Curentul cultural promovat de societatea ieşeană Junimea, se manifestă începând

cu anul 1863, timp de un sfert de secol ca o mişcare de modernizare profundă și de
aplicare ferventă spiritului critic. 
  Idei și teme comune sunt: promovarea unei literaturi originale, cu specific
românesc, combaterea imitațiilor sterile și aplicarea principiilor valorice in actul
critic.
  Mai departe, Junimea înseamnă o ideologie nouă, un discurs intercultural, o
raportare a modelului literar românesc la cel european, prin lărgirea criteriilor
estetice la nivel universal.
  Societatea Junimea este cea mai importantă grupare ideologică și culturală din a
doua JUMATATE(1) a secolului al XIX-lea, având în epocă rolul de a orienta evoluția
culturii române.
  O nouă generație de intelectuali se impune acum. Câțiva tineri reveniți de la studii
din străinătate (Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, lacob Negruzzi şi Titu
Maiorescu - spiritus rector al grupării) au hotărât înființarea la laşi, în 1863, a
societății Junimea.
  Circulația ideilor junimiste în epocă este asigurată de faptul că societatea avea o
tipografie proprie, o librărie și ca editează revista Convorbiri literare, începând din
1867.
 Activitatea Junimii este împărțită în trei etape:
  Prima etapa este plasată între
1863 - 1874.
  Întâlnirile se desfășoară atât în
casa lui Titu MAIORESCU(2),cât și
în casa lui Vasile Pogor.
  Din anul 1867 vor pune bazele
revistei "Convorbiri literare".
  Îsi propun să realizeze o
antologie a poeziei române de la
origini până în 1867.
  
Casa lui Titu Maiorescu
  Cea de-a doua etapă este   Cea de-a treia etapă este
plasată între 1874-1885. încadrata după anul 1885.
  În această perioadă întâlinirile   Iacob Negruzzi, se mută la
se desfășoară atât la Iasi, cât și București, întâlnirile se răresc,iar
la București, deoarece T. revista "Convorbiri literare" va
Maiorescu primeste funcția de intra in subordinea studenților
prim ministru al Instrucțiunii lui Titu Maiorescu.
Publice.
  În această perioada se pun
bazele direcției noi prin care se
remarcă Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Creangă, I. L.
Caragiale.
  Poeziile lui Eminescu și
nuvelele lui Slavici vor fi traduse
în limba germana și publicate la
nivel european.
Convorbiri literare
   În lucrarea Istoria literaturii române moderne, criticul
Tudor VIANU(3) identifică trăsăturile definitorii ale
junimismului: spiritul critic, spiritul filozofic, gustul
pentru clasic şi academic, spiritul oratoric, ironia.

  Spiritul critic este cea mai importanta trăsătură a junimismului. Se manifestă prin
respectul față de adevărul istoric în studierea trecutului și prin cultivarea
simplității.Este combătută falsa erudiție, manifestată de către mulți cărturari
ai timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care sa-i diferențieze de oamenii de
rând. Este respinsă nonvaluarea identificată la nivelul limbii („beția de cuvinte",
abuzul de neologisme) și la nivel socio-politic și cultural, al instituțiilor statului
(„formele fără fond"). 
   "Rolul lui Titu Maiorescu în
cristalizarea criticismului junimist"
  Titu Liviu Maiorescu s-a născut
la Craiova, la 15 februarie 1840. Acesta
a fost academician, avocat, critic literar,
eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician și SCRIITOR(4) român, prim-
ministru al României între 1912 și 1914,
ministru de interne, membru fondator
al Academiei Romane, personalitate
remarcabilă a României sfârșitului
secolului al XIX-lea și începutului
secolului XX. Maiorescu este autorul
celebrei teorii sociologice a formelor
fără fond, baza Junimismului politic și
"piatra de fundament" pe care s-au
construit operele lui Mihai Eminescu,
Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
   S-a stins din viață la 18 iunie 1917,
fiind înmormântat la cimitirul Bellu din
Bucureşti.
  Titu Maiorescụ a avut un rol definitoriu
în cadrul societății "Junimea"
impunându-se ca adevăratul lui
conducător, iar în cadrul epocii drept
îndrumătorul cultural și literar.
Domeniile de manifestare ale spiritului
critic maiorescian sunt numeroase:
limba română, literatura, cultura,
estetica, filozofia.
  Studiile sale sunt de o importanță
majoră pentru literatura română:
•"O cercetare critică asupra prozei
române de la 1867 "; 
•"Comediile domnului I.L. Caragiale"
(1885); 
•"Direcția nouă în poezia și proza
Titu Maiorescu română" (1872); 
•"Asupra poeziei noastre populare"
•"Poeți și critici"; 
•"Eminescu și poeziile lui".
 "O cercetare critică asupra prozei române de la 1867"

  Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul "O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867",
conține "didactic și limpede estetica MAIORESCIANĂ(5), rămasă neschimbată pe toata întinderea activității
criticului", cum afirmă George Călinescu.

  Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatră, pictura-
culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, cắci cuvintele sunt destinate comunicării.
Rolul poeziei este acela de a deștepta "prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului".

  În concepția lui Maiorescu, poetul trebuie să desfășoare o adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care
tindea către abstractizare.

  Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincții clare între politică, "product al rațiunii" și
poezie, "product al fanteziei". Condamnate de către critic sunt "poeziile politice" și cele "rele istorice" pentru că sunt
“lipsite de sensibilitate poetica".
 "Comediile d-lui I.L Caragiale"

 "COMEDIILE(6) d-lui I.L Caragiale" este al doilea studiu în care sunt

prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după "O cercetare
critică asupra poeziei românesti de la 1867".
  Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic raportul
dintre artă și realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea
dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.
  Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este accela de "a arăta
realitatea din partea ei comică", prin "scoaterea și înfățișarea plină de
spirit a tipurilor și situațiilor din chiar miezul unei părți a vieții noastre
sociale, fără imitare sau împrumutare din alte literaturi străine". 
  Criticul se oprește asupra unuia dintre reproşurile care se aduc
comediilor lui Caragiale, și anume că ar urmări scopuri politice. În acest   "Comediile d-lui Caragiale, după
sens, criticul susține că "o comedie nu are nimic a face cu politica de părerea noastră sunt plante
partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum adevarate, fie tufiş, fie fire de iarba,
este, pune în evidență partea comică cum o găsește si Caragiale, care și dacă au viața lor organică, vor
astăzi își bate joc de fraza demagogică, și-ar fi bătut joc ieri de işlic și avea și puterea de a trăi." Titu
tombateră și își va bate joc mâine de fraza reacționară și în toate aceste Maiorescu.
cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil."
  
 "Eminescu si poeziile lui"
 Studiul "Eminescu și poeziile   Maiorescu pornește de la   În prima parte
lui", de Titu constatarea că tânăra Maiorescu analizează
Maiorescu, publicat în anul generație "se află astăzi personalitatea poetului
în care Eminescu îşi încheia sub influența operei explicând-o prin firea lui
existența (1889), este cel poetice a lui Eminescu".  "Ce a fost și a devenit
dintâi studiu critic scris la noi Eminescu este rezultatul
despre marele poet.  geniului său înnăscut".

  În partea a doua criticul examinează
cultura poetului arătând că: "Eminescu este
un om al timpului modern, cultura lui
individuală stă la nivelul culturii europene
de astăzi". Tendința de a cunoaşte cultura
europeană nu era însă la Eminescu "un
simplu material de erudiție străină" ci era
primită și asimilată în chiar „individualitatea
lui intelectuală". 
  Poeziile lui Eminescu exprimă "o intuiție
a naturii sub formă descriptivă, o simțire
de amor uneori veselă, adeseori
melancolică". O altă constatare pe care
Maiorescu o face asupra poeziei lui
Eminescu privind latura ei erotică este că
"el nu vede în femeia iubită decât copia
imperfectă a unui prototip nerealizabil".
 "Beția de cuvinte"

  În "Beția de cuvinte" (1873), ținta polemicii este "Revista Contimporană" care lăuda unii
autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime
fără rost.Titu Maiorescu ridiculizează discrepanța dintre formă și fond. Acest studiu este
subintitulat “Studiu de patologie literară".
   Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor
exprimate, ci și a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva
împotriva celor ce denaturau "spiritul propriu național", care "nu par a avea conştiința
răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele
omului de știință, cu rigoarea în demonstrație, ce a fost caracteristică profesorului de logică
și, bineînțeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele patologiei literare".
Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre "amețeala
artificială" observată în regnul animal. Demonstrația nu se abate de la această premisă,
urmărind "simptomele patologice ale amețelii produse prin întrebuințarea nefirească a
cuvintelor", care "ni se înfățişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": "Darwin ne
spune că multe soiuri de maimuțe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei și a
spirtoaselor; "ele sunt în stare, zice el, să fumeze și tutun cu multă plăcere, precum însumi
am văzut.
 Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a miscării, care a
INFLUENȚAT(7) destinul literaturii şi al culturii române. Structurarea
unei doctrine unice pe baza respectului față de adevăr, plasarea
analizei și a interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă
valorică universală, combaterea cu vehemență a mistificării istoriei şi
a limbii române, a lipsei de echilibru între fondul și forma
fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele cărora
luptă junimiştii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului național şi
de înlăturare a formelor fără fond, considerând că "...între 1848-
1870 s-a produs o ruptură adâncă între cultura tradițională şi cea
modernă, prin adoptarea unor «forme» occidentale nepotrivite
«fondului» românesc. De aici şi calificarea culturii românești
contemporane drept «formă fără fond» și combaterea ei violentă în
numele adevărului."