.
Ţesutul conjunctiv nemineralizat intră în constituirea mucoasei gingivale, în ligamentul
parodontal şi conţine scleroproteine (colagen, elastină), glicozaminoglicani (acid hialuronic,
keratan-sulfaţi) şi fibre de elastină.
Ţesutul conjunctiv mineralizat intră în constituţia cementului şi a osului alveolar, cu o
compoziţie asemănătoare cu cea de la os.
Cementul conţine: -componenta organică în proporţie de 55%
-componenta anorganică în proporţie de 45%
Cementul serveşte la ancorarea fibrelor din ligamentul parodontal de dinte. Formarea
acestui ţesut protector are loc la nivelul unor celule specifice – cementoblaşti, unde se
sintetizează componentele necalcifiate care fixează dintele în alveolă. Cementul are funcţie
mecanică, protectoare. Prin legăturile dintre dinte şi parodonţiu, funcţionează ca un organ
nutritiv.
Osul alveolar = se deosebeşte de osul de la nivelul scheletului, prin funcţia de
susţinere a dinţilor. În compoziţia osului alveolar predomină faza minerală fata
de componenta organică – proteine, proteoglicani, colagen. Activitatea
metabolică este corelată cu modificările fiziologice, patologice din ligamente.
Osul alveolar constituie unul din elementele cele mai dinamice ale parodonţiului.
Osul alveolar este sensibil la acţiunea diverşilor factori exogeni (traumatisme,
etc.) sau endogeni- consecutiv variatelor tulburări la nivelul proceselor
metabolice.

Ligamentele sunt interpuse între dinte şi osul alveolar, cu funcţii specifice.

Rolurile principale ale ligamentului sunt:
fixarea dintelui în alveolă
transmiterea forţelor ocluzale la os
asigurarea funcţiilor senzitive prin terminaţiile nervoase
permiterea fixării şi amortizării dintelui, vascularizaţia acestuia, acţionând ca
un periost pentru alveolă şi cement.
Gingia reprezintă porţiunea mucoasei care înconjoară dintele, formată din ţesut
conjunctiv. Caracteristicile ei se modifică cu vârsta (suferă fenomene de atrofie,
procese de keratinizare, procesele metabolice scad, volumul substanţei
intracelulare creşte).
Ţesutul conjunctiv din gingie este format din componente de natură proteică,
(albumine, globuline) proteoglicani (keratan sulfaţi, condroitin-sulfaţi), glucoză,
săruri minerale, uree.
Tot în substanţa fundamentală mai pot fi găsite cantităţi variabile de glicogen şi
fibre de colagen solubil.

Keratinizarea reprezintă procesul prin care se formează un strat cornos de

keratină. Prin acestă keratinizare se consumă 2-4 % din energia celulelor
epiteliale. Procesul de keratinizare este un proces complex deoarece se formează
legături disulfidice intramoleculare în paralel cu creşterea conţinutului de
proteoglicani. De asemenea, creşte activitatea unor enzime şi chiar a enzimelor
din calea pentoz-fosfaţilor şi scade conţinutul de glicogen.
Un rol semnificativ în acest proces îl deţine fosfataza acidă care este crescută şi
care este absentă în gingia normală, nekeratinizată.
La nivelul gingiei, oxidoreductazele cu activitate semnificativă sunt: lactat DH,
care se găseşte cu cele 5 izoenzime, malat DH, citocrom C –oxidaza, succin DH.
La nivelul gingiei se identifica enzima G-6-P-DH cu activitate intensă. Rezultă deci
că gingia umană prezintă o activitate glicolitică ridicată şi un metabolism
LICHIDUL GINGIVAL (GCF) se găseşte în cantitate mică la nivelul şanţului parodontal
şi protejează ţesuturile adiacente împotriva distrugerii datorate plăcii bacteriene.
Fluidul gingival este un transudat ce conţine componente de natură serică, precum şi
celule leucocitare de tip polimorfonuclear (PMN). În cursul bolii, numeroşi produşi ai
conflictului parazit-gazdă pătrund în fluid, transformându-l în exudat. Acest exudat
traversează celulele gingivale prin şanţul parodontal şi colectează moleculele implicate
în reacţiile inflamatorii. Fluidul gingival conţine conţine:
- elemente celulare,
- proteine: albumine, globuline
- enzime: hidrolaze, proteaze, colagenaze, hialuronidază, catepsine
-electroliţi ce provin din ser
- Na+, K+, Ca 2+, P
- leucocite (monocitele sunt în concentraţie mare când procesul inflamator se
exacerbează).
Fosfataza acidă creşte în conditi de proces inflamator, cu pana la 20 de ordine de
marime.
Fosfataza alcalină creşte în GCF, proportional cu gradul de afectare al parodontiului,
de formarea pungilor parodontale.
Acidul lactic creşte în parodontopatii, iar ureea este crescută de câteva ori faţă de ser.
Na+, K+ se află în concentrţie mai mare decât în ser, iar concentraţia K+ creşte de 10
ori faţă de cea din ser. În lichidul gingival P, Mg se modifică în funcţie de concentraţia
proteinelor de la acest nivel.
 Biochimia salivei

