CRIZE ŞI DEZVOLTARE.
Perioada interbelică.
• primă variantă, cheltuielile pentru Altă variantă de estimare a costurilor IRM indică suma de
finanţarea operaţiunilor militare s-au 338 miliarde $ 1918. Costurile directe reprezentate de
ridicat la suma de aproximativ 273
miliarde $ ( la W $ dinainte de 1932) din bugetele de război ale beligeranţilor s-au ridicat la 186
care: miliarde $,
200 miliarde $cheltuielile Antantei şi •Antantei revenindu-i 70% – Marea Britanie - 21%, SUA-
73 miliarde cheltuielile Puterilor 17,4%, Franţa -13,9%,Rusia - 7,8%;
Centrale. •Puterilor Centrale - 30% (Germania 25%)
Vezi: Pierre Leon, Histoire économique et sociale du monde, Tome 5,
Distrugerile provocate reciproc de părţile Paris, 1977.
aflate în conflict asupra capacităţilor de
producţie, reţelelor feroviare şi rutiere,
instalaţiilor portuare, terenurilor Alte surse care evaluează în mărci aur (1$ = 4,20 M)
agricole, locuinţelor etc. au fost evaluate indică suma de 145 miliarde $ distribuită astfel:
la aproximativ 331,6 miliarde $. Germania – 32,1 miliarde USD,
Vezi: Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, SUA –35 miliarde USD din care 9 miliarde reprezentate
Editura Economică, Bucureşti, 1998
de credite pentru
aliaţi,
A treia variantă evaluează costurile directe între 180 şi Anglia – 31,1 miliarde USD,
230 miliarde $, iar cele indirecte la cel puţin 150 Franţa 27,1 miliarde USD,
miliarde $. Rusia – 19,7 miliarde USD.
Vezi: Rondo Cameron, A Concise Economic History of the World Vezi: Corneliu Olaru, Istoria Economiei. Prelegeri,
from PaleolithicTimes to the Present, Oxford, New York, 1993 Editura ASE, Bucureşti, 1999
• În ţările europene beligerante războiul a oprit expansiunea economică, pierderile de
substanţă economică diferind de la caz la caz.
• Uzura echipamentelor industriale şi epuizarea stocurilor de materii
prime au fost prezente la toţi beligeranţii.
Cuantumul distrugerilor materiale a fost cel mai amplu în Franţa, Belgia, România, Serbia şi
Polonia.
Cei patru ani de război pe teritoriul Franţei au distrus:
aproximativ 10% din avuţia naţională:
ocuparea în 1914 a marilor zone industriale din Nord şi Est a dus la scăderea producţiei
de cărbuni cu 50%, oţel cu 64%, lână cu 90%;
pe ansamblu scăderea producţiei industriale a atins aproape 35%
mobilizarea generală ducând la închiderea a 50% din întreprinderi.
Germania nu a suferit distrugeri tot atât de mari, dar a fost afectată de pierderea bogatelor
regiuni economice şi de uzura materialului existent. Între 1913 şi 1919,
producţia de cărbune a scăzut de la 190 la 108 milioane de tone, iar cea de
grâu şi cartofi s-a redus la jumătate.
În Rusia, prăbuşirea producţiei a atins 71% din cifra anului 1913 la cărbune, 66% la petrol şi
97% la fontă.
O consecinţă importantă a războiului a fost schimbarea raportului de
forţe între principalele state ale lumii.
•În deceniile interbelice Europa a pierdut poziţia de lider al economiei mondiale
în beneficiul Statelor Unite şi al Japoniei, chiar dacă a rămas centrul sistemului
internaţional şi a continuat să joace un rol considerabil în lume.
•În timpul IRM combatanţii orientaseră întreaga lor capacitate economică spre producţia de
război, reconversia dovedindu-se extrem de dificilă.
•Deficitul bugetar enorm, datorat finanţării războiului prin împrumuturi publice, crescuse de
10 până la 20 de ori faţă de nivelul antebelic.
