CURSUL 1

Mecanica clasică (sau teoretică, sau newtoniană) este ştiinţa naturii care se ocupă cu mişcarea mecanică a corpurilor
materiale (de dimensiuni macroscopice), sau în particular, cu echilibrul acestora. Bineînţeles, deplasarea acestor corpuri
are loc cu viteze mici în raport cu viteza luminii.
Mişcarea mecanică este una dintre cele mai simple forme de mişcarea a materiei, definită ca fiind schimbarea în timp a
poziţiei unui corp material în raport cu un alt corp denumit reper sau sistem de referinţă.

NOŢIUNI FUNDAMENTALE
1. Spaţiul este cadrul geometric în care are loc mişcarea, cu următoarele proprietăţi: omogen şi
izotrop, continuu, tridimensional, infinit şi euclidian. Mai precis, acest cadru geometric
exprimă forma şi mărimea corpurilor materiale, ca şi poziţia acestora. În mecanica clasică,
spaţiul e considerat neutru în raport cu mişcarea corpurilor (spre deosebire de noţiunea de
spaţiu din mecanica relativistă), ipoteză valabilă atât timp cât viteza corpurilor este mică în
raport cu viteza luminii (fig 1).
2. Timpul exprimă, după caz, succesiunea sau simultaneitatea evenimentelor legate de
mişcarea mecanică. El este infinit ca întindere, omogen (în fiecare punct al spaţiului, timpul
curge la fel), monoton crescător (ireversibil).
3. Masa este o mărime scalară, pozitivă şi constantă, legată de proprietăţile de gravitaţie şi de
inerţie ale corpurilor materiale.
Gravitaţia este proprietatea corpurilor materiale de a fi grele, de a produce câmp gravitaţional
(capacitatea corpurilor de a atrage alte corpuri). Masa gravifică intervine în legea gravitaţiei
universale a lui Newton.
Inerţia este proprietatea corpurilor materiale de a se opune unor cauze exterioare, care tind să le
modifice starea de mişcare (sau în particular de repaus) pe care o au la un moment dat. Masa
inerţială sau inertă intervine în legea fundamentală a mecanicii stabilită tot de Newton.

4. Forţa este o mărime vectorială care caracterizează în direcţie, sens şi intensitate, acţiunea
unui corp material asupra altuia, sau cu alte cuvinte, forţa exprimă calitativ şi cantitativ
fenomenul de interacţiune mecanică .
1
 MODELE ÎN MECANICA CLASICĂ
Modelul este tot un corp (cu o configuraţie cât mai simplă posibilă) care are numai acele proprietăţi şi caracteristici determinante pentru
studiul mişcării, modelul asociindu-se în mod firesc calculului matematic.
Este evident că rezultatele studiului pe modele (rezultate teoretice) se extind asupra corpurilor reale în măsura în care acestea sunt
compatibile cu rezultatele experimentale, practice (experimente în care protagoniste sunt corpurile reale).

Modelele de bază ale mecanicii sunt:

1. Punctul material este definit ca fiind un punct geometric dotat cu masă. Dimensiunile şi forma corpurilor reale care se modelează
astfel, se neglijează (fig 2). Este lesne de precizat că punctul material este folosit ca model pentru:
 orice corp în mişcare de translaţie (indiferent de dimensiunile lui);
 orice corp a cărui mişcare de rotaţie proprie nu influenţează mişcarea sa amplă în spaţiu (de exemplu, în
mecanica cerească, Pământul poate fi considerat ca punct material, în mişcarea sa în jurul Soarelui).
2. Sistemul de puncte materiale este o mulţime finită de puncte materiale care interacţionează mecanic (fig. 3).
3. Corp continuu material (sau sistem material continuu) este perceput ca un corp care conţine materie în fiecare punct geometric
al său (neţinându-se seamă de structura atomică discontinuă a corpului real). Acest model admite astfel, la scară macroscopică,
faptul că orice element de volum dV conţine materie (fig. 4), adică are masă (dm = masa elementului de volum). Corpul continuu
poate fi considerat ca un sistem infinit de puncte materiale.
4. Solidul rigid este un corp material continuu care nu se deformează, indiferent cât de mari sunt acţiunile mecanice externe aplicate
asupra lui. În realitate, nu există o astfel de situaţie, adică un astfel de corp, dar dacă mişcarea nu este influenţată de deformaţia
care se produce, aceasta poate fi ignorată.
Solidul rigid poate fi utilizat în aplicaţii sub trei forme (fig. 5):
• Linia materială este o linie geometrică dreaptă sau curbă cu o masă distribuită de-a lungul ei. Acest model este propriu acelui corp
pentru care două dintre dimensiuni (lăţimea şi grosimea) sunt relativ mici în raport cu cea de-a treia (lungimea). Liniile materiale
pot fi bare sau fire.
• Suprafaţa materială este o suprafaţă geometrică plană sau curbă având o masă distribuită pe suprafaţă. Suprafaţa materială se mai
numeşte placă şi modelează un corp pentru care una din dimensiuni (grosimea) este mică în raport cu celelalte două (lungimea şi
lăţimea).
• Corpul material sau volumul material este un corp geometric în spaţiu care are o masă distribuită pe întregul volum. Modelul este
adecvat cazului în care cele trei dimensiuni ale corpului real sunt de acelaşi ordin de mărime.

2
 PRINCIPIILE MECANICII CLASICE

Principiile mecanicii clasice sunt formulate prima dată de Isaac Newton în lucrarea sa „Principiile matematice ale filozofiei
naturale” (aparută în anul 1686). Acestea corespund celor trei legi numite de genialul englez „axiomele sau legile
mişcării” la care se adaugă corolarul I (care în fapt este tot o axiomă). Sunt necesare de la început două precizări:
• principiile sunt adevărate în ipoteza existenţei unui spaţiu de referinţă absolut (adică imobil, fix); cum acesta nu a putut fi
identificat prin nici o experienţă fizică, nici de Newton şi nici ulterior, se poate afirma că nu există; şi totuşi sunt sisteme
de referinţă în raport cu care valabilitatea acestor principii nu poate fi contestată şi care se numesc sisteme de referinţă
inerţiale (aceste aspecte se vor studia în cadrul dinamicii);
• prin noţiunea de corpus (corp) din formulările originale trebuie să înţelegem noţiunea de punct material.

Principiul inerţiei (Legea I-a a lui Newton): „Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă în care
se găseşte, atât timp cât nu intervine vreo forţă care să-i modifice această stare”.
Prin urmare cauzele care schimbă starea de repaus sau de mişcare ale unui corp sunt forţele.

Principiul acţiunii forţei (Legea a II-a a lui Newton): “Accelerarea unui corp este proporţională cu forţa motoare aplicată şi este
îndreptată în direcţia după care acţionează forţa.”
Principiul acţiunii şi reacţiunii (Legea a III-a a lui Newton): „La orice acţiune corespunde totdeauna o reacţiune egală şi
contrară, sau acţiunile reciproce a două corpuri sunt totdeauna egale şi dirijate în sensuri contrare.” Astfel dacă punctul P
este acţionat cu o forţă de către P’, P va răspunde acţionând asupra punctului P’ cu o forţă egala dar de sens contrar
bineinteles. Conform principiului mai sus enunţat rezultă: suma vectoriala a fortelor = 0, cu precizarea că aceste forţe nu-
şi fac echilibrul, ele acţionând asupra a două puncte diferite (avem forţa de acţiune asupra lui M si forţa de reacţiune
aplicată agentului “provocator” M’, ca un răspuns dat acţiunii sale, vezi fig. 6).

Principiul paralelogramului forţelor (Corolarul I al lui Newton): „Un corp sub acţiunea a două forţe unite descrie diagonala unui
paralelogram în acelaşi timp în care ar descrie laturile sub acţiunile separate ale forţelor.” Cu alte cuvinte, efectul mecanic
asupra unui punct material acţionat concomitent de două forţe este acelaşi cu efectul produs de o singură forţă (numită
rezultantă) care acţionează asupra punctului, egală în intensitate, direcţie şi sens cu diagonala paralelogramului care are
ca laturi cele două forţe iniţiale (fig. 7).