Procesul de secreţie salivară

90% din secreţia salivară provine de la nivelul principalelor perechi de
glande salivare (parotide, submaxilare, sublinguale), restul provinind de la
nivelul glandelor mici de pe suprafaţa mucoasei bucale.

Proprietăţile salivei
Saliva normală este un lichid incolor, inodor, puţin tulbure, în care se află
suspensii de epitelii descuamate din mucoasa bucală, leucocite, limfocite şi
bacterii.
Fiecare tip de glandă produce un anumit tip de salivă. Saliva secretată de
parotidă este fluidă, limpede, lipsită de viscozitate. Saliva submaxilară este
fluidă, limpede dar puţin vâscoasă, în timp ce saliva sublinguală este densă
şi foarte vâscoasă.
pH-ul normal salivar este apropiat de neutru (5,8-7). Saliva dispune de o
putere de tamponare datorită sistemelor tampon prezente la acest nivel
(acid carbonic, carbonat de sodiu, fosfaţi monobazici, dibazici).
Compoziţia salivei
Saliva mixtă conţine aproximativ 99,5% H2O şi 0,5-0,8% substanţă uscată
reprezentată de compuşi organici şi anorganici.
Constituenţii anorganici sunt reprezentaţi de Ca2+, Na+, K+, NH3, P, Cl-.
Constituenţii organici sunt:
Proteinele (albumine, globuline, haptoglobine, glicoproteine)
Mucina- este una din principalele glicoproteine şi conferă un anumit grad de
viscozitate salivei. Reprezintă sursă de glucide pentru flora microbiană, fiind un
mediu favorabil pentru dezvoltarea unor germeni. De asemenea, mucina
împiedică distrugerea unor bacterii.
Aminoacizii
Enzimele salivare- dintre care cea mai importantă este AMILAZA salivară
secretată în principal de parotidă. LIZOZIMUL, secretat de glandele salivare,
leucocite are rol antibacterian important la acest nivel.
Compuşii azotaţi
Alţi compuşi organici: acidul lactic, fosfolipide, unele vitamine, unii hormoni
(estrogeni, adenohipofizari), colesterol
Funcţiile salivei
Funcţie digestivă datorită enzimelor implicate în hidroliza amidonului si mai putin a
unor lipide
Rol mecanic conferit de mucină
Acţiune de curăţire
Rol antibacterian indus de prezenţa enzimelor bacteriolitice (lizozim) şi a anticorpilor
Capacitatea de menţinere a umidităţii mucoaselor, a buzelor, de solubilizare a unor
substanţe solide, precum şi de excreţie a metalelor grele şî a unor medicamente
Rol de tamponare cu menţinerea pH-ului salivar în limitele fiziologice
Saliva asigură de asemenea integritatea dinţilor, a parodonţiului

