Curs Introductiv

Dr. Rucsandra Danciulescu

Dr. Loreta Guja
 Reglarea secreției hormonale

Secreția hormonală este reglată prin multiple mecanisme.

Semnalele integrate la nivelul sistemului nervos central , prin

intermediul sistemul port hipotalamo - hipofizar influențează sinteza
și secreția hormonilor adenohipofizari.

Hormonii tropi hipofizari stimulează trofic și funcțional glandele

periferice (stimulează secreția glandelor periferice).

Hormonii glandelor periferice prin mecanism de feed-back negativ

moduleză secreția de neurohormoni hipotalamici și tropi hipofizari.
 Reglarea secreției și acțiunii hormonale

• A doua verigă de control este reprezentată de de un feed-back

scurt care este exercitat în interiorul fiecărei glande prin factori de
creștere și citokine care acționează prin mecanism paracrin sau
autocrin.

• Al treilea nivel este reprezentat de reglarea neurogenă care

influențează sinteza unor hormoni, respectiv: hormon antidiuretic,
insuliă, glucagon, catecolamine.

• A patra verigă de control este realizată la nivel tisular.

 Introducere

• Comunicarea intercelulară este mediată de sistemele endocrin,

nervos și imun. Ele permit și reglează creșterea, dezvoltarea,
diferențierea celulară, reproducerea și homeostazia.

• Sistemul endocrin operează cu hormoni care în accepțiunea clasică

sunt substanțe secretate de către glandele endocrine direct în
circulația sanguină, substanțe care sunt vehiculate la distanță unde
acționează în urma legării de receptori specifici.
 Mecanismul de feed – back negativ

Hormonii glandelor periferice prin mecanism de feed-back negativ

moduleză secreția de neurohormoni hipotalamici și tropi hipofizari.
Secreția hormonală de la cele trei nivele (glandă periferică , hipofiză
și hipotalamus) se află într-un permanent și foarte fin echilibru. Orice
creștere sau scădere a valorilor sangvine a hormonilor secretați de
glandele periferice va determina o modificare compensatorie în sens
opus a valorilor hormonilor hipotalamici și hipofizari.

Exemplu: scăderea valorilor hormonilor tiroidieni datorată unei afecțiuni

primar tiroidiene va determina prin feed-back negativ creșterea atât a
valorii TSH cât și a TRH. Și invers: creșterea valorilor hormonilor
tiroidieni datorată unei afecțiuni primar tiroidiene va determina prin
feed-back negativ scăderea atât a valorii TSH cât și a TRH.
 Mecanismul de feed – back negativ

Dintre hormonii tropi hipofizari, hormonul de creștere și prolactina nu au o glandă

periferică corespunzătoare cu care să realizeze acest mecanism de feed-back
negativ.

Când cauza unei boli endocrine se află la nivelul glandei periferice vorbim de o
afectare primară. De exemplu : insuficiență tiroidiană primară de cauză autoimună
(cu distrugerea țesutului tiroidian). Hormonii tiroidieni vor avea valori scăzute iar
TSH și TRH vor fi crescuți.

Când cauza unei boli endocrine se află la nivelul hipofizei vorbim de o afectare
secundară. De exemplu : insuficiență tiroidiană secundară, caz în care hormonii
tiroidieni vor avea valori scăzute , TSH va fi scăzut și TRH va fi crescut.

Când cauza unei boli endocrine se află la nivel hipotalamic vorbim de o afectare
terțiară. De exemplu : insuficiență tiroidiană terțiară, caz în care hormonii tiroidieni
vor avea valori scăzute iar TSH și TRH vor fi de asemenea scăzuți .
 Patogenia afecțiunilor endocrine
Patogeneza afecțiunilor endocrine implică:

• Producția scăzută/excesivă de hormoni

• Patologia de receptori hormonali
• Producția ectopică de hormoni (înafara sediului normal, de obicei în
cancere)
• Afecțiuni endocrine iatrogene (urmare a unui tratament)
• Sindroame poliglandulare autoimune (afectarea de către procese
autoimune a mai multor glande endocrine; cea mai frecventă
asociere este intre diabetul zaharat tip 1 și boli autoimune
tiroidiene, de aceea cei cu DZ1 ar trebui să facă anual screening cu
TSH pentru depistarea afecțiunilor tiroidiene)
• Sindromul neoplaziilor endocrine multiple (tumori apărute la
același pacient la nivelul mai multor glande endocrine)
 Determinarea valorilor hormonale

