Domnitorii 

țărilor române
21. Vlad Vintilă și Radu Paisie Iancu Sasul
și Aron Vodă Ecaterina de Brandenburg
Elev:  Ciobănescu Daniela-Maria
Clasa :a 12-a F
 Vlad Vintilă 
Slatina a dat Ţării Româneşti un purtător de coroană, domnitorul
Vlad-Vintilă de la Slatina.
A avut o domnie scurtă: după 18 septembrie 1532 până la 11
iunie 1535. I s-a mai zis şi
Braga Voevod.
A domnit puţin într-o perioadă când raporturile Ţării Româneşti
cu Imperiul Otomancunosc tensiuni excepţionale în cursul cărora
Imperiul încearcă să modifice statutul politico-juridical Ţărilor
Române, fără să reuşească.Dar, prin faptele sale s-a impus
contemporanilor şi a atras atenţia istoricilor Xenopol, Iorga,
Şt, Nicolaescu, Ion Donat, Aurel Decei, Ştefan Ştefănescu, N.
Stoicescu, aceştia dedicându-i studii.Cu toate acestea el rămâne
necunoscut publicului larg
Vlad al VII-lea
Vintilă

•Vlad Vintilă (n. ? – d. 10 iunie  1535), (domn al Țării

Românești între septembrie 1532 - septembrie 1534;
noiembrie 1534 - iunie 1535) apare ca fiul lui Radu
cel Mare, documentele semnându-le ca „[...]Vlad
voievod fiul marelui Radu voievod[...]“, însă,
istoriografia modernă inclină a-l considera ca fiul
lui Radu (Dragomir) fiul lui Vlad cel Tânăr (Vlăduț),
pretendentul care s-a ridicat domn la moartea
lui Neagoe Basarab împotriva lui Teodosie. În
sprijinul acestei afirmații vin dovezile referitoare
la baștina lui cât și la partida boierească ce o
reprezenta.

Radu cel Mare

Tatăl lui Vlad  Vintilă
 •Mult timp s-a considerat că acel Slatina se referă
la Slatina din județul Olt, însă istoricul Ion
Donat demonstrează că „[...]termenul de Slatina din cronică
nu este altceva decât traducerea cărturărească slavonă a
numelui de sat Sărata[...]“ (apud Ștefan Ștefănescu „Bănia în
Țara Românească“, București, 1965, p.209-210), din județul
Buzău, zonă unde de altfel își are toate moșiile și unde
clădește în 1532 o mănăstire. Ori acel pretendent Radu
(Dragomir), cel ce a ridicat steagul revoltei
împotriva Craioveștilor și al otomanilor, ucis de la ordinul
lui Mehme beg tocmai din Muntenia Mare era de moșie. În
plus, în două acte emise în cancelaria sa, apar menționați
„[...]Radu voievod Preabunul, fiul lui Vlad voievod
Călugărul[...]“ fără a preciza, așa cum ar fi normal, că sunt
tatăl, respectiv bunicul său, excepție făcând un act din 29
decembrie 1532 unde apare formularea „[...]din zilele
bunicului domniei mele Vlad voievod Călugărul[...]“ (D.I.R.,
Sec. XVI, vol.II, p.117). Filiația sa, în acest context, rămâne în
continuare un subiect de dezbatere și studiu pentru
specialiști.