BIOCHIMIA PLĂCII DENTARE 

Placa Dentară reprezintă o peliculă foarte fină, formată din glicoproteine ce provin din
salivă, situată la suprafaţa dintelui. La început, are rol protector impotriva demineraliz rii
smaltului, iar apoi, va constitui matricea organică a dezvoltării microorganismelor.
Formarea plăcii bacteriene:
Placa bacteriană are o grosime de 1,5-2,5 µ şi se formează în 2 etape succesive:
1) formarea peliculei din glicoproteinele salivare – formează matricea organică a plăcii;
2) pe peliculă, după 2-4 zile încep să se dezvolte si sa se ataseze colonii microbiene, ce se
vor înmulţi, acoperind suprafaţa plăcii organice. Pelicula, formată iniţial, împiedică ieşirea
mineralelor ce rezultă din demineralizarea dintelui. Apare placa bacteriană matură, care
conţine, iniţial, substanţă de origine salivară, cu colonii ce încep să se dezvolte, inclusiv, cu
depozitarea unor celule care se descuamă.
Formarea începe de la marginea gingivală spre suprafaţa dintelui, formând placa bacteriană
subgingivală ce primeşte constituenţi organici de la nivelul lichidului gingival şi placa
supragingivală ce conţine microorganisme aerobe.

Dezvoltarea plăcii
Compoziţie
Placa conţine o componenta apoasă ce se găseşte în proporţie de 80%, restul de 20%
reprezentând substanţele organice şi minerale.
Compoziţia organică:
- 10% din ele sunt de origine bacteriană,
- 6% reprezintă proteinele extracelulare,
- 2% reprezintă polizaharide extracelulare şi compuşi organici ce conţin Ca, P, F, care provin din
salivă.
Placa microbiană conţine şi Ca şi P, într-o proporţie mai mare ca în salivă. F, în
concentraţie mică, fiziologic, este un inhibitor al bacteriilor, nu se găseşte liber,
fiind strâns legat de proteine. Substanţa organică este în cantitate suficient de
mare şi poate proveni din componenta matricei organice a plăcii sau din
procesele metabolice ce se desfăşoară pe această placă.

Proteinele din placa bacteriană acţionează ca nişte electroliţi, iar ionizarea lor
este dependentă de pH-ul mediului local. Acestea acţionează în două moduri -
ca schimbători de ioni, ca sistem de filtrare în gel. Proteinele provin din
proteoglicani salivari.
-O serie de molecule mici (zahăr, uree) difuzează uşor în placa bacteriană şi pot
rămâne direct în matricea plăcii. Această matrice a plăcii constituie un gen de
barieră împotriva fluidului apei; este imobilizatoare în placă.

Se poate forma o placă bacteriană în lipsa componentelor glucidice din dietă.

Se formează o peliculă foarte subţire, cu matricea constituită din proteinele
salivare. În cazul când, prin dietă sunt aduse cantităţi mari de glucide, placa
poroasă devine îngroşată, gelatinoasă în prezenţa zahărului, care acumulează
acizi în placa microbiană. Acumularea acizilor dă posibilitatea modificării pH-ului
spre acid, favorizând apariţia cariilor dentare.
Procesele metabolice de la nivelul plăcii vor fi într-o strânsă legătură cu populaţia
microbiană din placă.

