Mobilul şi motivul actelor administrative

 Reprezintă elemente ale aprecierii legalităţii

actelor administrative.
 Mobilul actului administrativ este ceea ce
determină organul administraţiei publice să facă uz
de competenţa sa în emiterea actului, adică raţiunea
competenţei ce i-a fost conferită de lege.
 De exemplu, conferirea competenţei organelor
administraţiei publice locale în vederea apărării
ordinii publice, constituie mobilul unor acte
administrative pe care le fac aceste autorităţi.
 Motivul actului administrativ reprezintă justificarea
conţinutului său, cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o
conţine.
 Motivul actului administrativ poate fi de fapt şi de drept.
 Motivul de fapt constă în acele condiţii care sunt necesare
în vederea emiterii actului administrativ, condiţii care sunt
lăsate, de regulă, la aprecierea autorităţii publice emitente.
 De exemplu, necesitatea luării unor măsuri pentru
înlăturarea unor calamităţi.
 Motivul de drept al actului administrativ se
referă la baza legală pe care se întemeiază
autoritatea administrativă în emiterea actului
administrativ.
 Legalitatea actului administrativ este afectată
atât atunci când există o eroare de fapt, cât şi
atunci când există o eroare de drept.
Încetarea efectelor actelor administrative

 Actele administrative produc efecte juridice până în

momentul scoaterii lor din vigoare, măsură ce poate
fi decisă de către organul emitent, organul
ierarhic superior acestuia, instanţa de judecată
sau Parlament, unica autoritate legiuitoare a ţării.
 Sunt şi cazuri în care efectele juridice ale actelor
administrative încetează datorită unor fapte
materiale, de a căror producere legea leagă
asemenea efecte (scurgerea timpului, moartea
subiectului de drept ş.a.).
Suspendarea actelor administrative

 Suspendarea reprezintă o operaţiune juridică care determină

încetarea temporară a efectelor unui act administrativ,
utilizată atunci când există suspiciuni cu privire la
legalitatea actului.
 În literatura juridică se distinge între suspendarea de drept
şi suspendarea prin act juridic, provenit de la instanţa de
judecată.
 Suspendarea de drept are loc ori de câte ori intervine un
fapt material de care legea leagă producerea efectelor
juridice, respectiv suspendarea actului administrativ.
 Un exemplu în acest sens ne este oferit de prevederile art.
123 alin. (5) din Constituţie, care consacră dreptul
prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ un act emis de consiliul local, consiliul
judeţean sau primar, actul atacat fiind suspendat de drept.
 De asemenea, introducerea contestaţiei împotriva
procesului-verbal de contravenţie suspendă executarea
acestui act.
 (art. 32 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor).
 Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
 „Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de contencios
administrativ actele emise de autorităţile administraţiei
publice locale, dacă le consideră nelegale; acţiunea se
formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care
începe să curgă de la momentul comunicării actului către
prefect şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Acţiunea
introdusă de prefect este scutită de taxa de timbru”.
 Art. 3 alin. (3) din Legea nr. 554/2004
 „Până la soluţionarea cauzei, actul atacat potrivit alin. (1)
este suspendat de drept”.
 Suspendarea poate fi dispusă prin act juridic atât de
organul administrativ emitent, cât şi de organul
ierarhic superior, care are drept de revocare.
 Suspendarea poate fi hotărâtă şi de instanţele
judecătoreşti, în condiţiile legii.
 Suspendarea judecătorească nu are loc în mod
direct, cum se întâmplă în cazul suspendării de
drept, ci presupune o apreciere din partea instanţei
de judecată cu privire la motivele de fapt şi de drept
care o justifică.
 De exemplu, art. 14 alin. (1) din Legea nr.
554/2004 cu privire la contenciosul administrativ
prevede că în cazuri bine justificate şi pentru a se
preveni producerea unei pagube iminente, după
sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice
care a emis actul sau a autorităţii ierarhic
superioare, persoana vătămată poate cere instanţei
de judecată să dispună suspendarea executării
actului administrativ unilateral până la
pronunţarea instanţei de fond.
 Art. 7 din Legea nr. 554/2004 reglementează procedura
prealabilă.
 Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual trebuie să solicite autorităţii
publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă
aceasta există, în termen de 30 de zile de la data
comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a
acestuia.
Revocarea actelor administrative