Vlad Vintilă și fiul său

Vlad al VII-lea Vintilă

•Vintilă apare prima oară menționat în documentele interne, boier fiind,

dintr-un act din 12 septembrie 1523 emis de Vladislav al III-lea ca Vintilă
stolnic ginerele Neacșei, sora lui Șerban I, banul din Coiani, când,
împreună cu rudele sale din partea soției, se judecă pentru satul Cislău.
Predecesor: Domn al Țării Ca deținând funcția de mare portar apare într-un act fără dată de la
Vlad Înecatul Românești Succesor: începutul domniei lui Radu de la Afumați când i se întăresc mai multe
1532 - 1535 Radu Paisie moșii în urma unui proces, toate în județul Buzău, ce le-a moștenit de la
socrul său Neagu Bragă (datorită acestuia Vlad Vintilă mai apare în actele
ulterioare ca Bragă voievod), boier cu un întins domeniu feudal. De altfel
procesele pentru acaparea acestui domeniu al lui Neagu Bragă vor
continua mult după moartea lui Vlad Vintilă voievod.
Predecesor: Domn al Țării Succesor:
Radu Paisie Românești Radu Paisie •Moartea subită a lui Vlad al VI-lea Înecatul a ridicat problema numirii
unui nou domn. Este greu de precizat cum de a fost ales Vintilă portarul.
1534 - 1535 Poate slăbirea poziției Craioveștilor și a boierior olteni prin succesivele
execuții și exproprieri din timpul domniei precedentului domnitor au
condus la ridicarea feudalilor buzoieni care s-au și grăbit a ridica voievod
din rândurile lor, poate și datorită faptului că Vintilă portarul ar putea fi
fiu și nepot de voievozi uciși de Craiovești.
Radu Paisie
•Bolnita Cozia se afla in partea de nord a Calimanestiului, vis-a-vis de Manastirea Cozia,
ctitoria lui Mircea cel Batran, situata pe un deal de mica inaltime. A fost ctitorita de Radu
Paisie in prima jumatate a secolului al XVI-lea, cu hramul Sf. Apostoli. Radu Paisie a fost
unul din fiii lui Radu cel Mare (15 septembrie 1495 - aprilie 1508). Numele sau de botez a
fost Petru.
•La varsta adolescentei s-a casatorit cu Stana, cu care a avut o fata, pe Zamfira. Dupa
moartea sotiei s-a calugarit la Manastirea Argesului primind numele de Paisie. Dupa putin
timp, reuseste la 1 septembrie 1534, sa devina domn al Tarii Romanesti si isi ia numele de
Radu Paisie. Dar pe la sfarsitul lunii noiembrie 1534, Vlad Vintila reocupa tronul si Radu
Paisie se refugiaza in Ardeal. Vlad Vintila era frate cu Radu Paisie; el a domnit din
septembrie pana in iunie 1535, cand a fost ucis la o vanatoare. Dupa moartea acestuia,
Radu Paisie reocupa scaunul domniei cu ajutorul turcilor. Drept recunostinta el cedeaza
orasul Braila pe care turcii il transforma in raia. In anul 1536 boierul Draghici, un impostor,
izbuteste sa-i ocupe tronul cu sprijinul turcilor dar a fost inlaturat. In 1539 s-a ivit un nou
pretendent la tronul Tarii Romanesti, banul Serban. Cu ajutorul turcilor Radu Paisie
reuseste sa-l inlature, acesta fugind in Ardeal. In anul 1541 el s-a casatorit cu Ruxandra,
fiica mai mica a lui Neagoe Basarab; ea a ramas vaduva dupa moartea sotului ei Radu de
la Afumati.
•La varsta adolescentei s-a casatorit cu Stana, cu care a avut o fata, pe Zamfira.
Dupa moartea sotiei s-a calugarit la Manastirea Argesului primind numele de
Paisie. Dupa putin timp, reuseste la 1 septembrie 1534, sa devina domn al Tarii
Romanesti si isi ia numele de Radu Paisie. Dar pe la sfarsitul lunii noiembrie
1534, Vlad Vintila reocupa tronul si Radu Paisie se refugiaza in Ardeal. Vlad
Vintila era frate cu Radu Paisie; el a domnit din septembrie pana in iunie 1535,
cand a fost ucis la o vanatoare. Dupa moartea acestuia, Radu Paisie reocupa
scaunul domniei cu ajutorul turcilor. Drept recunostinta el cedeaza
orasul Braila pe care turcii il transforma in raia. In anul 1536 boierul Draghici, un
impostor, izbuteste sa-i ocupe tronul cu sprijinul turcilor dar a fost inlaturat. In
1539 s-a ivit un nou pretendent la tronul Tarii Romanesti, banul Serban. Cu
ajutorul turcilor Radu Paisie reuseste sa-l inlature, acesta fugind in Ardeal. In
anul 1541 el s-a casatorit cu Ruxandra, fiica mai mica a lui Neagoe Basarab; ea a
ramas vaduva dupa moartea sotului ei Radu de la Afumati.Radu Paisie a avut mai
multi copii: Zamfira, Marcu, Vlad, Patrascu (viitorul domn Patrascu cel Bun),
Maria, Voica si Carstina.

