VATICANUL: ESTE SAU NU ESTE

SUBIECT AL DREPTULUI
INTERNAȚIONAL?

Autor: VASILAȘCU Irina,

studenta gr. D-183-11
Coordonator: BENEȘ Olga,
ms., lector univ.
CONSIDERAȚII ISTORICE

 Se presupune că această parte a Romei, original nelocuită

(ager vaticanus) a fost considerată întotdeauna un loc sacru sau
cel puţin indisponibil pentru locuit, chiar înaintea sosirii
creştinismului. În anul 326 prima biserică, bazilica lui
Constantin, a fost construită peste mormântul Sfântului Petru,
care a fost înmormântat într-un cimitir obişnuit în acel loc, iar
din acel moment zona a început să fie populată, în special, cu
case de locuit legate de activitatea Sfântului Petru. Papii, în
rolul lor secular, au început să conducă regiunile din vecinătate
şi prin intermediul Statelor Papale, au condus o mare parte din
peninsula italică pentru mai mult de o mie de ani până la
mijlocul secolul XIX, când cea mai mare parte din teritoriul
Statelor Papale a fost ocupat de nou creatul Regat al Italiei.
Din anul 726, Papa Gregorie II exercită la Roma magistratura supremă, recunoscută de
Pepin cel Scurt şi de Carol cel Mare. Statul papal cuprindea alături de Roma şi alte provincii:
Romagna Urbino Spoletto, Castro, Marca Ancona, Bologna, Peruggia şi Orviettano.

Pe întreg parcursul Evului Mediu, statul papal se afirmă ca factor politic; în secolul al XI-lea,
reforma gregoriană (1073-1085) reafirmă dreptul Papei de a conduce lumea şi clerul, pentru
ca în 1140 Decretul lui Gratian să stipuleze drept factor de legitimare a oricărei legi
conformitatea cu dreptul natural, efect al voinţei divine.

În alţi termeni, legislaţia canonică a Bisericii are prioritate în faţa legislaţiei sociale. Multă
vreme Vaticanul nu a fost reşedinţa papilor, ci Palatul Lateran, urmat de Palatul Quirinal în
timp ce în perioada 1309-1377 a fost la Avignon, în Franța.
 Istoria diplomatică a Sfântului Scaun începe în secolul IV, dar graniţele puterii papale s-au schimbat
adesea în cursul secolelor. Noul regat al Italiei, constituit după jumătatea secolului al XIX-lea, a ocupat
Statele Papale. Între anii 1850-1870 reunificarea Italiei a restrâns dramatic teritoriul statului pontifical la
regiunea Romei şi la provincia Latium; odată cu intrarea trupelor italiene în Roma, puterea sacră se
desparte de cea temporală, iar Papa se retrage la Vatican.

Pentru o perioadă îndelungată, Sfântul Scaun îşi menţine atitudinea de refuz în faţa noii puteri,
comunicarea cu exteriorul realizându-se doar prin celebrele bule şi enciclice papale de condamnare a
celor care au susţinut ocuparea domeniului pontifical. În 1870, posesiunile Sfântului Scaun au rămas într-
o situaţie incertă, în momentul în care Roma a fost anexată de Piemont, după o rezistenţă mai mult
simbolică decât efectivă a forţelor papale.

Armata lui Victor Emmanuel a ocupat Roma în 1871 şi a proclamat oraşul  capitală a Italiei. Relaţia
dintre statul italian şi Vatican este mediată de legea garanţiilor(1871) care, departe de a conferi un statut
politic Vaticanului, recunoştea doar sacralitatea şi inviolabilitatea persoanei Sfântului Pontif. Papii au fost
lăsaţi între 1870 şi 1929 într-o situaţie asemănătoare celei a ultimului împărat al Chinei, nederanjaţi în
palatul lor, dar fără un statut oficial recunoscut de statul italian.
 TRATATUL DE LA LATERAN DIN 1929

În categoria instrumentelor juridice de la Lateran erau incluse

următoarele:
un tratat politic care ,,rezolvă şi elimină problema romană”(27
de articole);
un concordat prin care este reglementată condiţia juridică a
Bisericii catolice în Italia (45 de articole);
o convenţie financiară (3 articole).

