LUCEAFĂRUL

Izvoarele folclorice ale poemului filisofic

 „Conştiinţa românească a voit să dea cel
ui mai mare poet al ei o obârşie fabuloa
să .Dar  pentru că misticismul
genealogic a devenit
din ce în ce mai prudent,
nimeni nu se gândeşte ca,asemeni lui
Virgiliu, care descindea pe August din
miticul Aeneas, să tragă pe Eminescu din
sângele balaurului din poveste, dintr-un
zmeu sau măcar din Buddha .De
asemeni, lipsind orice veşti scrise din
recea noapte scitică, rămâne oricum
hotărât, că poetul nostru nu poate coborî
din Brig-Belu sau nebunul Boerebist,
precum nici din Zamolxe, nici din Baba
Dochia. Sângele său subţire cere însă
o origine aleasă,străveche şi îndepărtată,
fiind îndoială că un căminar moldovean
și o fată de stolnic ar fi putut da fiinţă
întristatului contemplator al
Luceafărului.”
  FILONUL MITIC (FOLCLORIC) ARATĂ
CULTURA DEOSEBITĂ A POETULUI ȘI
CREIONEAZĂ TRASEUL BASMULUI “FATA ÎN
GRĂDINA DE AUR” CE INTRODUSESE IMAGINEA
ZBURĂTORULUI DEVENIT ULTERIOR LUCEAFĂR
ȘI HYPERION. MITUL ZBURĂTORULUI PĂTRUNDE
ÎN OPERĂ SUB FORMA UNUI IMBOLD
DECLANSATOR PENTRU VISARE, ASPIRAȚIE DAR
ȘI REVELAȚIA IDEALULUI.
NUMELE DE HYPERION ÎNSEAMNĂ DIN PUNCT
DE VEDERE ETIMOLOGIC “CEL CARE MERGE
DEASUPRA”
DUPĂ HESIOD ESTE FIUL CERULUI ȘI TOTODATĂ TATĂL
SOARELUI ȘI AL LUNII. DUPĂ HOMER ESTE SOARELE
ÎNSĂSI, DUPA ALTE CONCEPTII IMAGINEA LUI SE
SUPRAPUNE CU CEA A UNUI ZEU CARE FACE LEGĂTURA
ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT, ÎNTRE ÎNTUNERIC ȘI LUMINĂ,
ÎNTRE MOARTE ȘI VIAȚĂ, AMENINTÂND CA GENIUL DE
FACTURĂ ROMANTICĂ SE ZBATE ÎNTRE VIAȚĂ ȘI
THANATOS. PE DE ALTA PARTE, EXISTĂ ELEMENTE CE VIN
DIN FILOZOFIA POPULARĂ CU CREDINȚELE, PRACTICILE
MAGICE ȘI TRADIȚIILE EI (FORMULA DE DESCÂNTEC AL
FETEI).
 Eminescu ia cunostință de acest
basm din secțiunea de călătorie
a folcloristului german, încă din
timpul studenției la Berlin, îl
divrsifică între anii 1870-l872,
păstrându-l în manuscris. Mai
târziu, poetul creează cinci
variante succesi ale basmului,
între 1880 și 1883, mai întâi
răsificându-l și schimbându-i
finalul, apoi, îmbogățindu-l cu
idei filozofice reflectând
condiția geniului în lumea
superficială și meschină,
transformându-l într-un poem
filozofic de unica valoare
ideatică și artistică
 Îndrăgostit de o pământeană, fata de împărat,
Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de
nemurire și să capete statut de om pentru a-și
putea împlini iubirea. în acest răstimp, fata se
îndrăgosteste de un pământean, Florin.
Întorcandu-se, Zmeul îi vede împreună și, ca să
se răzbune, pravăleste 6 stânci peste fata
necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai
departe, chinuit și neconsolat. De durere, Florin
moare și el lângă stânca sub care zăcea iubita lui.
În prima varianta rsificată, Eminescu modifica
răzbunarea Zmeului, acesta căpătând detasarea
superioară specifică geniului, transformând-o
într-un blestem: "Fiți fericiți - cu glasu-i stins a
spus -/ Atât de fericiți, cât viața toată/ Un chin s-
ați: de-a nu muri deodata".
Mitul "Zburatorului" este
valorificat în primul lot al
poemului "Luceafarul", prin
visul erotic al fetei de
împărat care, ajunsă la vârsta
dragostei, își imaginează
întruparea tânărului în
ipostaza angelica și în
ipostaza demonică, .pentru a
putea dialoga cu acestă după
legile pământene.
 Eminescu n-a stăruit asupra dramei umane din ”Frumoasa fara corp ”pentru că soluția
a dat-o în Legendele Luceafarului: zmeul care simbolizează pământescul se resemnează
în lumea nemuritoare.
 În spiritul romantismului german, Eminescu, va interpreta basmul Fata în grădina de
aur astfel că
 Hyperion devine simbol al demonicului, al geniului ispitit de chemarea iubirii
pământesti.
 În studiul lui I. Jura Mitul în poezia lui Eminescu se demonstrează că Eminescu gândea
mitic și nu filosofic prin faptul că zmeul din poveste nu poate să fie un “zburător”, ci că
este vorba despre un mit antic: cel al răpirii unui pământean de catre zeul infernului.
 Eminescu vedea geniul ca și romanticii germani. Geniul era o ființă capabilă să treacă
de limitele lumești și să-și creeze o lume a lor.
Filozofia popularǎ
- cu credințele,
practicile magice
și tradițiile ei (de
exemplu, formula
de descântec a
fetei produce o
nouǎ întrupare a
Luceafǎrului) - se
contopeste cu cea
miticǎ despre
nasterea lumii și
originea
elementelor
primare.
G. CĂLINESCU

