LEGISLAŢIE

Pârghii utilizate pentru a influenţa sau modifica activitatea

spitalelor

• organizarea spitalului

• mecanismele de plată - modalitatea prin care fondurile

colectate prin finanţare sunt transferate furnizorilor

• reglementările legislative prin acte normative de diferite

niveluri - mecanismele prin care statul exercită
constrângeri asupra comportamentului organizaţiilor din
sistemul de sănătate
Cunoaşterea reglementărilor
• Fundamentarea juridică a deciziilor administrative.
Orice decizie administrativă este dependentă de sistemul
legislativ în vigoare, iar calitatea deciziei depinde de
respectarea legilor şi de cunoaşterea corectă a acestora de
către managerii din spital.
• Identificarea prevederilor legislaţiei care avantajează
spitalul şi a celor care dezavantajează spitalul.

Elaborarea unui plan de instruire

a personalului în ceea ce priveşte legislaţia din domeniu.
Definiţii şi clasificări
• Actul normativ:
- izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, investite cu
competenţe normative (parlament, guvern, organe administrative
locale)
- cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată şi
prin intervenţia forţelor coercitive ale statului.

• Principalele tipuri de acte normative din sistemul de drept

românesc sunt:
- constituţia
- legile
- ordonanţele de urgenţă
- ordonanţele
- hotărârile guvernului
- ordine ale miniştrilor
- decizii ale organelor administrative locale
• Constituţia - legea fundamentală a unui stat:
- constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă.
- reglementează acele relaţii sociale fundamentale esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
• Legile - loc central în sistemul actelor normative :
- constituţionale - cele prin care se revizuieşte Constituţia;
- conţin reglementări sociale fundamentale, esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii;
- se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum;
- organice - intervin în domenii rezervate prin art. 73 alin. (3) din
Constituţie
- se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere a
Parlamentului
- ordinare - reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă;
- sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră
a Parlamentului.
• Ordonanţele guvernului
- se emit în baza art. 115 din Constituţie
- guvernul poate fi abilitat de către parlament, printr-o lege specială, să emită
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice
- se emit numai în perioada vacanţei parlamentare şi conţin norme cu putere
de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare
legislativă
- sunt analizate de parlament ulterior intrării în vigoare

• Ordonanţele de urgenţă ale guvernului

- se emit în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie în mod excepţional, cu
motivarea situaţiei care a determinat urgenţa
- pot modifica legile organice şi sunt aprobate în final printr-o
lege
• Hotărârile guvernului
- se emit pentru organizarea executării legilor
- nu pot contraveni sau adăuga la principiile şi dispoziţiile cuprinse în legi
- în preambulul lor se menţionează legea în baza cărora sunt emise.

• Ordinele
- se emit în baza şi pentru executarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor
guvernului, atunci când, printr-o dispoziţie legală, se prevede acest lucru, cu
respectarea termenului stabilit în acest scop, şi cu indicarea expresă a
temeiului legal.
- se elaborează în urma consultării compartimentelor de specialitate din
cadrul autorităţii publice respective
- se semnează numai de către conducătorii autorităţilor publice emitente.
Componentele actelor normative
• Motivarea
• Conţinutul

Proiectele de acte normative sunt însoţite obligatoriu

de un instrument de motivare:
• expunere de motive: proiecte de legi şi propuneri legislative;
• notă de fundamentare: ordonanţe, ordonanţe de urgenţă şi
hotărâri de guvern;
• referate de aprobare: ordine
Motivarea
• cerinţele care reclamă intervenţia normativă;
• principiile de bază şi finalitatea reglementării propuse;
• efectele avute în vedere;
• implicaţiile asupra legislaţiei în vigoare;
• pentru ordonanţele de urgenţă vor fi prezentate distinct împrejurările
obiective stringente care au determinat cazul excepţional şi care
justifică această procedură de legiferare;
• pentru orice proiect, motivarea trebuie să cuprindă o menţiune expresă
cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare;
Părţile constitutive ( I )

• titlul - cuprinde denumirea generică a actului normativ, în funcţie de

categoria sa juridică

• formula introductivă - constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea

autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la
emiterea actului normativ respectiv;

• preambulul (dacă este cazul) - precedă formula introductivă şi enunţă, în

sinteză, scopul reglementării;

• partea dispozitivă - reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementarii, alcătuit

din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce
fac obiectul acestuia; elementul de bază al părţii dispozitive este articolul

• formula de atestare a autenticităţii actului - aceasta este, de regulă: "Această

lege a fost adoptată de ... în şedinţa din ..., cu respectarea prevederilor….. “
Părţile constitutive ( II )
Conţinutul actului normativ trebuie sistematizat astfel:

• dispoziţii generale sau principii generale;

• dispoziţii privind fondul reglementării;

• dispoziţii tranzitorii;

• dispoziţii finale.
Intrarea în vigoare / Abrogarea

• Intrarea în vigoare a unui act normativ se produce, în general, la 3 zile de la

data publicării, dacă în conţinutul acestuia nu se prevede altfel.