Semnat la 11 februarie 1929 şi ratificat la 7 iunie, acelaşi an, tratatul de la Lateran recunoaşte
independenţa şi suveranitatea statului Vatican; de asemenea, anexa II a tratatului stipulează un
drept de proprietate privilegiată care revine Vaticanului. În art.24 se menţionează neutralitatea pe
care Sfântul Scaun şi-o asumă în mod universal, în speţă cea care priveşte absolut orice conflict.
Totodată, noul stat beneficiază de dreptul de intervenţie pe scena politică a lumii în cazul unui
conflict internaţional, când puterile aflate în conflict solicită poziţia de arbitru a Papei.
 PARTICULARITĂȚILE VATICANULUI CA
ENTITATE A DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Numele locului este antic, precedând creştinismul.
Denumirea provine din limba latină Mons Vaticanus,
Colina Vatican. Este parte a Mons Vaticanus şi a
fostelor câmpuri Vaticane unde a fost construită
Bazilica Sfântul Petru. Aici se mai află şi rezidenţa
papilor numită Palatul Apostolic cu Capela Sixtină şi
muzeele Vaticanului, dar şi multe alte clădiri. Zona
nu a fost niciodată încorporată total în aglomeraţia
urbană a Romei până la sfârşitul secolului trecut
fiind separată de oraş de fluviul Tibru. Zona a fost
astfel considerată ca teren agricol din afara oraşului
TERITORIUL
şi nu a fost inclusă în zona înconjurată de zidurile
oraşului. 
În anul 1929, când au fost pregătite documentele Tratatului de
la Lateran, faptul că o bună parte a teritoriului propus a fost
deja înconjurat cu zid, a dus la forma actuală a statului. Pentru
unele părţi ale frontierei, unde nu era zid, exista linia formată
de clădiri care suplinea partea de frontieră, iar pentru unele
părţi mai mici a fost construit un zid. Teritoriul include Piaţa
Sfântul Petru care nu a putut fi izolată de restul Romei şi astfel
o mare parte a graniţei imaginare cu Italia urmăreşte
extremitatea pieţei şi se uneşte cu Piazza Pio XII şi Via Paolo
VI. Deşi nu au fost incluse, din punct de vedere tehnic în
teritoriul Vaticanului de către Tratatul de la Lateran, unele
proprietăţi ale Sfântului Scaun au un statut extrateritorial
asemănător celui al ambasadelor străine. Acestea includ
rezidenţa papală de vară de la Castelgandolfo de pe dealurile
din apropiere, Bazilica Laterană, bazilicile Santa Maria
Maggiore şi Sf. Paul în afara zidurilor precum şi o serie de
clădiri de la Castelgandolfo. Acestea sunt patrulate de agenţi de
poliţie ai Vaticanului şi nu de poliţia italiană. În piaţa Sfântul
Petru ordinea este asigurată de ambele servicii de poliţie.
 Referitor la teitoriu, se afirmă că puterea unică de care
Vaticanul dispune nu depinde de mărimea geografică a
teritoriului său. Teritoriul este însă o condiţie necesară
a înscrierii ca entitate de sine stătătoare a noului stat:
„o anumită suveranitate teritorială este condiţia
universal recunoscută ca indispensabilă oricărei
veritabile suveranităţi” (Papa Pius XI). Teritoriul
geografic al Vaticanului afirmat în articolul 3 din
Tratat şi trasat pe un plan oficial reprezintă doar
fundamentul material al unei puteri extraordinare.
Dimensiunea acestei puteri nu poate fi fixată în cadre
precise, întrucât ea este difuză şi se inserează într-o
modalitate particulară în ordinea politică a
lumii.Totuşi, teritoriul restrâns caracterizat de o
multiplicitate de regimuri juridice cărora acesta le este
supus nu conferă unicitatea juridică specifică unei
entităţi statale.Întreg teritoriul statului Vatican este
înscris din anul 1984 pe lista patrimoniului mondial
UNESCO.
 Vaticanul are 749 de locuitori (1980:830), din care 402 au cetăţenia
statului Vatican; garda elveţiană număra 100 de persoane. Statul
Vatican reprezintă centrul de comanda suprem al catolicilor din
lumea întreagă. Sub jumătate, mai exact 246 dintre cetăţenii
Vaticanului, îşi mai păstrează cetăţenia iniţială. Cetăţenia vaticană
nu se moşteneşte şi nici nu se obţine prin naşterea pe teritoriului
statului. Ea poate fi obţinută doar de la Sfântul Scaun şi este
sistată în momentul în care se încheie activitatea pentru
Vatican. Articolul 9 al Tratatului de la Lateran din 1929 dintre
Sfântul Scaun şi Italia afirmă că dacă o persoană încetează să mai
fie cetăţean al Vaticanului şi nu are o altă cetăţenie, devine
automat cetăţean italian. De pildă, cetăţenia de care se bucură
locuitorii  Vaticanului conturează recunoaşterea unui statut special
al acestora; nu este vorba de o simplă relaţie juridică, de
apartenenţă. Vaticanul nu are o importanţă geo-politică în sensul
POPULAȚIA tradiţional al acesteia: nu dispune de o bază teritorială întinsă, nici
de o populaţie numeroasă şi nici măcar de o poziţie strategică.
Şeful statului este papa, care pe lângă autoritatea supremă executivă, legislativă şi judecătorească
este şi şeful guvernului. Aceasta este o monarhie electivă non-ereditară cu un suveran care exercită
autoritate absolută, adică putere supremă legislativă, executivă şi judecătorească nu doar peste
statul Vatican, dar şi peste Sfântul Scaun. Suveranul este ales pe viaţă în conclav de cardinalii sub
80 de ani. Subordonaţii săi principali din punct de vedere al conducerii statului sunt Secretarul de
Stat, preşedintele Comisiei Ponficale pentru Statul Vatican şi guvernatorul statului Vatican.