•Determinarea bazală a hormonilor:

nu permite întodeauna stabilirea cu precizie a diagnosticului întrucât unii hormoni (în
special cei hipofizari) au un timp de viață foarte scurt și se secretă pulsatil, secreția
fiind stimulată sau inhibată de anumiți factori fiziologici (somn, efort fizic, alimentație,
stres, etc). Astfel, o singură valoare crescută/scăzută a unui hormon nu este relevantă
pentru diagnostic, ci doar orientativă. Singurul hormon hipofizar care are o valoare
stabilă este TSH.

•Testele dinamice :
sunt utilizate când suspectează o hipofuncție sau o hiperfuncție endocrină. Testele de
supresie se utilizează în cazul hiperfuncției iar cele de stimulare în cazul hipofuncției.
Pentru aceste teste sunt utilizate substanțe care se cunosc a stimula/inhiba în mod
normal secreția hormonului respectiv. Urmărim să vedem dacă valoarea hormonului
respectiv se încadrează în anumite limite normale cunoscute pentru testul de stimulare,
respectiv inhibiție .
 Investigațiile imagistice

Investigațiile imagistice reprezintă de cele mai multe ori

ultima etapă a diagnosticului afecțiunii endocrine.

Ele permit încadrarea într-o formă etiopatogenică și pot oferi

informații anatomice pentru o posibilă intervenție
chirurgicală.
 Hipotalamusul
Hipotalamusul este veriga între sistemul nervos central și hipofiză.

Controlul hipotalamic al hipofizei este mediat de două sisteme,

respectiv:

• Controlul hipofizei anterioare (adenohipofiza) este realizat de

hormoni eliberatori și inhibitori și aceștia sunt secretați în principal
de către neuronii hipotalamici din nucleii parvocelulari.

• Hormonii neurohipofizari (hiopfiza posterioară) sunt secretați de

către neuronii hipotalamici din nucleii magnocelulari și sunt
transportați și depozitați în lobul posterior al hipofizei.
 Hipotalamusul
.
• Hormonii sistemului hipotalamo-neurohipofizar (hipofiza
posterioară) sunt reprezentați de:

• oxitocină
• arginin-vasopresină (ADH, hormonul antidiuretic)

• Neurohormonii hipofiziotropi: sunt peptide sau amine

biogene care stimulează sau inhibă sinteza și secreția
hormonilor hipofizei anterioare.
 Neurohormonii hipofiziotropi

• TRH-tyrotropin releasing hormone: este un tripeptid cu rol principal

în stimularea sintezei și secreției de TSH și în mod secundar a PRL.

• GnRH-gonadotropin-releasing hormone: este un decapeptid a cărui

acțiune primară este stimularea secreției de gonadotropi (FSH și LH).

• GHRH-growth hormone-releasing hormone: stimulează secreția

pulsatilă de hormon de creștere.

• CRH-cortictropin-releasing hormone: este alcătuit din 41 de

aminoacizi și stimulează secreția de POMC care se clivează în
ACTH, MSH și β- endorfine.
 Neurohormonii hipofiziotropi

• Somatostatina: este un tetradecapeptid cu o acțiune cu spectru larg,

respectiv inhibă secreția bazală și stimulată de hormon de creștere,
inhibă secreția insulinei și glucagonului și motilitatea gastro-
intestinală.

• Dopamina: reprezintă factorul inhibitor hipotalamic al secreției de

prolactină. Prolactina este singurul hormon care se află predominant
sub control inhibitor hipotalamic.

În cazul hipotiroidismului primar, creșterea TRH poate stimula pe lângă

secreția TSH și secreția de PRL cu apariția sindromului amenoree-
galactoree.
 Hormonii sistemului hipotalamo-
neurohipofizar

Oxitocina: este un nanopeptid cu rol în stimularea contracției

uterului și a reflexului de excreție a laptelui.