•A cescut datoria externă a statelor beligerante. Dacă înainte de 1914 Franţa şi în special
Anglia erau marii creditori ai lumii, după 1918 aceste state datorează miliarde de dolari, mai
ales Statelor Unite, ceea ce va complica raporturile trans-atlantice.
•Emisiunile monetare exagerate şi lipsa alimentelor şi bunurilor de consum au dus la
creşterea inflaţiei şi a preţurilor. În 1919 deprecierea principalelor monede europene,
fenomen până atunci necunoscut, a atins cote deosebit de înalte – francul a pierdut 50% din
valoarea sa, lira sterlină 10% iar marca, aproape 90%. În acelaşi timp preţurile au crescut în
timpul războiului de 5 ori în Franţa şi mai mult de 12 ori în Germania.
Problema reparaţiilor
• Războiul a generat şi alt tip de probleme economice. Statele beligerante au preluat
responsabilitatea pentru victimele conflictului, guvernele adoptând principiul
după care acestea au dreptul la solidaritatea naţiunii.
• Pentru prima dată au fost înfiinţate ministere speciale şi o parte consistentă a
bugetelor naţionale a fost dedicată foştilor combatanţi, văduvelor şi orfanilor de
război
• Pe de altă parte, imediat după conflict s-a pus problema reparaţiilor datorate de
învinşi statelor învingătoare. Ministrul de finanţe francez Klotz afirma în 1918
„Germania va plăti” şi concepea bugetul Franţei (cazul nu a fost singular) luând în
calcul şi reparaţiile datorate de Germania. Principalul învins al Primului Război
Mondial nu avea însă cum să plătească sumele uriaşe şi a pus în dificultate
trezoreriile învingătorilor care contau acestea pentru a-şi plăti propriile datorii de
război. Rezultatul a fost o criză financiară care a destabilizat şi mai mult monedele
europene, depreciindu-le şi ducând la o creştere vertiginoasă a preţurilor.
Periodizări ale economiei interbelice
2. Pe de altă parte, în agricultură, chiar Punctul slab cel mai îngrijorător a rezidat însă în dificultăţile
dacă producţia a crescut, ţărănimea dezvoltării producţiei industriale de masă, în ciuda recurgerii la
a fost confruntată cu o forme din ce în ce mai agresive de publicitate şi la dezvoltarea
supraproducţie cronică creditelor destinate consumului.
(determinată şi de slabul dinamism Astfel, nici evoluţia demografică lentă, nici creşterea veniturilor
demografic) care a afectat nivelul salariale – de două ori mai lentă decât cea a producţiei – nici
preţurilor agricole şi le-a făcut să mentalităţile care preţuiesc mai mult economisirea, nu au favorizat
scadă după 1925. dezvoltarea societăţii de consum de masă.
Globalizarea economiei a oprit creșterea în anii interbelici (E. Hobsbawm): în perioada
antebelică cele mai mari migrații , după IRM – acestea s-au redus considerabil:
•ex. Migrația în SUA: 15 ani înainte de 1914 – 15 mln. migranți
15 ani după 1914 – doar 5,5 mln
anii ‘30 - cca 25 000 de migranți
•Ex. Migrația din Spania: a scăzut de la 1 750 000 (1911-1920) la 25 000 în anii ‘30
•Comerțul mondial a depășit cu puțin la sf. anilor anii ’20 nivelul din 1913 și scăzut în
perioada recesiunii = un fapt straniu dacă ținem cont de factori care trebuia să-l
animeze și mai mult: de ex. apariția unui nr. mare de state naționale, etc.
•De ce această stagnare??
•Fiecare stat făcea tot ce putea ca să-și protejeze propria economie împotriva
ameninărilor venite din exterior. Statele vor promova diferite forme ale
protecționismului economic. Până la sfârșitul anilor 1920, politica externă a SUA este
definită de principiul de neintervenție în conflictele europene și stabilirea unor tarife
vamale pentru import foarte ridicate (pentru a proteja piața interna și a aduce mai
multe venituri bugetului. (începând cu 1920= Republicanul Warren Harding) .
•
Transformări ale modului de viață
În vârful piramidei sociale aristocraţia funciară, supusă unor taxe fiscale mari, vede
declinul influenţei sale în faţa industriaşilor, marii beneficiari ai războiului.
