RELIGIA GETO-

DACILOR
Augustin Ioan Mătea
Clasa a IX-a B
15 mai 2018
Motivația alegerii temei
• Încă din veacurile istoriei omul a fost preocupat de trecutul şi spiritualitatea sa, slujitorii divinităţi
fiind păstrători ai „tainelor” ştiinţelor vremii.
• Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele
mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de
către o literatură de tot felul.

Bibliografia
• Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Enciclopedică, București, 2008;
• V. Cotiuga si M. Alexianu, Getii si Dacii in izvoarele scrise in greaca si latina, Editura D.I.G.,Iasi, 2001, pag. 120, 115-116,
118, 124, 218, 219
• Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
• Hadrian Daicoviciu, Dacii, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972
• Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației Vol.3, Editura Saeculum, București, 2000, pag.369;
• Constantin Giurescu, Istoria Romanilor Vol. I, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2007;
• Dan Oltean, Religia Dacilor. Editura Saeculum, Bucureşti, 2006;
• Ioan Rodean, Graiul Pietrelor de la Sarmizegetusa. Editura Litera, Bucureşti, 1980.
• https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-geto-dacilor
• https://grupuleridan.wordpress.com/2014/09/04/religia-geto-dacilor/
• https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/divinitati-geto-dacice-si-sfinti-crestini
Divinităţile
• Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au
ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis – Zalmoxis – Zamolxis)
• În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literar -
arheologice vorbesc despre divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima
considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului, în general, a
doua – Zeiţă a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.
• Se poate vorbi de prezenţa unui „panteon” de zei la geto-daci: Zalmoxis,
Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeităţi, erau adorate de către geto-daci în
totalitatea lor (în sprijinul acestei afirmaţii situându-se gruparea marilor
sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare în alte locuri ale Daciei).
Sacerdoţiul
• Religia geto-dacilor era o religie a jertfelor, între care şi jertfe omeneşti; acestea însă
erau rare şi dictate de interese comune presante. Nu încape îndoială că acolo unde
se aduc jertfe sunt şi jertfitori. Preoţii se alegeau din castele tarabostes şi pilleati.
• Misiunea preoţească principală era aceea de a veghea asupra curăţiei morale şi a
îndeplinirii sacrificiilor şi a riturilor.
• Marele preot prin excelenţă al dacilor a fost, de bună seamă, personajul cunoscut
în antichitate sub numele de Zalmoxis. Dar el presupune o castă preoţească în
fruntea căreia stă şi pe care o conduce prin cunoştinţele sale vaste, prin darurile
speciale sufleteşti de care dispune şi, mai ales, prin puritatea sa care-i permite cea
mai directă legătură cu divinitatea supremă.
• Cei mai cunoscuţi „mari preoţi” ai dacilor după Zalmoxis au fost Deceneu şi
Comosicus.
Obiceiuri funerare
• Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor
geto-dacii practicau cu preponderenta incineraţia; inhumaţia se
întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan reprezintă tipul cel
mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare
sunt pur şi simplu aşezate într-o groapă, în puţine cazuri fiind depuse
în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu caseta din piatră sunt
extrem de rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se
aşezau în groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în
viaţa de apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură. La moartea celor
bogaţi se făceau şi ospeţe funerare cu spargerea rituală deasupra
mormântului a vaselor folosite.
Sacrificiile

• Cel mai cunoscut sacrificiu dacic, al aruncării unui războinic în suliţe, este descris
de Herodot: „Câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe,
iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zalmoxes, îl leagănă de
câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus, peste vârful suliţelor. Dacă, în
cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă
nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce arunca
vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut, îi spun solului, cât mai este în
viaţă.”
• Se observa, în decursul timpului, înlocuirea persoanelor sacrificate din rândul
războinicilor daci, cu sacrificarea prizonierilor de război.
• Trebuie menţionată și sacrificarea de animale la banchetele funerare,
asemănătoare pomenilor ortodoxe contemporane
Credinţa în nemurire. Viaţa viitoare. Cultul morţilor

• Un element important al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa

credinţa în nemurire. Aceasta a fost considerată adeseori ca un
element specific concepţiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi
deosebit între toate popoarele antichităţii. S-a considerat a fi o
filosofie, o doctrină promovată de Zalmoxis a cărei esenţa ar fi
credinţa în nemurirea sufletului. Se considera ca ”nemurirea” geto-
dacica este o credinţă obişnuită, ca „dincolo” vor continua viaţa
pământeană în mare desfătare.
Concluzii

• Istoricul C. Giurăscu spune: „Elementul esenţial al culturii

geto-dacice a fost religia. Ea a impresionat profund [– prin
frumuseţea şi superioritatea principiilor sale –] pe toţi
scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o”. Acelaşi autor
referindu-se la religia geto-dacă şi la creștinism, afirmă: „sunt
o sumă de puncte asemănătoare, unele chiar identice, între
cele două religii. Primul este credinţa în nemurire. …”