EVOLUȚIA ȘTIINȚEI

MANAGEMENTULUI

ANUL I, ECTS, Grupa I, Mara Boţa

 INTRODUCERE
• Managementul empiric a aparut odata cu diviziunea muncii si
traiulomului în grupuri organizate.
• Înainte de a se cristaliza ca stiinta, drumul parcurs de
"management" a fost de la o forma embrionara, manifestata
o data cu constituirea primelor colectivitati umane în comuna
primitiva, pâna la începutul secolului XX când Henry Fayol si
Frederich Taylor, prin lucrarile "Administratia industriala si
generala",respectiv "Principiile managementului stiintific" au
analizat intr-o maniera stiintifica, pentru prima data, procesul
de management (sisistemul de management), elaborând un
set de reguli, principii si metode de conducere stiintifica.
CLASIFICAREA MANAGEMENTULUI
ECON
OMIC

POLITICO
-
ADMINIS
TRATIV

JURI
DIC

ÎNVAŢĂMÂ
NTULUI,
ŞTIINŢEI ŞI
AL
CULTURII

Managementul ca și disciplină se referă la priceperea de a

transpune teoria în practică folosind legi, principii, metode,
tehnici, procedee și regulile acțiunii eficiente.
 FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI
PLANIFICA ORGANIZA
REA REA

COORDON ANTRENA
AREA REA
CONTROL
Funcțiile managementului sunt definite ca
EVALUAREA
“Ansamblu de acţiuni relativ independente care se succed într-o anumită ordine în
timp şi care sunt efectuate de orice subiect conducător care exercită o influenţă
(REGLAREA)
raţională asupra obiectului condus, în vederea stabilirii obiectivelor şi a realizării
lor”
• Studiul literaturii de specialitate în domeniul
managementului reliefeaza existenta unor multiple
clasificari ale scolilor de management, grupate
dupa principiile si natura conceptelor utilizate cu
precadere.
• În opinia specialistilor români, sunt considerate
cinci curente sau scoli principale: clasica
(traditionala), sociologica(behaviorista sau
comportista), cantitativa, sistemica si contextuala.
După prof. Ovidiu Nicolescu (1999, pag. 65-68) , principalele şcoli
de management sunt: şcoala clasică (tradiţională), şcoala
behavioristă sau comportistă, şcoala cantitativă şi şcoala
sistemică. 
Prof. Corneliu Russu (1993, pag.14-21) identifică următoarele şcoli
şi mişcări în evoluţia ştiinţei managementului: şcoala clasică,
mişcarea cantitativă, şcoala relaţiilor umane, şcoala sistemelor
sociale, şcoala empirică (neoclasică), mişcarea sistemică.
Alţi autori grupează teoriile despre ştiinţa managementului în
următoarele  şcoli: şcoala clasică, şcoala relaţiilor umane
(sociologică), şcoala cantitativă (matematică), şcoala sistemică,
şcoala (teoria) managementului contextual sau situaţional .
 ŞCOLILE DE MANAGEMENT
1. Scoala clasica (traditionala)
Este reprezentata de F.W. Taylor, considerat fondatorul stiintei
managementului, care în lucrarea sa "The Principles of Scientific
Management" publicata în anul 1911, arata ca "sistemul managementului
stiintific implica o revolutie completa a starii de spirit a muncitorilor si în
acelasi timp o revolutie a starii de spirit a celor care sunt de partea
conducerii", identificând urmatoarele principii fundamentale ale
managementului:
* Studiul tuturor cunostintelor traditionale, înregistrarea, clasificarea si
transformarea acestora în legi stiintificeş
*Selectia stiintifica a muncitorilor, perfectionarea calitatii si cunostintelor
acestora;
*Punerea în aplicare a studiului muncii de catre muncitori stiintific antrenati;
* Repartizarea aproape egala a muncii executate în întreprindere între
muncitori si manageri;
*Realizarea cooperarii între oameni, în locul individualismului haotic.
 1. Şcoala clasică (tradiţională)
• Alti reprezentanti de seama ai acestei scoli sunt: H. Fayol,
G. Barth,H. Gantt, Frank si Lillian Gilbreth, E. Filene, H.
Koontz, C. O'Donnel.
• Unii autori îl considera pe pe Henry Fayol adevaratul
"parinte" al managementului, un industrias francez care a
scris lucrarea "Administration Industrielle et Générale", în
care a delimitat functiile managementului si functiunile
firmei, a formulat un set de principii ale managementului si
a identificat atributele managerului.
• În opinia sa, functiile managementului, functiunile
organizatiei si atributele managerilor sunt:
 2. Şcoala Sociologică(behavioristă sau
comportistă)
• Conturată în special în ultimele patru decenii,
şcoala este reprezentată prin numeroşi
specialişti reputaţi, dintre care menţionăm
nord-americanii Elton Mayo, Douglas
McGregor, R. Lickert, Ch. Arghiris, francezul M.
Crozier, italianul Moreno, rusul M. Gvisiani,
polonezul J. Indraskiewicz.
 2. Şcoala Sociologică(behavioristă sau comportistă)