La polul opus, muncitorii, prin greve şi ameninţări de grevă, au reuşit să obţină în 1917
şi 1918 unele măriri de salarii, mai ales în favoarea celor necalificaţi şi a femeilor.
După război, clasele superioare visau o întoarcere la Anglia victoriană, în timp ce,
muncitorii şi soldaţii demobilizaţi aspirau la o mai mare egalizare socială. Regrupaţi în
sindicate puternice – Trade Unions – care grupau peste 8 mln aderenţi în 1920, faţă de
4 mln. în 1914, salariaţii şi-au manifestat în special în anii ’20 dorinţa de a-şi apăra
nivelul de trai în faţa politicii deflaţioniste a guvernului.
• Creşterea şomajului, consecinţă a crizei din industriile exportatoare, şi scăderea
salariilor nominale, consecinţă a politicii deflaţioniste, au antrenat reacţii puternice
ale clasei muncitoare.
• Din 1919 au început să izbucnească numeroase greve, cele mai multe în industria
minieră 28 (1.200.000 mineri în 1919).
• După criza din 1921, în faţa gravităţii situaţiei de pe piaţa locurilor de muncă –
numărul şomerilor crescând de la 1 milion la 2,5 milioane între ianuarie şi iulie 1921
– sindicatele din celelalte ramuri s-au desolidarizat de mişcările minerilor, care au
fost astfel obligaţi să reia lucrul acceptând şi o reducere substanţială a salariilor.
• Aceste dificultăţi economice şi agitaţiile muncitoreşti nu au pus însă în discuţie
fundamentele societăţii britanice care a rămas puternic inegalitară şi ierarhizată, o
ierarhie fondată în principal pe avere, dar şi pe alţi factori de diferenţiere (natura
veniturilor, legăturile familiale, modul de viaţă).
• În 1929, 4% din populaţie deţinea 1/3din venitul naţional, în timp ce şomajul atingea
peste un milion de persoane, în alţi termeni 10% din populaţia activă.
• Între aceste extreme s-a afirmat o puternică middle class, formată din funcţionari,
comercianţi, practicanţi ai profesiunilor liberale, etc, consecinţă a dezvoltării
sectorului terţiar care reprezenta în 1930 aproape 50% din populaţia activă.
Evoluția economică a
Germaniei postbelice
Conform Tr. Versaiiles, Germania a pierdut:
13,5 % din teritotiu,
unde locuiau 10% din populației ei,
se producea 20% de fontă,
se extrăgea 75% din minereul de fier și zinc și 20% de cărbune.
Și-a pierdut coloniile și urma să achite reparații în sumă de 132 mlrd mărci
• Pentru Germania, primii ani postbelici au fost dominaţi de dificultăţi economice deosebit
de grave, de inflaţie şi privaţiuni.
• În februarie 1919 1 mln şomeri, scăderea producţiei, lipsa materiilor prime şi a alimentelor;
în consecinţă, comparativ cu 1913, preţurile au crescut în 1920 de 16 ori, în timp ce salariile
au sporit de numai 8 ori.
• De asemenea, datoria flotantă s-a mărit de la 50 la 153 miliarde mărci în 1920, situaţia
fiind agravată în 1923 de ocuparea Ruhr-ului de către Franţa.
Criza economică s-a prelungit până către 1924.
Germania a cunoscut în primii ani postbelici cel mai devastator val inflaţionist înregistrat
în istoria economiei. Timp de 6 ani , către 1920, cantitatea de bani din circulație a crescut
de 25 ori. Banii nu mai aveau valoare.
Originile inflaţiei galopante manifestate între 1920 şi 1923 au fost complexe:
•efectelor războiului şi crizei economice li s-au adăugat raţiuni specifice legate de
•plata reparaţiilor de război care apăsau greu asupra bugetului şi de
•ocuparea Ruhr-ului care a imobilizat mai multe luni principala regiune economică şi a
obligat guvernul Reich-ului să finanţeze rezistenţa pasivă.