• Ieşirea din vigoare (abrogarea legii) poate fi:

- totală - se abrogă întregul act
- parţială - se abrogă doar o parte din dispoziţii
De asemenea, abrogarea poate fi:
- expresă - când se precizează în mod formal că un anumit act normativ
se abrogă
- tacită - implicită, când o nouă reglementare conţine dispoziţii
incompatibile cu ale unei reglementari vechi, fără a se prevedea în mod
expres că se abrogă dispoziţiile anterioare, contrare.

Abrogarea ţine cont de următoarele reguli:

• abrogarea unui act normativ se poate face printr-un act normativ de acelaşi
fel sau de grad superior;
• are întotdeauna caracter definitiv.
Acte normative de bază
• STATUTUL COLEGIULUI DIETETICIENILOR DIN ROMANIA

• Legea nr. 256/2015 privind exercitarea profesiei de dietetician, prec

um și înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Dieteticienil
or din România

• Legea privind reforma în domeniul sănătăţii, nr.95/2006, Titlul VII

Spitalele, care prevede clasificarea, organizarea modalitatea de
conducere şi finanţare a spitalelor;

• Contractul-Cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în

cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, contract ce se
aprobă anual prin hotărâre a guvernului;

• Norme de aplicare a Contractului-Cadru, de asemenea modificate

anual;

• Legislaţia specifică raportărilor financiar-contabile.

Colegiul Dieteticienilor din România, prin structurile sale naționale și
teritoriale, are în principal, următoarele atribuții:
a) asigură respectarea cadrului legal şi organizatoric pentru exercitarea
profesiei de dietetician în condiţiile legii, inclusiv prin funcţia de control
profesional, de autoritate disciplinară şi jurisdicţie profesională;
b) instituie standarde de calitate a serviciilor profesionale în domeniul
dieteticii şi norme deontologice în exercitarea profesiei de dietetician;
c) instituie un cadru de promovare şi dezvoltare a competenţei profesionale;
d) reprezintă interesele membrilor săi în faţa autorităţilor publice şi
administrative, în organismele profesionale internaţionale, precum şi în
litigiile cu terţii;
e) ţine evidenţa dieteticienilor autorizaţi şi, după caz, acordă, certifică,
suspendă şi retrage dreptul de exercitare a profesiei de dietetician pe
teritoriul României;
f) mediază şi arbitrează divergenţele dintre dieteticienii autorizaţi, dintre
aceştia şi formele autonome de exercitare a profesiei, ori dintre formele
de exercitare a profesiei.
Legea privind reforma în domeniul sănătăţii, nr. 95/2006,
Titlul VII - Spitalele

• Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care
furnizează servicii medicale.
• Spitalul poate fi - public,
- public cu secţii private sau
- privat
• Spitalele de urgenţă – se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice.
• Secţiile private ale spitalelor publice sau spitalele private pot furniza servicii medicale cu plată.
• Serviciile medicale oferite pot fi:
- preventive,
- curative,
- de recuperare şi/sau
- paleative.
• Competenţele pe tipuri de spitale se stabilesc în conformitate cu criteriile Comisiei Naţionale de
Acreditare a Spitalelor şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice, iar pentru spitalele
din subordinea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie şi cu avizul ministrului de
resort sau al conducătorului instituţiei.
Legea reglementează următoarele aspecte majore ale organizării si funcţionarii
spitalelor :

• separarea managementului spitalului de celelalte activităţii specifice instituţiilor

sanitare furnizoare de servicii medicale;

• Spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau juridică.

• Managerul persoană fizică sau reprezentantul desemnat de managerul persoană

juridică trebuie să fie absolvent al unei forme de învăţământ superior şi al unor
cursuri de perfecţionare în management sau management sanitar, agreate de
Ministerul Sănătăţii Publice şi stabilite prin ordin al ministrului
• Managerul, persoană fizică sau juridică, încheie contract de
management cu Ministerul Sănătăţii Publice sau cu ministerele,
respectiv instituţiile cu reţea sanitară proprie, după caz, pe o
perioadă de 3 ani.

