Ce este vaccinul ?

Și cum funcționează?
Proiect realizat de: Radu Oancea
 John Enders,tatăl vaccinului modern

Istoricul vaccinului
Vaccinurile au o istorie oficială care a început la
sfârşitul secolului al XVIII-lea. De la sfârşitul secolului
al XIX-lea, vaccinurile au putut fi dezvoltate în
laborator. Cu toate acestea, în secolul XX a devenit
posibilă dezvoltarea de vaccinuri bazate pe markeri
imunologici. În secolul XXI, biologia moleculară
permite dezvoltarea de vaccinuri care nu a fost
posibilă înainte. Povestea vaccinului începe însă cu
mult timp în urmă, încă din anul 1000, când s-a
descoperit utilizarea de către poporul chinez a
practicii de variolare, predecesorul vaccinării.
Incidentele legate de siguranţa vaccinurilor au împins
cercetarea în direcţia creării unor vaccinuri din ce în
ce mai sigure.
Pacient afectat de variolă

Cum se obțineau vaccinurile în

trecut?
În secolul III î.e.n., în China și India se practica o
metodă de variolizare, folosindu-se un fel de liofilizat
primitiv: se luau cruste de la bolnavi, se măcinau, și
pulberea obținută se administra celor sănătoși prin
insuflație nazală. În Tibet, variolizarea se practica prin
scarificare cu un mănunchi de ace înmuiate în lichidul
pustulos. Metoda s-a răspândit în Asia. În 1718, lady
Mary Wortley Montague, soția ambasadorului britanic în
Imperiul Otoman, descrie un procedeu similar de
variolizare a copiilor, utilizat în Turcia. Își supune
copilul acestui procedeu și se preocupă de
popularizarea lui. Metoda de variolizare prin scarificare
s-a răspândit în secolul XVIII în Europa și SUA.
Variolizarea avea drept rezultat o infecție mai puțin
gravă, cu o rată a mortalității de zece ori mai mică
decât cea asociată infecției naturale. Numărul de
decese ca urmare a aplicării acestui procedeu era
totuși ridicat.
Cum se obțin vaccinurile acum?
Studii preclinice

Primul pas în dezvoltarea vaccinurilor este stadiul de dezvoltare pre-clinică, cu scopul de a determina profilul de
siguranță al vaccinului. Cercetătorii selectează cu atenție antigenul și tehnologia potrivită și sunt efectuate teste in vitro
(în laborator) și in vivo (în organisme vii).

Studii clinice de fază I

Cercetătorii testează vaccinul candidat pe un număr redus de voluntari (20-50) pentru a-i evalua siguranța, pentru a
determina dozajul și pentru a identifica reacțiile adverse. Toate acestea date se obțin comparând vaccinul cu o
substanță de control sau una inactivă, denumită „placebo” (de exemplu, soluție salină).

Studii clinice de fază II

Vaccinurile care au rezultate bune în timpul studiilor de fază I, trec în a doua etapă de studii. Aici, vaccinul este
administrat unui grup mai mare de voluntari (100-300), pentru a-i fi evaluate siguranța și imunogenitatea (capacitatea
unei substanțe de a produce un răspuns imun).

Studii clinice de fază III

Cele mai promițătoare vaccinuri candidat ajung în faza a III-a a studiilor clinice, unde sunt înrolați 3.000-50.000 de
voluntari. Această etapă are ca scop măsurarea eficienței vaccinurilor la scară largă, în rândul populației căreia îi este
destinat vaccinul.

Faza IV – Farmacovigilența

Odată ajuns pe piață, vaccinul începe procesul de farmacovigilență. Acesta presupune monitorizarea strictă a
vaccinurilor pentru detectarea, analizarea, înțelegerea, prevenirea și comunicarea oricăror efecte adverse în urma
imunizării sau a oricăror altor aspecte legate de vaccin sau imunizare.
 Click icon to add picture

Cum funcționează un vaccin?

Vaccinurile sunt produse medicale care conţin forme atenuate sau inactive de organisme cauzatoare ale unei boli, într-o
cantitate suficientă pentru a activa sistemul de apărare al corpului și a produce imunitate pentru viitor, dar nu suficientă
pentru a cauza boala respectivă.
Vaccinuri obligatorii vs Vaccinuri
opționale

Schema de vac. obligatorii Schema de vac. opționale