Romantism (II)

Trăsături ale romantismului muzical

• În configurația mișcării estetico - filozofice – artei muzicale
i se conferă un loc aparte, definitoriu

• Ca fenomen istorico - social – tendința cea mai de seamă,

evidentă încă de la începutul sec.XIX, este profilarea certă
a culturilor naționale (sentiment patriotic, conștiința
valorilor naționale, originalitatea spiritului, etc.). Se
individualizează o serie de popoare mici, consecința fiind și
o tendință de egalizare a contribuțiilor particulare sub
semnul universalului.

• Școlile naționale, în pas cu evoluția socială – dezvoltă în

paralel cu muzica germană, austriacă sau franceză, valențe
particulare ale muzicii ruse, ungare, cehe, scandinave sau
iberice
• Școala națională rusă – primi reprezentanți: Mihail
Ivanovici Glinka și Alexandr Dargomîjski

- contribuție la creearea genului de operă (opera istorică,

opera basm)

- cultivarea genurilor miniaturale instrumentale, vocal

instrumentale (romanța rusă), orchestrale

- sugestiile muzicii populare sunt precumpănitoare

• Școala națională ungară – urmează același drum prin

Erkel Ferenz (creatorul operei istorice naționale) și
personalitatea complexă a lui Franz Liszt (muzică
instrumentală, simfonică)
• Școala națională poloneză – se dezvoltă atât pe făgașul teatrului
liric (Stanislaw Moniuszko – creatorul operei naționale) cât și pe
cel al muzicii instrumentale a lui Frederic Chopin;

• Școala națională cehă – pornește mai târziu (jumătatea sec.XIX)

cu personalitatea lui Bedrich Smetana (operă, muzică de cameră,
miniaturi simfonice)

• Școlile nordice – afirmare târzie. Norvegia – Ole Bull și Niels

Gade; în Anglia pe John Field (creatorul celebrelor nocturne pt.
pian), în paralel cu Alexander Mackenzie, Ch. Parry, W. Benett,
pregătind terenul pentru afirmarea târzie a personalității lui
Edward Elgar;

• Școala spaniolă – caracteristică celei de-a doua jumătăți a

secolului, cu inițiatorul său Felipe Pedrell;
• Melodia

- devine simptomul cel mai evident al limbajului muzical adoptat de romantici;

- formulele simetrice ale melodiei clasice (deseori reprezentând desfășurări ale

substratului armonic) lasă loc unei evoluții mai suple, sinuoase, libere. Deja de la
Beethoven – un climat melodic cu accent pe plasticitate, expresivitate, cu teme
largi, generoase, motive scurte, dramatice, teme-imagine;

- evident, natura melodiei tinde să răspundă unor imperative legate de un program

literar, în directă corespondență cu o imagine sau o idee;

- i se suprapun intonațiile și ritmica de origine folclorică, de unde și un anumit

caracter improvizatoric (comun oralității);

- intervine și o importantă relație a melodiei cu textul; această plasticitate a melodiei

cântate iși va arăta consecințele și asupra melodiei instrumentale;

- în genul de operă se regăsesc toate tipurile melodice, de la aria de bravură până la

intimitatea liedului miniatural, de la cântarea recitată sau vorbită, până la
simfonizarea partidei vocale sau integrarea ei în sonoritatea de ansamblu.
• Ritmica

- Rol de emancipare a discursului, chiar dincolo de legăturile evidente cu cântecul popular;

- Schemele ritmice romantice modifică structurile simetrice, profitând de deplasarea accentelor și

insistând pe formulele ritmice combinate, complexe;

• Ritmica şi metrica se supun, de asemenea, noului gust, noului spirit favorabil asimetriilor,
ambiguităţilor, complexităţii sporite etc.;

• Forme și genuri

- Dacă la clasici se putea vorbi de o tendință de universalizare a genurilor (cel mai complet ex. fiind
Mozart), acum observăm adesea restrângerea creației unui anumit compozitorn în jurul unui
anumit gen;