• In anul 1541 Radu Paisie a mers cu armata sa in Ardeal, la solicitarea lui Ioan
Zapolya, regele Ungariei, ca sa lupte impotriva lui Mailat. Dupa ocuparea
Budei de catre turci (1541), Radu Paisie incepe sa incline spre imperiali. La 7
ianuarie 1543, el fagaduieste regelui Fredinand credinta si ajutor cu armele
impotriva turcilor. In 1544 are loc al treilea „asalt” de inlocuirea sa de domn
al tarii. Un grup de boieri pribegi din Ardeal s-au strans in jurul
pretendentului Laiota Basarab si a pornit impotriva lui Radu Paisie. Domnul
este invins si se retrage la Nicopole (mai 1544).

Radu Paisie cu fiul Marcu

Radu Paisie 
• Se intoarce insa curand cu ajutorul de la pasa si la Fantana Tiganului (in Prahova) il bate
si-l ucide. Laiota Basarab a ocupat tronul doar 3 zile. Turcii au auzit ca Radu Paisie a stabilit
relatii cu ajutor reciproc cu Ferdinand in martie 1545 Radu Paisie este chemat la
Constantinopol, iar de aici este trimis in surghiun la Egipt. Radu Paisie a fost un bun
crestin. A dat multe ajutoare la Muntele Athos manastirilor: Xenoton, Simopetra etc.
In tara Romaneasca a avut frumoase realizari cu caracter religios. In 17 septembrie 1544
delimiteaza teritoriul eparhiei Buzaului. El a zidit manastirile: Mislea (Prahova), Valea
(Muscel), ambele in 1537, apoi Bolnita Cozia (1542 - 1543) si a ispravit constructia
mitropoliei din Targoviste, a acoperit-o cu plumb si a zugravit-o. Din vremea sa este schitul
Verlita (Prahova) ctitoria banului Toma si biserica din Stanesti (Valcea) ridicata in 1536 de
Giura logofatul. Boluita Cozia a fost construita de Radu Paisie in anii 1542 si 1543, asa cum
aflam din pisania bisericii zugravita pe o fasie ce merge de jur imprejurul pridvorului
(pronaosului) „ Boluita s-a facut in anul 7051 (1542 - 1543), data la care domnea Radu
Paisie”. In interiorul bisericii, in partea stanga a pronaosului se afla mormantul lui Mihail,
unul din staretii Manastirii Cozia. Pe peretele vestic al pronaosului se afla portretele lui
Mircea cel Batran si fiul sau Mihail fara macheta bisericii domnesti. La intrarea in naos, in
partea dreapta este zugravit ctitorul Radu Paisie tinand biserica in mana, iar in stanga sunt
pictate portretele familiei sale. Boluita a fost construita cu scopul de a servi locas de
alinare „pentru nevolnicii de varsta si bolnavii obstii” dupa cum mentioneaza
documentele.
 Iancu Sasu
• Fiu nelegitim al lui Petru Rareș şi al unei săsoaice Catarina (Ecaterina) din Braşov (unde într-adevăr
domnul moldovean a poposit de mai multe ori în vremea unor campanii în Transilvania), căsătorită cu
meşterul curelar Georg Weiss, ori Misen sau Tysen Hannes, în casa căruia a crescut şi a fost educat, a
purtat numele de botez loan („dominus Ioannes, filius olim piae memoriae Petri Palatini Moldavie"),
folosit de obicei sub forma lancul (în latineşte lancula, Petrus Iankul) şi pe cel de Carol (Carlo, Carlo
