Tema 2.

2 Știința și tehnica în epoca Renașterii și

a sec. XVII-XVIII.
1. Știința și tehnica în epoca Renașterii.
2. Știința și tehnica în sec. XVII-XVIII.
3. Știința clasică, non-clasică și post-non-clasică.
 Renașterea
Aceasta este o perioadă de tranziție de la Evul Mediu la timpul modern. Renașterea se
caracterizează prin critica la adresa religiei, credința în creativitatea omului, a cărui
justificare au căutat gândurile din această perioadă în lucrările gânditorilor Greciei antice.
Un exemplu de savant renascentist a fost artistul, inginerul si omul de știință Italian,
Leonardo da Vinci (1452-1529). El a susținut că adevărul despre un lucru simplu, real este
mult mai valoros decât o minciună, minciuni despre lucruri înalte.
În timpul Renașterii, liderul religios, medicul și astronomul N. Copernic (1473-1543) a
creat sistemul heliocentric al lumii. El a propus o metodă matematică pentru a prezice
mișcarea planetelor la presupunerea că Pământul împreună cu Marte, Mercur, Venus,
Jupiter și Saturn se învârte în jurul Soarelui. Opera sa a fost numită „La apel corpuri
cerești "(1543). A fost o lovitură mare pentru sistemul geocentric al lui K. Ptolemeu.
Marele astronom din această perioadă a fost Tycho Brahe
(1546-1601) credea legenda că vechiul astronom grec
Hipparchus a observat apariția unei noi stele pe cerul înstelat.
În cartea sa „Despre steaua nouă” (1573) au fost prezentate
dovezi că „stele noi” pot apărea pe cer. Era un nou cuvânt în
astronomie, dar, de fapt, steaua pe care a numit-o nova era o
stea care își schimbă luminozitatea la intervale regulate. Înainte
de moartea sa, Tycho Brahe a transferat toate calculele și
observațiile către elevul său I. Kepler. În sistemul său, toate
planetele, cu excepția Pământului, se roteau în jurul Soarelui,
care însuși se rotea în jurul Pământului.
În timpul Renașterii s-a dezvoltat si medicina. Leonardo da Vinci, ca pictor, era
interesat de corpul uman. Interesul său ca artist a depășit cercetarea medicală. El
a alcătuit aproximativ 800 de schite anatomice ale corpului uman cu descrieri
detaliate. Pentru asta trebuiau executate multe secțiuni pe cadavrele umane.
Munca lui Da Vinci, „Anatomia”, nu a fost cunoscută de contemporanii săi, dar l-
a făcut autoritate recunoscută nu numai în pictură, ci și în medicină. Andreas
Vesalius (1514-1564) în cartea sa, „Cu privire la structura corpului uman”,(1543)
a corectat peste de 200 de greșeli despre anatomia umană. Pentru afirmația că un
bărbat are 12 coaste, a fost acuzat de erezie, căci Dumnezeu a creat o femeie
dintr-o coastă bărbați. O contribuție importanta la dezvoltarea medicinii
renascentiste l-a avut Paracels(1493-1541). El a călătorit din sat în sat, din țară în
țară și a studiat medicina tradiționala si a introdus substanțe chimice în practica
tratamentului.
 Timpurile moderne - era creării științei naturale (secolele XVII-XVIII)

Factorii care au contribuit la dezvoltarea științei naturale în timpurile moderne:

1. Urbanizarea in Europa-apăreau orașe, care erau niște centre unde cultura si știința se puteau dezvolta rapid datorita numărului
mare de oameni si nevoii pentru progres;
2. Reforma bisericii;
3. Crearea Academiei în Italia, în 1603, de către marchizul iluminat Frederico Chezy – însușii Galileo Galilei a dăruit academiei
doua dintre cele mai importante invenții ale sale, telescopul si microscopul;
4. Crearea unei teorii generale a dispozitivelor optice. Acest eveniment a avut o influență uriașă asupra metodologiei cercetării
naturii, întrucât acum, savanții aveau acces la telescoape si microscoape pentru a-I ajuta la cercetări si experimente;
5. Crearea „Societății regale pentru promovarea cunoștințelor Natură“ în 1645 de către tinerii doctori în filozofie și matematică
J. Wallis și J. Wilkins-Robert Boyle si Isaac Newton au făcut parte din societate;
6. În secolul XVII au apărut o serie de filozofi și oameni de știință de seamă. Printre aceștia se număra si filosofului german,
avocat, matematician, logician și om de știință G. Leibniz. Leibniz era un savant al tribunalului, ceea cei-a permis să insufle
conducătorilor statelor puternice necesitatea creării unei Academii de Științe. Cu asistența sa activă au apărut în Germania,
Austria și Rusia;
7. Dezvoltarea continua si progresul medicinii.
 Știința clasică, non-clasică și post-non-clasică.