 Revocarea reprezintă operaţiunea juridică prin intermediul

căreia organul emitent sau organul ierarhic acestuia
desfiinţează un act administrativ.
 Dreptul administrativ a consacrat principiul revocabilităţii
actelor administrative, în sensul că acestea pot fi desfiinţate
ca regulă generală printr-o manifestare de voinţă contrară
provenită de la organul emitent.
Este de remarcat faptul că principiul revocabilităţii actelor
administrative a fost consacrat de doctrină şi apoi însuşit de
practica judiciară, ulterior fiind consacrat și legislativ.
De ex., „Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ
unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în
situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în
circuitul civil şi a produs efecte juridic” (art. 1 alin. (6) din Legea nr.
554/2004)
Ca efect, revocarea desfiinţează cu caracter retroactiv şi pentru
viitor efectele actului adoptat cu nerespectarea condiţiilor prevăzute
de lege.
Dacă suspendarea are un caracter temporar, revocarea desfiinţează
definitiv efectele actului ce face obiectul său.
 Art. 26 din Codul administrativ
 (1) În realizarea rolului său de conducere generală a
administraţiei publice, Guvernul exercită controlul asupra
ministerelor, asupra organelor de specialitate din
subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor, în condiţiile
legii.
 (2) În exercitarea controlului prevăzut la alin. (1), Guvernul
poate solicita revocarea actelor administrative nelegale,
netemeinice sau inoportune emise de autorităţile prevăzute
la alin. (1) care nu au intrat în circuitul civil şi nu au produs
efecte juridice şi care pot leza interesul public.
 Art. 275 alin. (8) din Codul administrativ
 „Ministrul care coordonează instituţia prefectului poate
propune Guvernului revocarea ordinelor emise de prefect
care au caracter normativ sau a celor prevăzute la alin. (2) şi
(6), dacă le consideră nelegale sau netemeinice, în cazul în
care acestea nu au intrat în circuitul civil şi nu au produs
efecte juridice şi pot leza interesul public”.
 De la principiul revocabilităţii actelor
administrative există mai multe categorii de
excepţii.
 Astfel, actele administrative jurisdicţionale,
care sunt emise după o procedură specială,
nu pot fi revocate datorită stabilităţii ce le
este conferită.
 De asemenea, nu pot fi revocate actele administrative care
au generat alte raporturi juridice decât cele de drept
administrativ.
 De exemplu, în baza unui act administrativ au luat naştere
raporturi de muncă (persoana fizică a încheiat un raport de
muncă în temeiul diplomei de absolvire a unei instituţii de
învăţământ superior), raporturi juridice civile (în baza unui
ordin de repartizare a fost încheiat un contract de închiriere)
sau raporturi juridice procesuale (când actul administrativ
a stat la baza unei hotărâri judecătoreşti, fiind valorificat în
justiţie ca probă a susţinerii ori respingerii unor pretenţii).
 Actele administrative de sancţionare nu pot fi revocate de
organul emitent şi nici de organul superior după o
procedură administrativă, ci de autorităţile şi după
procedura stabilite prin reglementări speciale.
 O altă excepţie are în vedere actele administrative care au
fost realizate material.
 Raţiunea exceptării acestor acte de la principiul
revocabilităţii este că, prin această operaţiune nu se poate
restabili situaţia materială anterioară.
 De exemplu, dispoziţia prin care se dispune demolarea unei
clădiri construite fără autorizaţie pe domeniul public al
localităţii nu mai poate fi revocată după executarea ei
materială.
 Revocarea actelor administrative trebuie să se
facă cu respectarea regulilor procedurale care
au stat la baza emiterii actului revocat, aspect ce
decurge din aplicarea principiului simetriei
formelor juridice.
 Deosebiri revocare-suspendare
 Revocarea apare ca o regulă, în timp ce suspendarea
reprezintă o operaţie excepţională.
 Revocarea se dispune când există certitudinea că actul
este ilegal, inclusiv sub aspectul oportunităţii, pe când
suspendarea intervine când există suspiciuni în privinţa
legalităţii.
 Revocarea atrage încetarea definitivă a producerii de
efecte juridice, pe când suspendarea determină doar
încetarea temporară a acestor efecte.
Anularea actelor administrative