• Contractul de management poate fi prelungit sau poate înceta

înainte de termen, în urma evaluării anuale, efectuate pe baza
criteriilor de performanţă stabilite prin ordin a ministrului
sănătăţii publice.
• introducerea regimului incompatibilităţilor pentru managerii de spitale,
precum si pentru toate persoanele care ocupa posturi de conducere pana la
nivelul de sef de secţie ;

Funcţia de manager persoană fizică este incompatibilă cu :

a) exercitarea oricăror alte funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate
inclusiv în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori judecătoreşti ;
b) exercitarea oricărei activităţi sau oricărei alte funcţii de manager, inclusiv cele
neremunerate;
c) exercitarea unei activităţi sau a unei funcţii de membru în structurile de
conducere ale unei alte unităţi spitaliceşti;
d) exercitarea oricărei funcţii în cadrul organizaţiilor sindicale sau patronale de
profil.
Atribuţiile managerului
Stabilite în contractul de management:

• stabileşte şi aprobă numărul de personal, pe categorii şi locuri de muncă,

în funcţie de normativul de personal în vigoare;

• aprobă organizarea concursurilor pentru posturile vacante,

• numeşte şi eliberează din funcţie personalul spitalului;

• aprobă programul de lucru, pe locuri de muncă şi categorii de personal;

• propune structura organizatorică, reorganizarea, schimbarea sediului şi a

denumirii unităţii, în vederea aprobării de către Ministerul Sănătăţii
Publice sau după caz de către ministerele care au spitale în subordine ori
în administrare sau reţea sanitară proprie;

• numeşte (prin concurs) membrii comitetului director.

• definirea conflictului de interese pentru toate persoanele care ocupa funcţii de
conducere si pentru rudele si afinii pana la gradul IV ;
Constituie conflict de interese:
• deţinerea de părţi sociale, acţiuni sau interese, la societăţi comerciale sau
organizaţii nonguvernamentale care stabilesc relaţii comerciale cu spitalul la
care persoana în cauză exercită sau intenţionează să exercite funcţia de
manager.

• redefinirea rolului statului, reprezentat de Ministerul Sănătăţii şi structurilor

deconcentrate ale acestuia in teritoriu, în ceea ce priveşte monitorizarea,
evaluarea si controlul activităţii spitalelor;

• implicarea Ministerului Sănătăţii, reprezentantul administraţiei publice

centrale, în numirea şi eliberarea din funcţie a persoanelor cu funcţii de
conducere din toate categoriile de spitale publice, condiţie esenţiala pentru
aplicarea politicilor şi strategiilor naţionale ce vizează sănătate publica a
populaţiei;
• Spitalele private se înfiinţează sau se desfiinţează cu avizul Ministerului
Sănătăţii Publice, în condiţiile legii.
• stabilirea metodologiei de acreditare a spitalelor

• Acreditarea :
- garantează faptul că spitalele funcţionează la standardele stabilite
- certifică calitatea serviciilor de sănătate în conformitate cu clasificarea
spitalelor, pe categorii de acreditare.

• Acreditarea se acordă de către Comisia Naţională de Acreditare a Spitalelor:

- instituţie cu personalitate juridică,
- funcţionează în coordonarea primului-ministru,
- finanţată din venituri proprii (taxe de acreditare) şi subvenţii acordate de la
bugetul de stat.
- componenţa, atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare a Comisiei
Naţionale de Acreditare a Spitalelor se aprobă prin HG, la propunerea MSP.
- reprezentanţi ai: Preşedinţiei, Guvernului, Academiei Române, Colegiului
Medicilor din România, Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România.
Acreditarea
Etapele acreditării:

• obţinerea autorizaţiei sanitare de funcţionare

• declanşarea procedurii de acreditare, la cerere
Taxa de acreditare – aprobată prin ordin de Comisia Naţională
de Acreditare a Spitalelor, la propunerea
ministrului sănătăţii publice

Procedura de acreditare nu se poate extinde pe o perioadă mai

mare de cinci ani.