• Pe de altă parte, mediile economice, în special industria grea, au avut o mare
responsabilitate în agravarea dezordinii monetare. Ele au văzut în inflaţie un mijloc de a
se elibera uşor de datoriile contractate la bănci private sau la Reichsbank şi au profitat de
pe urma exporturilor prin deprecierea externă a mărcii.
• În primul rând a avut de câştigat marea industrie germană: inflaţia a creat o primă la
export, a stimulat producţia naţională, aceasta ducând la dezvoltarea comerţului exterior
şi la recucerirea de către Germania a debuşeelor externe.
• Exporturile au sporit de la o valoare aur de
• 3.700 mln. mărci în 1920 la
• 4.900 mln. în 1921 şi
• 6.180 mln. în 1922.
Şomajul afecta 4,5% din muncitorii sindicalizaţi la înc. anului 1921 şi doar 0,6% la mijlocul
lui 1922.
• Iluzia avantajelor inflaţiei, de Georges Edgar Bonnet :
• „Plata scăzută a muncii a favorizat exportul şi producţia germană. Iluzia
acestui avantaj a fost unul din factorii care a provocat inflaţia. Pentru
unii era un avantaj. Însă nu pentru colectivitate. Cu toată activitatea
productivă, o ţară care exportă în asemenea condiţii riscă să sărăcească,
întrucât bogăţiile reale pe care le primeşte din străinătate sunt în scădere
constantă pe măsură ce se accentuează deprecierea monetară.
Vânzându-şi materiile prime, mărfurile şi mai ales munca la un curs redus
în mod anormal, cumpără, dimpotrivă, la preţuri mari, la sfârşit având de
a face cu o operaţie nefericită. Pentru naţiune rezultatul este o pierdere
de substanţă. Fapt şi mai grav, procesul deprecierii, apoi cel al restaurării
monetare favorizează, apoi impune, înstrăinarea unei părţi însemnate
din patrimoniul naţional”
• Tentativele de stabilizare monetară au fost combătute şi cu argumentul, care
făcea să vibreze coarda sensibilă a psihozei reparaţiilor, că prăbuşirea
monetară era pentru Reich un mijloc sigur de a se sustrage obligaţiilor
internaţionale impuse.
• Între august 1914 şi noiembrie 1918 cheltuielile de război ale Germaniei au
depăşit 140 miliarde de mărci
• Sfârşitul ostilităţilor nu a suprimat dintr-o dată toate cheltuielile de război,
astfel încât cheltuielile anului 1919 au atins cifra de 57 mlrd mărci;
• Emisiunile monetare accelerate a creat disponibilități nominale , în timp ce
producţia s-a restrâns drastic, fiind parţial paralizată de depresiunea
economică şi de dezordinea socială.
• Ca urmare, în cursul anului 1919 preţurile cu amănuntul au crescut de la 217 la
415, iar deprecierea mărcii în raport cu dolarul a fost de la 42 la 90%.
Stabilizarea economiei Germaniei începe în anul 1924.
•Un rol deosebit l-au avut împrumuturile enorme, oferite de SUA și Maraea Britanie.
Suma totală a investițiilor străine 1924-1929 = 21 mlrd. Mărci
2/3 din capitalul de bază îl formau creditele
•Concomitent cu ieșierea din criză s-au accelarat procesele de monopolizare ale
economiei:
Concernul chimic „Farbenindustry I.G” , creat în 1925, a devenit cel mai mare în
Europa
6 concerne din regiunea Rhur controlau 65% din producția de fontă și 60% din
extracția de cărbune.
„Trustul Oțelului” controla 43% din producția de fontă, 40% de oțel și fier
AEG și Siemens – dominau în industria electrothnică
CU ritmuri înalte se dezvoltaa ramurile industriei grele, constructoare de mașini,
electrotehnică și chimică
Drept rezultat: după volumul producției industriale Germania a ieșit pe locul II în lume
Treptat, Germania și-a restabilit pozițiile internaționale. Costul exporturilor l-a depășit
pe cel antebelic cu 3 mlrd franci, iar K financiar german era investit în 200 din cele 300
de monopoluri internaționale