 Anularea reprezintă operaţia juridică prin care se

dispune desfiinţarea unui act administrativ şi care
duce la încetarea definitivă a efectelor juridice
produse de acesta.
 Anularea poate fi dispusă de autoritatea publică
ierarhic superioară, de o altă autoritate publică
competentă potrivit legii, respectiv de instanţa de
contencios administrativ.
 Anularea are caracter retroactiv, prin această
operaţiune desfiinţându-se efectele juridice ale
actului, considerându-se că el nu a existat.
 În dreptul administrativ distincţia dintre nulitatea
absolută şi cea relativă are un interes practic redus.
 De exemplu, atunci când exercită acţiunea în anulare a
actelor administrative, prefectul nu invocă nulitatea absolută
sau relativă a unui act, ca urmare a nerespectării condiţiilor
de validitate, ci doar nelegalitatea lui.
 Exemple: Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se
poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea
sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare
(art. 495 din Codul administrativ).
 Prin excepţie de la prevederile art. 319 alin. (20), concedentul are
dreptul de a anula procedura pentru atribuirea contractului de
concesiune de bunuri proprietate publică, dacă ia această decizie
înainte de data transmiterii comunicării privind rezultatul aplicării
procedurii de atribuire şi anterior încheierii contractului, în situaţia în
care se constată încălcări ale prevederilor legale care afectează
procedura de atribuire sau fac imposibilă încheierea contractului (art.
320 alin. (1) din Codul administrativ).
Inexistenţa actelor administrative
 În practică se întâlnesc cazuri în care actelor
administrative le lipsesc unul sau mai multe
elemente esenţiale, astfel că nu mai prezintă nici
măcar aparenţa de legalitate.
 Încălcarea legii în aceste cazuri este atât de
evidentă, încât oricine o poate sesiza.
 Astfel de acte, care nu pot beneficia de prezumţia
de legalitate, sunt numite acte inexistente.
 Inexistenţa actului este o sancţiune juridică mult
mai gravă în comparaţie cu nulitatea.
 Actul administrativ nul este obligatoriu şi
executoriu până la momentul desfiinţării sale, pe
când actele juridice inexistente nu pot avea un
caracter obligatoriu.
 Inexistenţa actului administrativ este rezultatul
creaţiei doctrinei administrative, fiind rar întâlnit în
practica judiciară.
 Odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei,
inexistenţa actului administrativ capătă o
reglementare expresă.
 Astfel, potrivit prevederilor art. 108 alin. (4),
nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii
sau a ordonanţei (Guvernului).
Art. 38 alin. (3) din Constituție
„Hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de
prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au
obligaţia punerii lor în executare şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea
atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile
care au caracter militar se comunică numai instituţiilor
interesate”.
Operaţiunile administrative