AUTORITĂȚILE
 Administraţia Sfântului Scaun este separată. Papa îl guvernează
prin intermediul Curiei romane. Aceasta este formată din
Secretariatul de Stat, nouă congregaţii, trei Tribunale, 11 consilii
pontificale şi un complex de birouri care administrează afacerile
bisericii la cel mai înalt nivel. Secretariatul de stat coordonează
Curia prin Cardinalul Secretar de Stat.      

Sfântul Scaun are trei tribunale: Penitenţieria apostolică care se

ocupă de conştiinţă; Rota romană este responsabilă pentru
recursuri, inclusiv anularea căsătoriilor şi Signatura apostolică
curtea finală de apel.
  
Prefectura pentru afacerile economice coordonează finanţele departamentelor Sfântului Scaun şi
supraveghează administrarea patrimoniului acestuia, un fond de investiţii datând de la Tratatul de la
Lateran. Un comitet format din cincisprezece cardinali, condus de Secretarul de Stat are autoritate
finală de supraveghere asupra tuturor problemelor financiare ale Sfântului Scaun, inclusiv pe cele ale
Institutului pentru lucrările religiei, o instituţie financiară cunoscută drept banca Vatican.
  
În calitatea lui de subiect de drept internaţional
Vaticanul are dreptul de a încheia tratate în
calitate de şef de stat şi tratate încheiate în
calitate de şef al Bisericii Catolice. La începutul
secolului al XII- lea au fost încheiate primele
concordate:
în anul 1106 concordatul de la Londra,
în anul 1122 concordatul de la Worms.
În baza concordatelor semnate cu numeroase
state străine, Sfântul Scaun trimite emisari în
aceste state, iar acestea la rândul lor sunt
reprezentate la Roma de trimişi speciali pe lângă
Sfântul Scaun. Vaticanul este legal capabil să
ratifice tratate internaţionale, este invitat să
participe pe picior de egalitate cu ceilalţi membri
la negocierilor tratatelor dreptului internaţional.
Fiind o parte care negociază, Vaticanul poate
face propuneri, poate respinge propuneri ale
altor părţi negociatoare, poate cere vot şi chiar
vota. La momentul actual Vaticanul este parte a
numeroase convenţii internaţionale incluzând:
 Convenţia pentru ameliorarea condiţiilor
celor răniţi în anul 1864,
 Convenţia de la Geneva (1949),
 Convenţia drepturilor copilului (1989)
 Convenţia de la Viena pe partea de relaţii
diplomatice.
 În cadrul Conferinţei  Ligii Naţiunilor din 1919 a fost
propusă o moţiune pentru a încuraja cooperarea
internaţională cu Vaticanul. Moţiunea a fost susţinută de
către delegaţii din Belgia şi Suedia şi a fost adoptată cu
majoritatea de voturi, deşi au existat voturi împotrivă din
partea Marii Britanii şi Italiei. În 1924 Vaticanul a primit o
invitaţie de la un delegat britanic pentru a devenii membru al
Ligii Naţiunilor, dar această invitaţie nu a primit reacţii
oficiale de la ceilalţi membrii oficiali.