Neobţinerea acreditării în termen de 5 ani, de la emiterea

autorizaţiei de funcţionare, conduce la desfiinţarea spitalului
în cauză.
• stabilirea raporturilor dintre finanţatorii sistemului de sănătate,
precum şi între unităţile publice şi unităţile private ale sistemului
naţional de sănătate;

• definirea structurii, drepturilor şi obligaţiilor managementului şi

managerului de spital;

• stabilirea componentei comitetului director, precum şi atribuţiile

şi responsabilităţile funcţionale ale membrilor acestuia
Comitetul director
• format din:
- managerul spitalului,
- directorul medical,
- directorul de cercetare – dezvoltare pentru spitalele clinice,
- directorul financiar-contabil,
- după caz, directorul de îngrijiri,
- alţi directori, potrivit normelor interne de organizare a spitalelor.

• ocuparea funcţiilor specifice comitetului director se face prin concurs organizat de

managerul spitalului.

• pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, structura comitetului director

se stabileşte de către acestea, în conformitate cu regulamentele interne proprii.

• atribuţiile comitetului director sunt stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

• în spitalele clinice, directorul medical poate fi un cadru didactic universitar medical.

Consiliile spitalului public
În cadrul spitalelor publice funcţionează:

• consiliul etic
• consiliul medical
• consiliul ştiinţific, pentru spitalele clinice şi institutele şi centrele medicale
clinice.
• consiliu consultativ

Directorul medical este preşedintele consiliului medical.

Directorul ştiinţific este preşedintele consiliului ştiinţific.

Componenţa şi atribuţiile consiliului etic şi consiliului ştiinţific se stabilesc prin

ordin al ministrului sănătăţii publice.
Consiliul medical
• alcătuit din şefii de secţii, laboratoare, farmacistul şef, asistentul şef.

• Principalele atribuţii:

a) îmbunătăţirea standardelor clinice şi a modelelor de practică în scopul

acordării de servicii medicale de calitate în scopul creşterii gradului de
satisfacţie a pacienţilor;

b) monitorizarea şi evaluarea activităţii medicale desfăşurate în spital în

scopul creşterii performanţelor profesionale şi utilizării eficiente a resurselor
alocate;

c) elaborarea proiectului de plan de achiziţii al spitalului în limita bugetului

estimat;

d) întărirea disciplinei economico-financiare.

Consiliul consultativ ( I )
• dezbate principalele probleme de strategie şi de organizare şi funcţionare a spitalului

• face recomandări managerilor spitalului în urma dezbaterilor.

• Membrii consiliului consultativ sunt:

a) doi reprezentanţi ai MSP sau ai autorităţii de sănătate publică, cu personalitate
juridică pentru spitalele din subordinea MSP;
b) doi reprezentanţi ai ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie pentru
spitalele aflate în subordinea acestora;
c) doi reprezentanţi numiţi de consiliul judeţean ori local, respectiv al consiliului general
al municipiului Bucureşti, dintre care unul specialist în finanţe publice locale, pentru
spitalele aflate în administrarea consiliilor judeţene sau locale, după caz;
d) managerul spitalului public;
e) doi reprezentanţi ai universităţii sau facultăţii de medicină, pentru spitalele clinice,
institutele şi centrele medicale clinice;
f) doi reprezentanţi ai mediului de afaceri, nominalizaţi de către patronatele
reprezentative la nivel naţional pentru spitalele din reţeaua Ministerului Sănătăţii
Publice.
Consiliul consultativ ( II )
• Reprezentanţii sindicatelor legal constituite în unitate au statut de invitaţi
permanenţi la şedinţele consiliului consultativ.

• Membrii consiliului consultativ al spitalului public se numesc prin ordin al

ministrului sănătăţii publice după nominalizarea acestora de către instituţiile
menţionate

• O persoană nu poate fi membru decât într-un singur consiliu consultativ al unui

spital public.

• Consiliul consultativ se întruneşte, în şedinţă ordinară, cel puţin o dată la trei

luni, precum şi ori de câte ori va fi nevoie, în şedinţe extraordinare. Deciziile
consiliului se iau în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi, cu
majoritatea absolută a membrilor prezenţi.

• Pentru ministerele şi instituţiile cu reţea sanitară proprie, componenţa

consiliului consultativ se stabileşte conform reglementărilor proprii, prin ordin
sau decizie, după caz.

• Dispoziţiile referitoare la conflicte de interese se aplică şi membrilor consiliului

consultativ.
• stabilirea modelului de contract de management în care sunt prevăzuţi
indicatorii de performanţă propuşi în acord cu resursele financiare
repartizate ;

• Modelul contractului de management, în cuprinsul căruia sunt prevăzuţi şi

indicatorii de performanţă a activităţii, se aprobă prin ordin al ministrului
sănătăţii publice, cu consultarea ministerelor şi instituţiilor cu reţea
sanitară proprie.