Iangula = lancula, Carol Despot) şi porecla Sasul.
• Fiind însemnat încă de la naştere cu semnele tainice care dovedeau că era fiu de domn, la maturitate,
mama sa i-a dezvăluit adevărata sa origine.
• In prima tinereţe pare să fi trecut pe la curtea tatălui său, Petru Rareş, şi apoi pe la cea a fraţilor săi
vitregi, întorcându-se la Braşov abia sub Alexandru Lăpușneanu, când socotelile braşovene
înregistrează, la 10 martie 1554, sosirea în oraş a lui "Petrus Iankul" (lancu al lui Petru), căruia i se dau
daruri şi e însoţit de un postelnic, ceea ce arată că e vorba de un personaj de vază.
• Ulterior, având calităţi militare, "fiind un foarte bun oştean" (essendo bonissimo soldato), cum atesta
faimosul Albert Laski, se angajează vreme de cinci luni în oastea ridicată de acesta în Polonia împotriva
tătarilor, după care ajunge, probabil tot ca lefegiu, în trupele de la curtea imperială din Viena, unde în
1563 şi 1564 i-a cunoscut, cum el însuşi va mărturisi mai târziu, pe viitorul rege al Poloniei, Ştefan
Bathory, pe atunci diplomat ardelean şi apoi ostatic la imperiali. Cunoştea limba germană de acasă şi
până târziu părea mai degrabă „un german din Transilvania, decât unul născut muntean sau
moldovean", vorbind cel mai uşor germana populară, deşi ştia şi ungureşte, poloneşte şi româneşte, ca
unul care slujise pe imperiali în părţile Eperjesului (Presov) din Ungaria Superioară (Slovacia). Faptul că
era "de lege luteran", ca sas braşovean, fie şi numai după mamă, şi "pravoslaviia (ortodoxia) nu iubiia"
(Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 212) nu i-a dăunat cu nimic la Viena
 • Aflând aici, sau, poate, cât slujise sub ordinele lui Albert Laski, despre relaţiile privilegiate ale lui Despot
vodă cu imperialii, foarte probabil a încercat să profite de această împrejurare, îndată după moartea
acestuia, declarându-se frate al lui Despot, pretendent la scaunul Moldovei sub numele de Carol Despot. La
începutul lui 1564 s-a adresat pentru ajutor paşei de Buda, arătând că slujise în armata imperială şi
împăratul l-ar ajuta cu 10000 de oşteni să ocupe scaunul Moldovei, dar preferă sprijinul sultanului. La
recomandarea paşei ajunge la Constantinopol la 6 aprilie 1565, de unde, recunoscându-i-se, după semnele
de pe corp, calitatea domnească (Simon Massa, în Quelien), este trimis, în aşteptarea unei ocazii favorabile,
la Rodos, cu suma modestă de 13 aspri pe zi pentru hrană.
• Ocazia părea să se fi ivit în 1574, după moartea lui Ion Vodă cel Viteaz, când Carol Iancul („Carlo Yangulo") a
venit la Poartă, dar marele vizir Mehmed Sokollu a dat atunci domnia lui Petru Șchiopul, "care trăia în
umbra sa" şi putea conduce Moldova "liniştit", trimiţându-l din nou la Rodos pe pretendent.
• In prima jumătate a lui iulie 1579, lancu Sasul (cunoscut atunci şi sub numele de Carol lancul) reia intrigile la