3
 STATICA PUNCTULUI MATERIAL
1. NOTIUNI GENERALE
• Punct material liber. Un punct material este liber dacă poate ocupa orice poziţie în spaţiu, nefiind supus vreunei restricţii
geometrice. Poziţia lui este determinată numai de forţele care acţionează asupra sa.
• Restricţie geometrică (legătură). Noţiunea de restricţie geometrică defineşte obligaţia punctului material de a rămâne pe o
suprafaţă, pe o curbă, sau într-un punct geometric (fig. 8).
• Punct material supus la legături. Un punct material este supus la legături dacă i se impune o restricţie geometrică, adică este
constrâns geometric să ocupe numai anumite poziţii în spaţiu (obligat să rămână pe o suprafaţă, pe o curbă, sau intr-un punct
anumit).
• Numărul gradelor de libertate ale unui punct material reprezintă numărul parametrilor scalari independenţi, necesari pentru a
determina poziţia lui la un moment dat, sau numărul posibilităţilor sale de mişcare (ex: fig. 9).
2. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL LIBER
Deoarece punctul material este asimilat cu un punct geometric, forţele aplicate asupra lui sunt forţe concurente care sunt
echivalente cu rezultanta lor (conform principiului paralelogramului). Condiţia de echilibru a unui punct material liber este ca
rezultanta forţelor ce acţionează asupra lui să fie nulă:

3. ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL SUPUS LA LEGĂTURI

• Legăturile punctului material sunt:
a) legături ideale sau lucii: legături perfect lucioase, fără frecare; în realitate astfel de legături nu există, dar unele categorii de legături
pot fi aproximate ca fiind lucii, când forţa de frecare este mică şi deci neglijabilă.
b) legături cu frecare sau aspre: legături cu asperităţi care produc opoziţie la tendinţa de mişcare a punctului material, opoziţie care din
punct de vedere mecanic înseamnă forţă de frecare.
Prin urmare, studiul echilibrului punctului material cu legături presupune în prealabil identificarea influenţei mecanice a
legăturilor asupra acestuia, adică a constrângerilor mecanice exercitate de legături asupra punctului material. Acestea se
determină aplicând axioma legăturilor.
• Axioma legăturilor postulează că orice legătură poate fi înlocuită cu o forţă de legătură sau reacţiune, astfel încât să se păstreze
efectul legăturii asupra punctului material (de exemplu, în cazul unei bile prinse de un fir întins, perfect flexibil şi inextensibil, prin
înlocuirea firului se exercită asupra bilei reacţiunea din fir, tensiunea T, care este o forţă coliniară cu firul şi care ”trage” de bilă, fig
10).
Observaţie: exact în sensul celor afirmate mai sus, putem formula axioma legăturilor şi pentru un rigid cu legături (respectiv, orice
legătură poate fi înlocuită cu reacţiunile care-i corespund).