 Activitatea Vaticanului în cadrul O.N.U. a început oficial pe data de 6 aprilie 1964, când Vaticanului i s-a stabilit
statutul permanent de observator. Având acest statut, Vaticanul poate asista la sesiunile Consiliului de Securitate
a Naţiunilor Unite, Consiliul Economic şi Social pentru a observa dezbaterile acestora. Având în vedere acest
aspect, Vaticanul şi-a stabilit misiuni de observare permanentă în New York şi Geneva. Vaticanul a folosit
prerogativele funcţiei de observator pentru a implementa valori creştineşti în deciziile şi recomandările O.N.U..
Notabila în această privinţă sunt cele care au asigurat adoptarea Declaraţiei Naţiunilor pentru interzicerea
oricărei forme de clonare umană şi prevenirea adoptării unei rezoluţii cu privire la identitatea orientării sexuale.
 Vaticanul a fost un participant activ în cadrul
conferinţei pe teme social economice convenite de
Naţiunile Unite. Vaticanul a avut un impact asupra
negocierilor şi rezultatul acestora cum ar fi
Conferinţa de la Beijing cu privire la femeie (1995)
şi Sesiunea Specială pe tema HIV/SIDA (2001).
 Vaticanul este membru al Organizaţiei Proprietăţii
Intelectuale, membru al Agenţiei Energiei Atomice
Internaţionale.
 În perioada pontificării Papei Benedict al XVI- lea
 Vaticanul menţine relaţii diplomatice formale cu 178
de state, Uniunea Europeană şi Ordinul Militar
Malta. Vaticanul are relaţii speciale cu Organizaţia
Pentru Eliberarea Palestinei.Vaticanul menţine 179
misiuni diplomatice peste hotare. Există 16 state
recunoscute internaţional cu care Vaticanul nu are
relaţii diplomatice, acestea sunt: Afganistan,
Bhutan, Brunei, Burma, Comoros, Laos, Malazsia,
Maldives, Mauritania, Coreea de Nord, Oman,
Arabia Saudită, Somalia, Tuvalu, Vietnam şi
Republica Populară Chineză.
au fost stabilite relaţii cu Muntenegru (2006),
Emiratele Arabe Unite (2007), Botswana (2008) şi pe
9 decembrie 2009 s-au stabilit relaţii cu Federaţia
Rusă.
 CONCLUZII

Centrul bisericii catolice – Vaticanul – până în 1870 a existat ca stat, când a fost desfiinţat şi inclus în cadrul
statului Italian. În 1929, prin acordurile de la Laterano încheiate de statul Italian cu Vaticanul, statul Italian a
recunoscut jurisdicţia suverană a Vaticanului asupra unui spaţiu teritorial din oraşul Roma, dreptul de
proprietate exclusivă asupra acestui spaţiu, dreptul de reprezentare în străinătate.Vaticanul întreţine relaţii
diplomatice cu peste 178 de state, încheie tratate (concordate) cu caracter religios, participa la conferinţe şi
congrese internaţionale, este membru în organizaţii internaţionale.

Cu toate acestea, Vaticanul are o personalitate internaţională mai redusă, neîntrunind toate cerinţele unui stat. Deşi
Vaticanul are asupra teritoriul jurisdicţie suverană, suveranitatea să nu este deplină. Cetăţenia Vaticanului are caracter
special şi nu afectează cetăţenia originară a persoanei respective. Vaticanul nu este un stat în adevăratul sens al cuvântului,
 însă acesta este considerat în esenţa egal cu statele în relaţia inter-partes. Vaticanul este  subiect de drept internaţional chiar
dacă nu poseda elementele specifice statului. Tratatul de la Lateran stipulează existenţa unui stat suveran atât în interiorul
graniţelor sale, cât şi în domeniul internaţional, conferindu-i statut de subiect de drept internaţional lucru care reiese din
relaţiile diplomatice pe care Vaticanul le incheie cu celelalte state, chiar dacă elementele unui stat lipsesc în cazul Cetaţii
Vaticanului: teritoriul este restrâns, populaţia este extrem de redusa (cateva sute). În concluzie, Vaticanul este un subiect de
drept internaţional cu trăsături proprii.