Dintre toţi reprezentanţii acestei şcoli, Elton Mayo a fost cel care are contribuţii
deosebite în ceea ce priveşte descoperirea climatului psihosocial şi a rolului
factorilor umani în întreprindere, fapt ce a modificat fundamental datele
privitoare la cunoaşterea poziţiei omului în angrenajul industriei. Prin seria de
experienţe efectuate între anii 1927 – 1932, Elton Mayo a arătat că omul nu
poate fi tratat în mod individual, ca o persoană care îndeplineşte o anumită
sarcină de producţie, ci trebuie examinat în calitate de membru a unui grup de
muncă, în care acţiunea sa apare ca interacţiune. În acest fel, relaţia de muncă
este inserată într-un context de relaţii psihosociale, în care se constituie şi
acţionează un sistem de valori şi norme de comportament specifice.
Principalele critici aduse tezelor acestei şcoli au vizat, în principal:
• ineficacitatea operaţională a conceptelor şi teoriilor avansate;
• concentrarea exclusivă asupra aspectului uman al întreprinderii;
• supraevaluarea rolului climatului organizaţional ca element motivaţional.
 3. Şcoala cantitativă (matematică)
Această şcoală se afirmă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şcoala este
reprezentată de numeroşi specialişti reputaţi, dintre care menţionăm americanii J. Starr
şi F. Goronzy, francezul A. Kaufman, ruşii E. Kamenitzer şi C. Afanasiev, maghiarul
Kornay.
Conceptele şi modelele folosite în cadrul studiilor provin în marea majoritate din
matematică şi statistică.
Cel mai frecvent se utilizează teoria grafurilor, teoria firelor de aşteptare, analiza
combinatorie, programarea liniară etc., în special în abordarea funcţiilor de prognoză şi
de organizare a conducerii.
Meritele principale ale acestei şcoli constau în adaptarea instrumentarului matematic la
cerinţele practicii sociale, conferind un plus de rigurozitate şi precizie soluţiilor de
conducere, în condiţiile recurgerii la calculatorul electronic.
Principalele critici aduse s-au referit îndeosebi la:
• reducţionismul cantitativ al metodelor şi tehnicilor propuse;
• simplificarea realităţii, încadrarea ei într-un număr limitat de tipare de rezolvare;
• limitarea demersului numai la pregătirea deciziilor, metodele şi tehnicile specifice
neoferind criterii pentru alegerea unei anumite alternative dintre variantele propuse şi
elementele pentru precizarea responsabilităţilor şi riscurilor pe care acestea le incumbă.
 4. Şcoala sistemică
• Şcoala sistemică reprezintă o sinteză a
precedentelor şcoli, fiind cea mai tânără dar şi
cea mai complexă şi aplicativă în acelaşi timp.
• Dintre reprezentanţii săi reputaţi menţionăm
nord-americanii Jay Forrester, Peter
Drucker, R. Johnson, francezii J. Melese şi J.
Lobstein, ruşii C. Popov şi Gutstein, I. V.
Blauberg, V. N. Sadovski, E. G. Iudin.
 4. Şcoala sistemică
Prin abordarea sistemică pe care o promovează, şcoala s-a impus rapid şi a câştigat un larg interes
datorită caracteristicilor sale principale:
• concepţia de tratare a sistemelor şi proceselor într-o viziune integratoare;