• Știința clasică - știință înainte de începutul secolului XX, cuprinde idealuri

științifice, obiectivele științei și înțelegerea metodei științifice caracteristice
științei anterioare începutului secolului XX; bazată pe două forțe fizice
predominante în natură: forța gravitațională și forța electromagnetică.
• Tabloul mecanic, fizic și electromagnetic, precum și conceptul de energie
bazat pe termodinamica clasică, sunt generalizările științei clasice.
• Știința non-clasică - știința primei jumătăți a secolului XX. Teoria relativității
și mecanica cuantică - baza științei non-clasice. In aceea perioada, se elaborează
interpretarea probabilistică a legilor fizicii: traiectoria mișcării particulelor în
sistemele cuantice nu poate fi determinată exact.
• Știința post-non-clasică - știința de la sfârșitul secolului XX. și începutul
secolului XXI. În această perioadă, se acordă multă atenție studiului sistemelor
complexe de natură vie și nevie bazate pe modele neliniare. Știința clasică s-a
ocupat de obiecte, comportarea cărora poate fi prevăzută în orice moment dorit.
În știința non-clasică apar noi obiecte (obiecte ale microcosmosului), a căror
comportament este prognozat pe baza metodelor probabilistice.
 Dezvoltarea științei în Rusia
Una dintre personalitățile marcante ce au facilitat dezvoltarea științei in Rusia a fost tarul
Petru I in timpul secolului XVIII. El a reformat invățământul pentru copii(1714), a construit
scoli si universități, printre care si celebra Academia de Științe din St Peterburg in 1724.
Datorita lui, Rusia a devenit in acel secol un exemplu al progresului in știința si medicina,
având cele mai bune universități din Europa de Est. Petru I a pavat drumul pentru savanții
ruși ce au urmat, cum ar fi P. F. Chebyshev (1824-1894) - fondatorul scolii de matematica
din St Peterburg, membru al multor academii străine, G.F. Voronoi (1868- 1908) - o
autoritate recunoscută pe tema P. L. Kapitsa Experiment, teorie și practică în domeniul
teoriei numerelor, M. Ya. Lyapunov (1857-1918) - mari realizări în domeniul matematicii
aplicate, A. A. Markov (1886-1922) – demonstrațiile lui Markov sunt renumite la nivel
mondial, anume cele despre teoria numerelor, analiza matematică și teoria probabilității,
V.A. Steklov (1803-1926) - a abordat problema aplicații ale matematicii în științele naturii.
 Concluzii
1. Gânditorii Greciei Antice au pus bazele multor științe și au propus un număr idei profunde
despre structura lumii și altele alternative. În stilul lor de gândire se preferă cunoștințele
motivate bazate pe dovezi.
2. Evul mediu în Europa a contribuit la dezvoltarea educației laice. Cunoașterea științifică a
fost privită ca fiind ipotetic utilă în viața socială.
3. Renașterea este perioada apariției gânditorilor care își stabilesc scopul cunoașterea naturii
așa cum este ea cu adevărat. Modelul copernic al lumii - aceasta este o etapă importantă în
dezvoltarea științei naturale.
4. Timpul nou formează un nou stil de gândire, care a fost cel mai viu exprimat în lucrările lui
G. Galileo. Experiment de gândire și tehnică pentru măsurarea parametrilor fizici ai obiectelor
cercetarea devine de o importanță decisivă în timpurile moderne.
5. Dezvoltarea științelor în Rusia întâmpină adesea anumite dificultăți de natură politică și
ideologică. Una dintre sarcinile interne jurisprudența este crearea unor condiții legale eficiente
pentru o dezvoltare durabilă știința din țară.