 Operaţiunile administrative sunt acele operaţiuni şi fapte

materiale realizate de personalul autorităţilor administraţiei
publice în activitatea lor specifică.
 Operaţiunile administrative prezintă o importanţă deosebită,
întrucât, cu ajutorul lor are loc emiterea, executarea şi
controlul executării actelor administrative.
 Unele operaţiuni administrative sunt înfăptuite în
realizarea autorităţii publice, cum ar fi, de exemplu,
sigilarea unui bun, în vreme ce altele nu implică acest fapt –
îndosarierea unor acte, de pildă.
 Anumite operaţiuni administrative constituie simple activităţi
materiale, cum ar fi, de exemplu, datarea unui act, aplicarea
unei ştampile etc.
 Operaţiunile administrative intervin în diferite etape ale
procesului de elaborare şi de executare a actelor
administrative.
 Astfel, în faza de pregătire se realizează o serie de operaţiuni
administrative care privesc evidenţa datelor şi documentarea
(de exemplu, referate, studii, expertize, rapoarte), precum şi
întocmirea unor procese-verbale de constatare a existenţei
anumitor fapte, pe baza cărora se va emite actul administrativ.
 În cadrul etapei de emitere a actelor administrative pot fi
exemplificate ca operaţiuni administrative: întocmirea
proiectelor de acte juridice; avizarea acestora de către
diferite comisii; convocarea organului colegial; întocmirea
proceselor-verbale de şedinţă; ştampilarea; datarea;
înregistrarea ş.a.
 În faza de executare intervine, de asemenea, un mare
număr de operaţiuni administrative legate de comunicarea
şi publicarea actelor administrative.
 Operaţiunile administrative nu reprezintă elemente
ale dreptului, ale voinţei juridice.
 Totuşi, ele au uneori o anumită semnificaţie
juridică, deoarece constituie, în unele cazuri, o
condiţie necesară pentru aplicarea unor norme
juridice.
Contractele administrative

 Noţiunea de contract administrativ este o creaţie a doctrinei

juridice franceze, care s-a format pe baza jurisprudenței
Consiliului de Stat.
 În ţara noastră, teoria contractelor administrative s-a afirmat pe
măsura dezvoltării raporturilor juridice dintre organele
administraţiei publice şi particulari.
 În doctrina franceză, teoria contractelor administrative a fost
formulată ca urmare a existenţei instanţelor de contencios
administrativ, ca instanţe distincte de instanţele cu competenţă
generală şi a dreptului administrativ care conţine reglementări
juridice specifice, diferite de cele ale dreptului comun.
 Astfel, s-a considerat că sunt contracte administrative acele
contracte la care una din părţi este un organ al
administraţiei publice, scopul acestuia fiind asigurarea
funcţionării unui serviciu public şi căruia i se aplică un
regim de drept public.
 În acest fel se face distincţie între contractele încheiate de
organele administraţiei publice ca autorităţi publice şi
contractele civile sau contractele de drept privat, la care
organele administrative participă în aceleaşi condiţii ca
orice persoană particulară (contracte de arendare, de schimb
şi altele reglementate de Codul civil).
 În ţara noastră, atitudinea faţă de teoria contractelor
administrative a fost diferită, fie de negare, fie de acceptare
a acesteia.
 Astfel, plecând de la existenţa a două categorii de acte, de
autoritate şi de gestiune, s-a afirmat că, spre deosebire de
actul de autoritate, care este o manifestare unilaterală de
voinţă, actul de gestiune este un act bilateral, contractual,
constând într-un acord de voinţă, prin care administraţia
urmăreşte satisfacerea unui interes public.
 Având în vedere distincţia menţionată, se considera că
numai actele de autoritate sunt de domeniul contenciosului
administrativ şi judecate după procedura prevăzută de
Legea contenciosului administrativ din 1925, în timp ce
actele de gestiune sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti, judecate după principiile si procedura
dreptului comun, cu excepţia cazurilor când prin legi
speciale s-ar dispune altfel.
 În perioada interbelică, jurisprudenţa a admis că organele
administraţiei publice pot încheia cu persoane particulare fie
contracte de drept privat, supuse codului civil, fie contracte
de drept public (contracte administrative), supuse regimului
dreptului public.
 Existenţa acestui gen de contract nu poate fi contestată.
 În acest contract, autoritatea publică acţionează în temeiul
puterii publice, urmărind realizarea unui interes general.
 Contractul administrativ conţine o parte reglementară,
stabilită printr-un act administrativ şi o parte negociată între
cele două părţi.
 Organul administrativ poate modifica în mod unilateral
partea reglementară a contractului, pentru motive
excepţionale legate de satisfacerea interesului public.
 Unul dintre cele mai reprezentative contracte administrative
este contractul de concesiune.
 Art. 324 alin (1)-(2) din Codul administrativ
 1) Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică
trebuie să conţină partea reglementară, care cuprinde
clauzele prevăzute în caietul de sarcini şi clauzele
convenite de părţile contractante, în completarea celor din
caietul de sarcini, fără a contraveni obiectivelor concesiunii
prevăzute în caietul de sarcini.
 (2) Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică
va cuprinde drepturile şi obligaţiile concesionarului şi ale
concedentului.
Controlul activităţii administraţiei publice

