Aurora polară

Proiect la Științe
Șutic Maria-Clara
Clasa a XI-a B
 Cuprins
1. Mecanism

1.1 Aurora polară terestră

1.2 Aurora artificială
1.3 Aurora extra-terestră

2. Fenomenul în cultura populară

2.1 Sunetele aurorei

4. Bibliografie
 Aurora polară este un fenomen optic ce
constă într-o strălucire intensă observată pe
cerul nocturn în regiunile din proximitatea
zonelor polare, ca rezultat al impactului
particulelor de vânt solar în câmpul magnetic
terestru. Când apare în emisfera nordică,
fenomenul e cunoscut sub numele de aurora
boreală, termen folosit iniţial de Galileo
Galilei, cu referire la zeiţa romană a zorilor,
Aurora, şi la titanul care reprezenta vânturile,
Boreas. Apare în mod normal în
intervalele septembrie-octombrie şi martie-
aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă
numele de auroră australă, după James Cook.
 Mecanism
Aurora apare în mod obişnuit atât ca o strălucire difuză cât şi ca
o cortină extinsă în spaţiu orizontal. Câteodată se formează arcuri
care îşi pot schimba forma permanent. Fiecare cortină este compusă
dintr-o serie de raze paralele şi aliniate pe direcţia liniilor de câmp
magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este
aliniat cu câmpul magnetic terestru.

De asemenea,
variabilitatea unor anumiţi
factori poate determina
formarea de linii aurore de
tonalităţi şi culori diferite.
 1.1 Aurora polară terestră

Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate

electric din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei terestre,
aflate la altitudini de peste 80 km.
Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV(electronvolt) iar
coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din
urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului
atins, într-un proces de ionizare, disociere şi excitare a particulelor.

În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care

încarcă energie şi determină un efect de ionizare de tip
domino în alţi atomi.
Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până
la o secundă, azotul se stabilizează şi emite lumină
instantaneu. Acest proces, esenţial în formarea ionosferei
terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza ecranului de
televizor: electronii ating suprafaţa de fosfor, alterând
nivelul de energie al moleculelor, fapt ce provoaca emisia de
lumină.
 În general, efectul luminos este dominat de emisia
atomilor de oxigen din straturile superioare ale
atmosferei (aproximativ 200 de kilometri altitudine),
care produce tonalitatea verde. Când se produc furtuni
puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt
atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri
altitudine), fapt ce duce la emisia în roşu a atomilor de
azot (predominantă) şi oxigen.
Atomii de oxigen emit tonalităţi de culori variate,
deşi, de cele mai multe ori, se întâlnesc roşul sau
verdele.
Fenomenul poate apărea şi ca o luminescenţă
ultravioletă, violetă sau albastră, datorată atomilor de
azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine
observată din spaţiu.
Satelitul NASA Polar a observat efectul în raze
X, imaginile ilustrând precipitaţii de electroni de
energie ridicată.
 Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de
plasmă caldă, emise de Soare în toate direcţiile, ca rezultat al temperaturii înalte a
coroanei solare. Pe durata furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai puternice,
asemenea câmpului magnetic interplanetar apărut între două corpuri celeste,
determinând conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni. Asemenea tulburări
afectează calitatea comunicaţiilor radio sau a sistemelor de navigare, putând afecta
astronauţii din aceste regiuni, celulele solare ale sateliţilor artificiali, indicaţia
busolelor şi acţiunea radarelor.
Acţiunea ionosferei este complexă şi dificil de modelat, îngreunând prezicerea
fenomenelor de acest tip.
Magnetosfera terestră este o regiune din spaţiu dominată de câmp magnetic. Ea
se constituie ca un obstacol în drumul vântului

solar, cauzând dispersarea sa pe sensul

de întoarcere. Lăţimea sa este de
aproximativ 190 000 Km, iar în timpul
.
nopţilor o coadă magnetică se extinde pe
distanţe chiar şi mai mari.
 Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate
polurilor magnetice. Când activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de
o dimensiune medie de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de
kilometri când vânturile solare se intensifică. Sursa de energie a aurorelor este
dată de vânturile solare care circulă pe Terra.
Atât magnetosfera, cât şi vânturile solare pod conduce electricitate.

Cum polurile magnetice şi

geografice ale planetei noastre nu
sunt aliniate, în acelaşi fel
regiunile aurorale nu sunt aliniate
cu polul geografic. Cele mai bune
puncte de observaţie a aurorelor
se găsesc în Canada pentru
aurorele boreale şi pe insula
Tazmania sau în sudul Noii
Zeelande pentru aurorele australe.
 1.2 Auroră artificială