• Nivelul indicatorilor de performanţă a activităţii se stabileşte anual de către

Ministerul Sănătăţii Publice, respectiv ministerul de resort, în funcţie de
subordonarea spitalului.

• Contractul de management va avea la bază un buget global negociat, a

cărui execuţie va fi evaluată anual.
• functionarea spitalelor cu buget global ca forma de alocare a resurselor
financiare ;
• Spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii
şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare.
• Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru
serviciile medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din
alte surse, conform legii.
• Spitalele pot încheia contracte de furnizare de servicii medicale şi cu casele
de asigurări de sănătate private.
• constituirea fondului de dezvoltare rezultat din calculul amortizării mijloacelor
fixe, inclusiv a aparaturii de înaltă performanţă aflată în dotarea spitalelor;

Fondul de dezvoltare al spitalului se constituie din următoarele surse:

a) cotă-parte din amortizarea calculată lunar şi cuprinsă în bugetul de venituri şi
cheltuieli al spitalului, cu păstrarea echilibrului financiar;
b) sume rezultate din valorificarea bunurilor disponibile, precum şi din cele
casate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare;
c) sponsorizări cu destinaţia "dezvoltare";
d) o cotă de 20% din excedentul bugetului de venituri şi cheltuieli înregistrat la
finele exerciţiului financiar;
e) sume rezultate din închirieri, în condiţiile legii.

Fondul de dezvoltare se utilizează pentru dotarea spitalului.

Soldul fondului de dezvoltare rămas la finele anului se reportează în anul

următor.
Drepturile pacienţilor
Există două tipuri mari de drepturi ale pacientului:

• drepturile sociale, care se referă la obligaţia statului şi a sistemului de

sănătate de a furniza servicii medicale accesibile şi echitabile, ferite de orice
tip de discriminare, tuturor pacienţilor, drepturi aflate sub permanenta
influenţă a sferei politice şi economice;

• drepturile individuale, care vin în completarea celor sociale, se referă în

special la accesul la îngrijirile de sănătate, la autonomie, răscumpărare şi
obţinere de compensaţii.
Documente internaţionale
• Declaraţia promovării drepturilor pacienţilor în Europa
(O.M.S.,1994);

• Carta reformării îngrijirilor de sănătate de la Ljubljana

(O.M.S.,1996);

• Convenţia asupra drepturilor omului şi demnităţii fiinţei

umane în legătură cu aplicarea biologiei şi medicinei
(Consiliul Europei, 1997)

• Carta europeană a drepturilor pacienţilor (Active

Citizenship Network)
Capitole majore
• drepturile fundamentale ale omului, cuprinzând referiri la respectul cu care pacientul,
opiniile, convingerile şi valorile sale trebuie tratate, autodeterminarea acestuia;

• dreptul la informare, prin care pacientul, sau când este necesar, reprezentanţii legali ai
acestuia au dreptul de a primi verbal şi, când este necesar, scris (ex. la externare) toate
informaţiile referitoare la afecţiunea sa, complicaţiile acesteia, beneficiile şi efectele
secundare ale tratamentului, exprimate într-o manieră clară;

• consimţământul, prin care pacientului, sau, când este cazul, reprezentanţilor legali ai
acestuia, li se garantează dreptul de a alege orice intervenţie medicală, participarea la
studii sau cercetări ştiinţifice, în mod informat, în aşa fel încât să se potrivească cel mai
bine nevoilor, scopurilor şi stilului de viaţă al pacientului;

• dreptul la confidenţialitate şi respectarea intimităţii, astfel încât pacientul să fie sigur că

nici un fel de informaţii legate de natura afecţiunilor de care suferă nu vor fi făcute
cunoscute, câtă vreme nu sunt de natură să afecteze sănătatea publică;

• dreptul la îngrijiri şi tratament, cu respectul accesului la îngrijiri, fără a se lovi de

obstacole sau prejudecăţi, la siguranţa acestor îngrijiri, la confort şi continuitatea
îngrijirilor cât timp este necesar.
Legea nr. 46 din 21 ianuarie 2003

Domeniile abordate de lege:

• Dreptul pacientului la informaţia medicală

• Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

• Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a

pacientului

• Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

• Dreptul pacientului la tratament şi îngrijiri medicale