Sunteți pe pagina 1din 20

Frunza

Alcătuire şi funcţii
O frunză este formată din:
 teacă
peţiol
limb
Teaca sau baza frunzei-
este porţiunea cu care frunza se
prinde de tulpină la nod. Ea este
puţin mai lăţită.
Peţiolul - este codiţa frunzei. El
susţine frunza şi o orientează spre
lumină.
Limbul - este partea verde turtită
şi mult lăţită a frunzei. Limbul este
traversat de nervuri.
Nervurile conţin vase conducătoare
ce se continuă din tulpină şi totodată
ajută la menţinerea limbului întins,
conferindu-i rezistenţă.
Limbul prezintă o faţă superioară,
mai lucioasă şi de culoare verde închis
şi o faţă inferioară, mai albicioasă, pe
care nervurile sunt mai proeminente.
La unele plante pot lipsi fie
teaca, fie peţiolul sau amândouă.
Limbul lipseşte foarte rar şi atunci
el este transformat în ţepi, ca o
adaptare, ca un răspuns al plantei
la condiţiile de mediu.
În lumea plantelor, frunzele sunt foarte diferite. Ele se pot clasifica după
mai multe criterii:
după forma limbului: rotundă, ovală, cordată, lanceolată, sagitată,
liniară, aciculară, fistulară
după alcătuirea limbului:
– frunze simple, la care limbul
e format dintr-o singură parte
frunze compuse, la care limbul
este format din mai multe părţi, numite
foliole, aşezate pe un peţiol. După
modul de aşezare a foliolelor pe peţiol,
deosebim următoarele tipuri de frunze
compuse:
•frunze penate, la care foliolele
sunt aşezate de o parte şi de lata a
peţiolului.
•Când în vârf se află două foliole,
frunzele se numesc paripenat
compuse (alunele de pământ), iar
când se află o singură foliolă se
numesc imparipenat compuse
(salcâm, nuc)
după dispoziţia frunzelor pe
tulpină: alterne, opuse, verticilate,
în rozetă.
Frunzele sunt dispuse la nodurile
tulpinii astfel încât toate să
primească razele solare.
Acolo unde dispunerea frunzelor
pe tulpină nu se face într-o anumită
ordine, lungimea peţiolului este
diferită: la frunzele din vârf ea este
mai mică, planta expunându-şi astfel
la soare toate frunzele.
Aşezarea frunzelor pe tulpină
este un caracter adaptativ. Ea are
deci o mare importanţă pentru
plantă.
Structura internă a frunzei
Dintre organele vegetative, frunza este organul cel mai activ care
participă la nutriţia plantelor. Funcţiile complexe ale frunzei au determinat
particularităţile sale de structură:
•limbul este lăţit la cele mai multe plante pentru ca frunza să primească
lumină pe o suprafaţă cât mai mare.
•grosimea frunzei este mică, ea fiind turtită, pentru că dioxidul de
carbon absorbit să străbată distanţe mici până la locul de formare a
substanţelor hrănitoare.
•ţesuturile din interior conţin multe cloroplaste cu clorofilă necesare
funcţiei de nutriţie.
Dacă privim la microscop o
secţiune prin frunză vom observa că
unele ţesuturi se continuă şi-n frunză
(epiderma, ţesutul conducător), dar
apar ţesuturi noi, cum ar fi ţesutul de
asimilaţie.
Pe o secţiune prin frunză vom observa:
Epiderma superioară, formată dintr-un strat de celule care corespunde feţei
superioare a frunzei.
Epiderma inferioară, formată dintr-un strat de celule care corespunde feţei
inferioare a frunzei.
Miezul frunzei, care ocupă spaţiul dintre cele două epiderme. Celulele de sub
epiderma superioară sunt alungite şi aşezate perpendicular pe epidermă. Ele conţin
multe cloroplaste cu clorofilă orientate în şiruri. Aceste celule formează ţesutul de
asimilaţie, locul unde se desfăşoară cel mai intens principala funcţie a frunzei,
fotosinteza, pe care o vom studia în lecţia următoare. Spre epiderma inferioară se
află celule cu forme neregulate, ele conţin mai puţină clorofilă şi lasă spaţii între ele.
Dacă secţiunea a trecut printr-o nervură se văd şi fasciculele libero-
lemnoase ce conţin vasele lemnoase orientate spre epiderma superioară,
iar cele liberiene orientate spre epiderma inferioară.
În epiderma superioară, dar mai ales în cea inferioară, se observă celule
modificate ca formă şi ca funcţie. Acestea sunt stomate. O stomată este
formată din două celule în formă de bob de fasole, aşezate cu scobitura
faţă-n faţă, astfel încât între cele două celule se formează o deschidere
numită ostiol.
Celulele stomatice sunt înconjurate de celule de susţinere.
Prin ostiol se asigură schimbul de gaze în timpul respiraţiei şi
fotosintezei, precum şi eliminarea vaporilor de apă, prin transpiraţie.
În zilele călduroase, apa este eliminată în cantitate mare prin transpiraţie;
dacă planta pierde prea multă apă, se usucă şi moare. Din acest motiv,
ostiolul nu stă deschis tot timpul, el închizându-se în momentul în care
planta începe să piardă prea multă apă.
În funcţie de condiţiile de mediu şi de necesităţile plantei, ostiolul poate fi,
deci, mai închis sau mai deschis.
Dacă, la un moment dat, cantitatea de apă din sol scade sau este o
secetă prelungită, stomatele se închid pentru a împiedica pierderea apei,
întârziind ofilirea. Dimpotrivă, la plantele de apă, stomatele sunt deschise
mereu pentru eliminarea excesului de apă.
În epiderma limbului pot exista între 100 şi 1000 de stomate pe 1 mm2,
care servesc la schimbul de gaze ce are loc între plantă şi mediul exterior.
Având o structură atât de complexă, frunza poate fi comparată cu un
adevărat „laborator al naturii”.
Sfârşit