4
 •Rezultă din cele afirmate anterior că punct material supus la legături este în echilibru dacă forţele date (efectiv aplicate
asupra acestuia) şi reacţiunile (forţele de legătură) produc un sistem de forţe a cărui rezultantă este nulă.
LEGATURILE FARA FRECARE ale punctului material sunt:
a. Rezemarea pe o suprafaţă. Un punct material obligat să se afle pe o suprafaţă are două posibilităţi de mişcare pe aceasta,
adică două grade de libertate. Cele două deplasări sunt posibile după două direcţii oarecare tangente la suprafaţă şi
perpendiculare între ele. În cazul acestei legături, punctul M nu se poate deplasa pe normala la suprafaţă, deoarece legătura îl
împiedică să o facă; în concluzie, aplicând axioma legăturilor, rezultă că suprafaţa introduce ca forţă de legătură, o forţă
normală la suprafaţa de rezemare, de modul necunoscut, numită reacţiune normală (fig. 11).
b. Rezemarea pe o curbă. Un punct material obligat să se găsească pe o curbă are o singură posibilitate de mişcare, deci un
singur grad de libertate. Această unică posibilitate de mişcare este deplasarea după direcţia tangentă la legătură. Pentru
aplicatiile in plan, reactiunea normala are directie determinata si anume perpendiculara pe tangenta (ex. fig. 12).
c. Punct material fixat. În această situaţie, punctul material nu are nici un grad de libertate, deoarece nu are nici o posibilitate
de mişcare.
Este important de amintit că legăturile se pot diferenţia şi din punct de vedere funcţional, după cum urmează:
• Legătură bilaterală, dacă punctul material nu poate părăsi legătura pe direcţie normală, decât prin distrugerea ei (adică
legătura funcţionează în ambele sensuri). În consecinţă, reacţiunea normală poate fi pozitivă sau negativă ca scalar, pe
direcţia normalei, sau în general putem s-o considerăm ca o forţă nedeterminată, care se află în planul normal la legătură.
• Legătură unilaterală, dacă punctul material poate părăsi legătura pe unul dintre cele două sensuri ale normalei la
legătură, fără ca aceasta să se distrugă (legătura funcţionează într-un singur sens). Reacţiunea normală este în acest caz o
forţă determinată în direcţie şi sens (sensul fiind întotdeauna către partea spre care legătura poate fi părăsită. (exemplu)
Punctul material supus la LEGATURI CU FRECARE
• Datorită existenţei la suprafaţa corpurilor a unor asperităţi, în cazul unor corpuri în contact, acestea se întrepătrund.
Când unul din corpuri tinde să se mişte (sub acţiunea unei forţe care reprezinta in cazul general proiecţia rezultantei
forţelor active pe direcţia tangentei la legătură, aceasta fiind astfel direcţia deplasării), aceste asperităţi se opun tendinţei
de mişcare, adică tendinţei de a fi strivite, forţa de frecare de alunecare fiind tocmai forţa care se opune acestor striviri
(fig. 13 prezintă o posibilă imagine a acestui contact, aşa cum se vede la microscop).
• In fig. 14 se evidentiaza conditia echilibrului la limita, conform legii lui Coulomb dar si existenta unghiului de frecare.
Explicaţia fizică a acestei situatii la limita este următoarea: când forţa activa tangenta la legatura aspra creşte progresiv
tinzând să deplaseze corpul aflat în echilibru, creşte şi tendinţa asperităţilor de a se opune strivirii şi ruperii, adică Ff
creşte. Atunci când modulul forţei de frecare atinge valoarea maximă Ff,max, asperităţile încep să se deformeze, forţa de
frecare rămânând la această valoare:
5
• Reprezentare forta de frecare: directia acestei forte este tangenta la legatura, sau directia tendintei de deplasare, iar sensul
este INVERS TENDINTEI de MISCARE.

ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL CU LEGATURI FARA ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL CU LEGATURI CU

FRECARE FRECARE

• Se aplica axioma legaturilor, respectiv se inlatura
fiecare legatura (pe rand) si se inlocuieste cu reactiunea
corespunzatoare.
• Conditia de echilibru : Suma VECTORIALA a fortelor
active (care se pot inlocui cu rezultanta lor) si a fortelor
de legatura (reactiuni) este NULA, ecuatia (1):
(1)
Unde: este rezultanta fortelor active
este rezultanta reactiunilor (daca exista mai
multe legaturi)
• Se aplica axioma legaturilor, respectiv se inlatura
fiecare legatura (pe rand) si se inlocuieste cu reactiunea
corespunzatoare.
Echilibrul este dat de:
• Suma VECTORIALA a fortelor active (care se pot inlocui
cu rezultanta lor ), a fortelor de legatura si a fortei de
frecare (rezultanta ) este NULA, ecuatia (2).
• Conditia specifica frecarii: legea lui Coulomb (inecuatia
(3).
(2)
(3)
Observatie: este evident ca din relatia (2) este rezultanta
reactiunilor din care face parte si forta de frecare