Aurorele se pot forma prin explozii nucleare în

straturile superioare ale atmosferei. Acest fenomen
a fost demonstrat prin aurora artificială creată în
urma testului nuclear american Starfish Prime la 9
iulie 1962. Atunci, cerul din regiunea Oceanului
Pacific a fost iluminat de o auroră pentru mai mult
de şapte minute. Acest efect a fost anticipat de omul
de ştiinţă Nicholas Christofilos, care lucrase la alte
proiecte referitoare la exploziile nucleare. Potrivit
veteranului american Cecil R. Coale, anumite
hoteluri din Hawaii au organizat petreceri ale
bombei curcubeu pe acoperişurile lor pentru a
acompania proiectul Starfish Prime, contrazicând
rapoartele oficiale care indicau aurora artificială ca
improbabilă. Fenomenul a fost filmat pe Insula
Samoa, situată la o distanţă de 3 200 Km de insula
Johnston, locaţia exploziei.
 Simulări ale efectului în laborator au început să fie produse la finalul secolului
XIX de către omul de ştiinţă norvegian Kristian Birkeland, care a demonstrat,
utilizând o cameră de vid într-o sferă, că electronii erau atraşi de regiunile polare
ale sferei. Recent, cercetătorii au reuşit să creeze un efect auroral de culoare verde,
cu vizibilitate redusă pe Terra, emiţând raze radio pe cerul nocturn. La fel ca
în cazul fenomenului natural, particulele atingeau ionosfera, stimulând electronii
din plasmă. La ciocnirea electronilor cu atmosfera terestră erau emise razele de
lumină. Acest experiment a adus noi informaţii despre efectele ionosferei în
comunicaţiile prin radio.

Aurora artificială observată cu o camera fotosensibilă

 1.3 Aurora extra-terestră

Atât Jupiter cât şi Saturn posedă câmpuri magnetice mult mai puternice
decât cele terestre şi dispun ambele de centuri de radiaţii. Efectul de auroră
polară a fost observat pe ambele planete, mai clar, cu telescopul Hubble.
Aceste efecte de auroră par să fie provocate de vânturile solare. Pe de altă
parte, lunile planetei Jupiter, în special Io, sunt la rândul lor surse importante
producătoare de aurore. În particular, Io are vulcani activi şi o ionosferă, iar
curenţii săi generează emisii de unde radio, fenomen studiat din 1955.
 Ca şi cele terestre, aurorele de pe
Saturn creează regiuni ovale totale
sau parţiale în jurul polului magnetic.
Pe de altă parte, aurorele produse pe
această planetă durează de obicei
zile, spre deosebire de cele terestre
care durează abia câteva minute.
Evidenţele arată că emisiile de
lumină din cadrul fenomenelor de
auroră produse pe Saturn sunt
datorate participării emisiilor de
atomi de hidrogen.
 O auroră a fost detectată recent pe Marte de către
sonda spaţiala Mars Express în timpul misiunii sale în
2004, ale cărei rezultate au fost publicate anul următor.
Marte deţine un câmp magnetic mai slab decât cel
terestru, iar până la acel moment se credea că lipsa unui
câmp magnetic puternic ar face imposibilă apariţia unui
asemenea efect. S-a constatat că sistemul de aurore de
pe Marte este similar celui de pe Terra, fiind comparat
cu furtunile de slabă şi medie intensitate petrecute pe
Pământ. Cum planeta se plasează întotdeauna cu latura
sa diurnă spre planeta noastră, observarea efectelor de
auroră e posibilă doar prin intermediul misiunilor
spaţiale care să învestigheze partea nocturnă a planetei
roşii.
Venus, care nu posedă un câmp magnetic, prezintă
de asemenea fenomenul de auroră, prin care particulele
atmosferice sunt ionizate în mod direct de către
vânturile solare, fenomen prezent de asemenea pe
Pământ.
 Fenomenul în cultura populară
2.1 Sunetele aurorei
În decursul istoriei, diverse persoane au scris şi au vorbit despre sunete
asociate fenomenului de auroră. Exploratorul danez Knud Rasmussen menţiona
acest efect în 1932 în descrierea tradiţiilor folclorice ale eschimoşilor din
Groenlanda. Aceleaşi sunete sunt menţionate în acelaşi context de antropologul
canadian Ernest Hawkes în 1916. Caius Cornelius Tacitus, un istoric din Roma
antică, scria în opera sa „Germania” că locuitorii Germaniei susţineau perceperea
aceloraşi sunete.
Actualmente, diverse persoane continuă să relateze despre aceste sunete, în
ciuda faptului că înregistrări ale lor nu au fost publicate niciodată şi ţinând cont că
există suspiciuni ştiinţifice serioase la ideea cum că asemenea sunete provocate de
aurore au fost auzite. Energia aurorelor şi alţi factori fac improbabilă atingerea
solului de către aceste sunete, iar sincronizarea sunetelor cu modificările vizibile
ale aurorei intră în conflict cu decalajul de timp necesar propagării sunetului
pentru ca acesta să fie auzit. Anumite persoane speculează că fenomenele
electrostatice induse de aurore pot explica sunetele.
Bibliografie
• Mihaela Garabet & Sanda Fătu & Jeanina
Cîrstoiu, Manual pentru clasa a 11-a de Științe,
Editura ALL, 2006
• http://ro.wikipedia.org/wiki/
• http://odin.gi.alaska.edu/FAQ/#environment
• https://momenteistorice.ro/aurora-boreala/
• https://io9.gizmodo.com/5979709/an-aurora-cause
d-by-an-atomic-bomb