Vasopresina: este un nanopeptid sintetizat la nivelul nucleilor

supraoptici și paraventriculari. La nivel renal vasopresina
crește permeabilitatea pentru apă a tubului contort distal și a
tuburilor colectori permițând astfel reabsorbția a 15% din
volumul ultrafiltratului glomerular.
 Patologia endocrină de cauză hipotalamică

Leziunile hipotalamice pot determina:

• Diabet insipid central

• Hipogonadism hipogonadrotop
• Pubertate precoce la copii
• Tulburari de creștere la copii
• Obezitate
• Anorexie
• Afectarea centrului setei cu absența acesteia sau cu polidipsie si
poliurie
• Tulburări psihice
• Tulburări de termoreglare
 Diabetul insipid
Definiție:

Diabetul insipid este un sindrom poliuro-polidipsic generat de

deficitul de arginin-vasopresină (diabet insipid hipotalamic)
sau de rezistență la nivel renal la acțiunea antidiuretică a
arginin-vasopresineine (diabet insipid nefrogen) care are
drept consecință pierderea unei cantități mari de apă liberă
(apă fără osmoliți ).

Deshidratarea nu apare atât timp cât pacientul are acces la

lichide întrucât poliuria este compensată prin ingestia unei
cantități corespunzătoare de apă ( prin polidipsie ).
 Etiologia diabetului insipid
Etiologia diabetului insipid hipotalamic:
Genetic (secreție scazută/absentă de ADH)
Dobândit:
• traumatisme craniene
• chirurgie craniană
• tumori
• infecții
• infiltrativ/autoimun

Etiologia diabetului insipid nefrogen:

Genetic (absența receptorilor ADH sau defecte ale aquaporinei- 2,
canalul de apa prin care se produce reabsorbția acestei la nivel
renal)
Dobîndit:
• boli renale cronice
• hipercalcemia, hipopotasemia (scade sinteza de aquaporină - 2)
• medicamentos (cel mai cunoscut este litiul, folosit in treatamentul
afecțiunilor psihiatrice)
 Diagnosticul diabetului insipid
Anamnestic: poliurie, sete, polidipsie, nicturie.
• Confirmarea poliuriei (> 3000 ml/zi dar poate depăși 15- 20 l/zi)
• Determinarea glicemiei, ureei, creatininei pentru a exclude diabetul zaharat
și insuficiența renală și a ionogramei pentru excluderea hipercalcemiei și
hipokalemiei (toate acestea pot produce poliurie și polidipsie).
• Densitate urinară redusă și osmolaritate urinară redusă (nu reușește să
concentreze urina).

Proba de deshidratare – se suprimă aportul de apă dar pacientul nu reușește

să concentreze urina sau o concentrează parțial in cazul deficitului parțial
de ADH (pacientul este cântărit, apoi se suprimă aportul de apă și alimente
până când pacientul scade 2% din greutate și 2 osmolarități urinare
succesive nu diferă cu mai mult de 10% . Testul se oprește și dacă
pacientul scade 3% din greutate chiar dacă osmolaritatea mai variază între
probe. Se administrează apoi ADH sintetic și se urmărește dacă pacientul
concentrează sau nu urina. Pacientul cu diabet insipid central concentrează
urina după administrare vasopresinei, cel cu diabet insipid nefrogen nu
concentrează deloc.) Proba se efecuează în spital, în mediu controlat și nu
se efectuează la copii sub vârsta de 1 an.
 Intervenția terapeutică în diabetul insipid

• Tratamentul de elecție în diabetul insipid hipotalamic este

desmopresina, un analog sintetic cu acțiune prelungită a
vasopresinei.

• În cazul diabetului insipid nefrogen, identificarea și tratamentul

cauzelor generatoare este importantă. Se recomandă o dietă
săracă în Na și diuretic tiazidic sau amilorid (produc retenție de
K și impiedică hipopotasemia). Astfel pacientul se deshidratează
ușor, scade filtrarea glomerulară și se limitează pierderea de
apă.
 Bibliografie selectivă

• Ursu HI. Manual de endocrinologie Editura

Universitară Carol Davila, 2011.
• Grigore D. Endocrinologie clinică, Editura
Universitară Carol Davila, Ediția III, 2015.
• Greenspan’s Basic & Clinical Endocrinology,
9th Edition, Gardner DG și Shoback D (Eds),
McGraw Hill, 2011