• evidenţierea caracteristicilor integrative pe care le posedă sistemul şi care nu sunt proprii nici
unuia dintre subsisteme (luate separat);
• operarea cu un ansamblu metodologic simplu şi unitar, valabil pentru toate sistemele în
general;
• capacitatea de a evidenţia legăturile între sisteme foarte diferite ca amploare şi complexitate,
pe baza efectuării analizei de sistem;
• realizarea conexiunii logice a informaţiilor între ştiinţele generale şi particulare, din domeniul
filozofiei până în domeniul profesional;
• reprezintă o cale importantă de apropiere a punctelor de vedere ale managerilor.
 4. Şcoala sistemică
Teoria de bază a şcolii sistemice o constituie Teoria generală a
sistemelor (TGS), formarea sa ca ştiinţă fiind legată de lucrările lui
Ludwig von Bertalanffy, către mijlocul secolului al XX-lea. El a
elaborat metode de analiză sistemică în biologie, fiind preocupat de
crearea unei teorii generale a sistemelor într-o formulare
matematică.
În ceea ce priveşte contribuţia lui Peter Drucker la Şcoala sistemică,
autorul precizează că inovaţia este cauza principală a evoluţiei
societăţii. Soluţia de perspectivă a progresului accelerat al oricărei
naţiuni este sistemul antreprenorial naţional, opus celui politic. În
ceea ce priveşte practica inovaţiei, Drucker arată că inovaţia este
instrumentul specific al antreprenorilor, putând fi în acelaşi timp şi o
disciplină care poate fi învăţată şi practicată.
 5. Şcoala
contextuală
• Deşi mulţi autori consideră contemporană şcoala
sistemica, un grup de manageri, consulatanţi şi cercetători
ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală care are la
bază premisa că nu există "reţeta succesului" în
management, respingând cu fermitate ideea formulării
unor principii, metode şi tehnici de conducere universal
valabile.
• Şcoala contextuală recomandă fiecărui manager să
identifice contextul în care evoluează firma pe care o
conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să
respecte acele principii şi reguli care sunt adecvate,
compatibile cu situaţia respectivă.
Organizaţia şi procesul managerial

Conform unei definiţii simple, organizaţia reprezintă combinarea şi

utilizarea de resurse: umane, financiare, materiale și
informaționale – în vederea atingerii unor obiective.
Toate organizaţiile includ un set de obiective proprii, distribuirea
puterii şi autorităţii, aşteptările cu privire la funcţii sau îndatoriri,
canale de comunicare şi anumite metode de asigurare a atingerii
obiectivelor.
Cerinţele faţă de organizaţie:
• prezenţa cel puţin a doi membri ai organizaţiei;
• prezenţa unuia sau mai multor scopuri;
• prezenţa membrilor grupului care urmăresc atingerea scopului
comun.
 BIBLIOGRAFIE
• Fayol, H., “Administration industrielle et
generale”, Ed. Dunod, Paris, 1966
• www.referat.clopotel.ro
• https://administrare.info/management
• Ursachi, I., Năftănăilă, I., Deac, V, 1993,
pag.12-17
• Prof. Corneliu Russu (1993, pag.14-21)
• prof. Ovidiu Nicolescu (1999, pag. 65-68)