 Controlul activităţii desfăşurate de

autorităţile administraţiei publice are un scop
bine definit.
 El nu are un rol pur contemplativ,
constatator, ci unul de reglare a actului
decizional cu sensurile şi finalităţile legii a
cărei aplicare o asigură.
 Controlul este „barometrul” care indică modul în
care acționează cel chemat să aplice decizia,
precum și gradul în care decizia corespunde
scopului în care a fost emisă.
 Rolul controlului este de a preveni erorile în
aplicarea deciziilor, de a le înlătura atunci când
apar, de a asigura îmbunătățirea permanentă a
activității.
 Obiectul controlului îl constituie acțiunile și
inacțiunile autorității administrației publice sau ale
funcționarilor publici, felul în care aceștia și-au
exercitat atribuțiile cu care au fost învestiți.
 Elementele principale ale controlului sunt: baza de
referință-acele elemente care trebuie urmărite în
cadrul controlului (modul de utilizare a mijloacelor
materiale și financiare, procedee, aspecte ce țin de
eficiență etc.);
 obiectul controlului, care este circumscris la
totalitatea mijloacelor umane, materiale,
financiare, dar şi la procedeele folosite de
autorităţile administraţiei publice pentru
exercitarea atribuţiilor cu care sunt învestite prin
lege;
 conformitatea obiectului controlului cu elementele
cuprinse în baza de referinţă a acestuia.
 Controlul asupra activităţii administraţiei publice se
realizează într-o multitudine de forme.
 Având în vedere natura autorităţii care îl
exercită, delimităm următoarele categorii:
 - controlul exercitat de Parlament (direct sau prin
intermediul unor organe specializate);
 - control administrativ realizat de Guvern şi de
alte autorităţi ale administraţiei publice;
 - control judiciar (judecătoresc) înfăptuit de
instanţele judecătoreşti.
 După poziţia pe care o ocupă autoritatea de
control faţă de organul controlat, distingem:
 - un control intern;
 - un control extern.
 După regimul procedural aplicabil, întâlnim:
 - un control jurisdicţional (de natură contencioasă);
 - un control nejurisdicţional (de natură
necontencioasă).
Controlul parlamentar