- Preocuparea compozitorilor de a crea în forme aparent libere, îngăduind inovația ca o consecință a

căutărilor expresive;

- Consecința exprimării dramaturgice sau a prezenței programului literar va fi observată în timp în

tehnica utilizării leitmotivelor și în construcția ciclică;

- tehnică variaţională tot mai complexă – procedeu dominant în epocă; tendinţă ce depăşeşte
frontiera temporală a sec.19 şi se menţine şi în prima jumătate a sec.20; dezvoltarea melodică nu
mai e unificatoare; îmbracă aspecte de ornamentație decorativă
• Modificări ale formei

În centrul atenţiei stau genul şi forma sonată. Sunt asimilate influenţe diverse, fie
prin infiltrarea formelor mici (ex. lied), fie prin considerarea formei ca peliculă
tradiţională încărcată cu un nou conţinut şi, în consecinţă, schimbată substanţial
(ex. forma de sonată cu 4 teme, etc.).

- preferinţa tot mai pronunţată pentru imaginarea de legături tematice (ciclice) între
părţi, între secţiuni;

- Epocă a tendinţelor contradictorii, secolul XIX înregistrează atât abrevieri cât şi

dilatări ale formei. Astfel încât coexistă acum simfonia ajunsă la dimensiuni
monumentale în creaţia unui Bruckner sau Mahler, precum şi miniatura
instrumentală sau liedul – genuri ce primesc din perspectiva romanticilor statut de
capodoperă (a se vedea semnificaţia creaţiei pentru pian de Schubert, Schumann,
Chopin şi Liszt, sau a liedurilor semnate Schubert, Schumann, Hugo Wolf, Gustav
Mahler etc.)

- mai ales în muzica programatică (ex. poemul simfonic) se ajunge la inventarea unor
forme libere. Drama muzicală wagneriană renunţă la numerele închise (arii,
momente de ansamblu) în favoarea unei curgeri nesfârşite („melodia infinită”).
Interesul pentru culoare sonoră şi instrumentaţie se înregistrează de
asemenea ca fenomen specific romantic

• În acest sens putem reliefa plăcerea atribuirii de valenţe coloristice unor

anumite instrumente sau unor anumite mixaje instrumentale.

• Sunt de asemenea duse mai departe descoperirile Clasicismului în

privinţa caracterizării timbrale a tematicii precum şi a segmentării
discursului la nivelul formei potrivit acestui criteriu.

• Specifică orchestraţiei – devenit acum domeniu de sine stătător – este

perfecţionarea/rafinarea atât a tehnicii contrastelor;

• Ştiinţa orchestraţiei (contribuţiile lui H.Berlioz – semnatarul primului

tratat de orchestrație și instrumentație în1844) se dezvoltă acum
concomitent cu perfecţionarea instrumentelor; putem discuta un dublu
sens: idealul sonor duce la perfecţionare instrumentelor, dar şi
perfecţionarea instrumentelor duce la un nou sound.
• Compozitorii se manifestă multilateral – gânditori, teoreticieni,
esteticieni; astfel se explică diversele direcții estetice și filosofice
care brăzdează epoca romantică, un moment de efervescentă
intelectuală
- E.T.A Hoffmann – literat, și muzician de elită al primelor decenii
romantice, Carl Maria von Weber (scrieri de critică muzicală),
Robert Schumann (alter ego, critică muzicală), Hector Berlioz
(tratat de orchestrație), Richard Wagner (Opera și Drama) – vor
impulsiona artistul romantic de a lua atitudine și în domeniul
analizei și interpretării muzicale, un avanpost al progresului epocii;
- Concerte cu public, recitaluri, virtuozitate, - public din ce în ce mai
avizat și mai interesat de evenimentul artistic;
- Compozitorul, interpretul, dirijorul, criticul – uniți sub aceleași
stindarde – artistul total, interesat de toate valențele personalității
sale creatoare