Activităţile metabolice:
Procese anabolice- în general cele de sinteză a polizaharidelor pe seama
zaharurilor simple din mediul bucal. Streptococcus Mittis transformă glucoza din
mediu într-un polimer intracelular de tip amilopectină.
Procesele de degradare (catabolice) au loc pe seama glucidelor şi proteinelor. Dintre
acestea cele mai importante sunt cele care pot afecta pH-ul mediului bucal.
pH-ul mediului plăcii şi al mediului bucal este dependent de proporţia între glucide şi
proteine.
Proteinele, prin procesele degradative furnizează NH3 şi uree.
Glucidele din placă sunt degradate pe cale glicolitică până la acid lactic, în prezenţa
streptoccocilor, mai ales. Efectul imediat al sintezei de acid lactic este acidifierea
mediului, cu importante semnificaţii etiologice în incidenţa cariilor dentare.
Placa bacteriană reprezintă principalul agent al cariei dentare, prin acizii pe care îi
fermentează, favorizând difuzia acestor acizi şi iniţierea procesului de
demineralizare. Pe măsură ce placa se dezvolta, are loc o acţiune iritantă a plăcii, a
enzimelor, a toxinelor asupra tesuturilor din jur, favorizând apariţia parodontopatiei.
 
 TARTRUL DENTAR

Tartrul este placa dentara mineralizata, format de obicei in conditii de pH alcalin la nivel
oral. Reprezintă un factor iritant, prin focarul microbian, iar procesele metabolice pot duce
la formarea unor compuşi intermediari, cu acţiune toxică asupra ţesuturilor dentare, atât a
celor dure cât şi a celor moi
.
Placa bacteriană reprezintă punctul de plecare pentru procese patologice. Placa, prin
componenţa ei, poate avea efect cariogen, datorită acizilor pe care îi eliberează în urma
proceselor metabolice. Aceasta se mineralizează, rezultând tartrul, care poate produce
leziuni de genul gingivitelor, parodontitelor. Tartrul poate fi cauza apariţiei pungilor
parodontale, în care se dezvoltă microorganisme.

Datorită proceselor metabolice desfăşurate atât la nivelul plăcii cât şi al tartrului, se

formează o serie de compuşi intermediari şi finali cu efecte nocive asupra ţesuturilor
dentare dure precum şi asupra ţesuturilor parodontale.

Pierderea integrităţii tisulare, caracteristică bolilor parodontale, este datorată în parte

activităţii directe a enzimelor produse de bacteriile din placa dentară, iar in parte
procesului inflamator indus.
 CARIA DENTARĂ

Caria dentară reprezintă un proces de distrugere a ţesutului dentar, cu

procese de decalcifiere, cu depolimerizarea matricei organice a dintelui.
Au fost emise multe teorii în ceea ce priveşte mecanismele cariei:
teoria proteolizei şi chelatării,
teoria parazitară
teoria proteolitică.

Acestea au la bază procesele de fermentare alimentară, cu formarea unor

cantităţi de acizi care dizolvă cristalele de hidroxiapatita. Ionii eliberati
difuzează în mediul bucal şi duc la fermentarea fosfatului acid de calciu, care
se va depune pe suprafaţa smalţului, dând impresia unui smalţ normal. Au
loc dezordini la nivelul hidroxiapatitei, fiind dizolvate cristalele mici de
hidroxiapatită şi rămânând cristalele mai mari. Sub acest smalţ, caria
înaintează, penetrand la nivelul structurilor subjacente, care sunt mai putin
rezistente.
Modificările care au loc în matricea dentinei cariate sunt:
Reducerea concentraţiei aminoacizilor bazici şi a iminoacizilor (prolina şi
hidroxiprolina)
Scăderea numărului de grupări bazice libere
Creşterea cantitativă a aminoacizilor aromatici şi a celor cu sulf
Reducerea rezistenţei faţă de acţiunea colagenazei
Creşterea cantitativă a glucidelor şi a colagenului
Pigmentarea brună la acest nivel.
La nivelul dentinei cariate cresc concentraţiile de Mg şi concentraţia de
carbonat. Dentina sănătoasă nu este atacată de colagenaza, dar, datorătă
procesului de demineralizare este posibilă acţiunea colagenazei asupra
degradării colagenului.

Principalii factori ce influenţează apariţia cariei dentare:

factori din mediul oral (saliva prin flux, vascozitate, proprietati antibacteriene
si functie tampon, morfologia si rezistenta naturala a dinţilor)
factori externi (igiena orală, folosirea pastelor de dinţi, reducerea
zaharurilor din dietă)