Controlul parlamentar vizează întreaga activitate statală a

tuturor autorităţilor publice, realizându-se prin căi şi mijloace
adecvate.
Acest control se exercită în cadrul general al competenţei
Parlamentului, cu respectarea regimului de separaţie a
autorităţilor publice în exercitarea statală a puterii. De aceea,
Parlamentul nu se poate substitui controlului exercitat de
diferite autorităţi ale administraţiei publice.
 Controlul parlamentar cu privire la activitatea
autorităţilor administraţiei publice locale se
realizează prin forme directe şi indirecte.
 Printre formele directe de control realizat de
Parlamentul României, în întregul său, se înscrie
aprobarea unor proiecte de acte normative, în
cadrul competenţei sale legislative, cum ar fi, de
exemplu, cazul prevăzut de art. 73 alin. (1) şi (3)
lit. o) din Constituție, de dezbatere a proiectului
legii organice privind organizarea administraţiei
publice locale, a teritoriului, precum și regimul
general privind autonomia locală.
 Alte forme directe ale controlului parlamentar pot fi
menţionate cele exercitate de comisiile
parlamentare, în mod deosebit de comisiile
speciale şi cele de anchetă (comisii temporare) care
urmăresc iniţierea unor anchete, în cadrul
competenţei lor, cu încuviinţarea camerei
respective, referitoare la activitatea desfăşurată de
administraţia publică, inclusiv de administraţia
publică locală.
 Deşi aceste comisii nu au dreptul de a anula
actele autorităţilor publice a căror activitate
o analizează şi nici dreptul de a da dispoziţii
obligatorii, ele prezintă organelor legislative
în cadrul cărora funcţionează rapoarte, avize
sau propuneri pe baza cărora acestea vor
adopta măsurile corespunzătoare faţă de
autorităţile publice respective.
 Controlul parlamentar asupra administraţiei publice
se exercită şi prin procedee indirecte, cum ar fi
rapoarte, întrebări, interpelări, prin dreptul
deputaţilor şi senatorilor de a cere şi de a obţine
informaţiile necesare, prin rezolvarea petiţiilor
cetăţenilor.
 Întrebările şi interpelările nu sunt simple mijloace
de informare a parlamentarilor, ci veritabile
instrumente de control din partea autorității
legislative asupra activităţii desfăşurate de
autorităţile administraţiei publice.
 O altă formă de control a Parlamentului asupra
administraţiei publice este cea realizată prin instituţia
Avocatul Poporului, instituţie nouă, prevăzută în art. 58-60
din Constituţie, fiind o preluare a instituţiei ombudsman-
ului, de origine suedeză.
 În acest context, Avocatul Poporului îşi exercită rolul său
fundamental de apărare a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate şi în
raport cu administraţia publică locală, în special cu
autorităţile executive.
 Reglementarea detaliată a instituţiei Avocatul Poporului se
regăseşte în Legea nr. 35 din 13.03.1997, republicată în
2013, modificată și completată.
 Prevederile art. 13 lit. c) din Legea nr. 35/1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului
stabilesc că acesta „urmăreşte rezolvarea legală a cererilor
primite şi cere autorităţilor sau funcţionarilor
administraţiei publice în cauză încetarea încălcării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi
a petiţionarului şi repararea pagubelor”.
 Prin recomandările emise de Avocatul Poporului se
sesizează autorităţile administraţiei publice locale asupra
nelegalităţii actelor sau faptelor administrative, inclusiv
tăcerea acestor autorităţi şi emiterea tardivă a actelor.
 Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii
(control direct) şi să ceară autorităţilor administraţiei
publice orice informaţii sau documente necesare anchetei,
să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor
administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da
informaţii necesare soluţionării cererii.
 În cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul
cercetărilor întreprinse, lacune în legislaţie sau cazuri grave
de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, acesta va
prezenta un raport conţinând cele constatate preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, prim-
ministrului (control indirect) (art. 26 alin. (2) din Legea nr.
35/1997.
 Ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice,
în baza unei sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază
că ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative
de a-şi realiza atribuţiile legale nu poate fi înlăturat decât
prin justiţie, poate sesiza instanţa de contencios
administrativ de la domiciliul petentului, acesta dobândind
de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această
calitate (art. 1 alin. (3) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004).
 Controlul parlamentar asupra autorităţilor
administraţiei publice locale este realizat şi prin
intermediul Curții de Conturi.
 Instituţie constituţională stabilită prin dispoziţiile
art. 139 din Constituţia României, Curtea de
Conturi exercită controlul asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a
resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
 Potrivit Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, republicată în 2012, aceasta exercită funcţia
de control asupra modului de formare, de administrare şi de
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public.
 În unităţile administrativ-teritoriale, funcţiile Curţii de Conturi
se exercită prin camerele de conturi judeţene şi a municipiului
Bucureşti, structuri fără personalitate juridică.
 Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin
proceduri de audit public extern prevăzute în standardele
proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de
audit internaţionale general acceptate.
 Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra
conturilor de gestiune ale bugetului general consolidat din exerciţiul
bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
 La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi
controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează cele
constatate.
 Ori de câte ori consideră necesar, Curtea de Conturi înaintează
Parlamentului şi, prin camerele de conturi judeţene şi a municipiului
Bucureşti, consiliilor locale, judeţene şi al municipiului Bucureşti,
rapoarte în domeniile în care este competentă.
 Raportul anual al Curţii de Conturi se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea a III-a.