''Eminescu este cel mai tradiţional poet, absorbind toate

elementele, şi cele mai mărunte, ale literaturii antecedente.'' El
este ''un poet de concepţie. (...) Toată arta lui Eminescu stă în a
preface ideile în muzică şi în metafore, de-a dreptul, fără planuri
paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt
viziuni.''

''Inteligenţa îi era limpede, îndreptată numaidecât la ţintă, dar

mijlocie, ca o apă curgătoare fără ochiuri adânci. În schimb,
puterea de a oglindi prezentul în vis, făcând din el un cer întors
şi fără fund, este enormă şi împiedică paşii tereştri. Eminescu era
un lunatec sublim, în sufletul căruia visele creşteau ca nalba,
acoperind şi colorând priveliştea orizontală. Starea sa normală
era cea vizionară şi acţiunea politică a fost, desigur, o latură care,
mai la urmă, s-a dovedit alterată de vis şi utopie, rămânând
numai puţin un protest metaforic împotriva relelor
contemporane.''
Alte critioci literare

 Poem-sinteza, prefigurat în numeroase texte afine, orbitând

în jurul unui nucleu obsesiv, „Luceafarul“, scria Alain
Guillermou (1963), are si o valoare testamentară, idee reluată
de Gisèle Vanhese. Ca poveste poetizată, „Legenda
Luceafarului“ (titlu propus în versiunea C, aprilie 1882)
exprima, dincolo de cheia alegorica, o experiență și propune
o atitudine pe care, filosofic, C. Noica o traducea prin
„nefericirea generalului de a nu putea prinde fiinta aievea“.
Dacă poezia iubirii e poezia „gândirii la moarte“ , Hyperion,
observăm, nu are parte de iubirea întregitoare, chiar dacă,
paradoxal, o râvneste. Dispus a-și sacrifica darul antic,
părăsind „falnicele bolți“ în favoarea planului terestru,
„avizat“ acum, suportă– și el –, asemenea lui
Cătălin(transfigurat), un „contact transformator“ , odorul-
mireasa devenind „chip de lut“, acceptând substituția („dac-oi
fi eu sau altul“).
Livius Ciocârlie crede că ar fi „o cauză pierdută“ în planul
universalizării literaturii noastre (complexată, se stie); în
contextul „aneantizării globalizante“ , a dezamorsării miturilor, a
imperativului „slăbirii“ postmoderniste, Marin Mincu cere,
dimpotrivă, să apărăm naționalismul cultural, având în Eminescu
o figură emblematică, exemplară. „Luceafarul“, ca sinteză a
vocilor lirice eminesciene lăudată excesiv (dupa N. Manolescu),
propune o înlantuire de dihotomii: efemer/ etern, realitate/
irealitate, contingent/ absolut, fenomenal/ numenal, statuând
esecul transmutării antice, a imposibilității concilierii.
ENCULESCU ALEXANDRA MARIA
CLASA A XI-A C
PROFESOR COORDONATOR: NEAGOE
LOREDANA
LICEUL TEORETIC “TUDOR ARGHEZI”