Iancu Sasu
Poartă, cu ajutorul unor greci, rude ale sale, de fapt ale soţiei sale, care, profitând de opoziţia din Moldova
ce se ridica împotriva lui Petru Şchiopul, au încercat să-i obţină din nou domnia, făcând să vină la Poartă o
seamă de boieri pentru a se plânge marelui vizir de Petru, oferind şi o mare sumă de bani. Mehmed Sokollu
i-a primit pe aceştia, dar şi pe reprezentanţii lui Petru Şchiopul, luând şi de la ei un dar, şi în cele din urmă
alungând pe oamenii lui "Carol" (lancu Sasul).
• Aceştia din urmă se serviseră de un dragoman (traducător) Ambrosino din Pera (Galata), prin intermediul
căruia în cercul susţinătorilor lui lancu Sasul a intrat şi aventurierul albanez italienizat Bartolomeo Brutti,
care s-a oferit să obţină sprijinul influentului Kodja Sinan paşa, şi el de origine albaneză, pe atunci în vârstă
de 53 de ani (cf. Hurmuzaki), viitorul inamic al lui Mihai Viteazul. Fireşte, nu pe gratis, Sinan urma să
primească 80000 de ducaţi şi apoi, după rezolvarea favorabilă a situaţiei lui lancu Sasul, câte un dar anual,
lui Brutti însuşi trebuia să i se plătească 2000 de ducaţi în doi ani, iar unui alt personaj de seamă al
momentului Huram bei, 5000 de ducaţi. Numai că marele vizir Mehmed Sokollu, rivalul lui Sinan paşa şi
susţinătorul lui Petru Şchiopul, a reacţionat de îndată, la 17 august 1579, arestându-l pe Bartolomeo Brutti,
sub acuzaţia de a se fi înţeles cu alţi albanezi renegaţi, cu sprijinul lui Sinan paşa, spre a-l înlătura pe
protejatul său Petru Şchiopul de la domnia Moldovei, în favoarea lui Carol lancul („Carlo Gangulo") care se
afla în insula Rodos. Cu greu a scăpat a doua zi Bartolomeo Brutti, alungat la Raguza, sub interdicţia de a mai
călca la Poartă.
Iancu Sasu 
• Situaţia a căpătat o altă întorsătură abia după asasinarea, la 11 octombrie 1579, a marelui vizir, înlocuit cu Ahmed paşa, favorabil
adversarilor lui Petru Şchiopul. După această dată venise din nou vremea lui lancu Sasul. Intre timp, acesta îşi luase "o soţie foarte bogată
din Cipru", a cărei bani i-a folosit pentru obţinerea domniei, o anume Maria, socotită dintr-o ramură a Paleologilor, care mai fusese
căsătorită cu un grec, având deja cu acesta un fiu şi trei fete. S-a vorbit şi de o înrudire indirectă a lui lancu Sasul cu sultanul Murad III, printr-
o nepoată a sa, fiica surorii sale vitrege, doamna Chiajna, care intrase ca soţie în haremul sultanului, însă această legătură nu ştim să fi
influenţat cu ceva obţinerea domniei de către lancu Sasul, de vreme de până atunci doamna Chiajna „soacra sultanului", şi familia ei duceau
un trai aproape sărăcăcios la Alep. Pentru atragerea sultanului, a mamei acestuia şi a soţiei favorite au contat banii lui lancu.
• Părăsind insula Rodos, lancu Sasul a sosit la Constantinopol la 20 noiembrie 1579 şi a doua zi, deloc întâmplător, ieşea porunca de mazilire a
lui Petru Şchiopul. La 26 noiembrie a fost primit de marele vizir Ahmed paşa, fiind învestit cu domnia Moldovei. Vreme de o săptămână
strânsese în parte şi împărţise cei 150000 de galbeni ceruţi de turci pentru obţinerea domniei cu ajutorul lui Bartolomeo Brutti.
• La 29 noiembrie 1579, noul domn a sărutat mâna sultanului, dar şi pe cea a patriarhului Constantinopolului. O săptămână mai târziu, la 5
decembrie, s-a văzut cu sora sa vitregă, doamna Chiajna, văduva lui Mircea Ciobanul, care, în urma acestor răsturnări de situaţii, fusese
rechemată de la Alep, cale de 30 de zile de drum până la Constantinopol.
• La 7 decembrie 1579, lancu Sasul s-a întâlnit cu marele imbrohor, care urma să-l conducă în ţară, iar ceremonia care a avut loc în această
dimineaţă a fost socotită eronat drept cea a plecării sale spre ţară, desigur pentru că imbrohorul însoţea pe domni la ocuparea scaunului în
Transilvania, Cronica secuilor consemnează că sultanul a scos din scaun pe Petru Şchiopul înlocuindu-l cu alt voievod (al cărui nume nu-l
înregistrează), „în ziua Sft. Nicolae" (6 dccembrie), datând astfel evenimentul, după obiceiul secuiesc, în legătură cu o sărbătoare religioasă
importantă, apropiată în timp de data reală.
• In sfârşit, la 8 decembrie 1579 toate pregătirile de plecare erau încheiate, şi escorta celor 1000 de lefegii şi
turci urma să se pună în marş a doua zi.
• La 9 decembrie 1578, lancu Sasul cu suita sa a plecat de la Constantinopol spre Moldova. Bartolomeo Brutti
nu îl însoţea însă, căci la 25 ianuarie 1580 el se mai afla la Constantinopol, oferindu-şi serviciul în Moldova şi
regelui Spaniei, Filip al II-lea, pe care aventurierul îl slujea mai demult.
• Data la care lancu a ajuns la Iaşi nu e cunoscută, dar, ţinând seama că distanţa de la Constantinopol la Iaşi nu
dura mai mult de o săptămână-zece zile, se poate aprecia că cel târziu la 20 decembrie 1579 noul domn se
afla la reşedinţa domnească ieşeană. Petru Şchiopul, care primise porunca de mazilire la 2 decembrie,
plecase demult la Poartă.
• La 27 ianuarie 1580, lancu Sasul emite primul său document păstrat. Grigore Ureche menţionează, după
cronica internă, că „au şezut în scaun, fevruarie 17 zile" (Letopiseţul, p. 212), ceea ce înseamnă că la această
dată a avut loc ungerea şi încoronarea sa.
• Deşi era recunoscut la Poartă şi de către un agent polon de aici ca fiu al lui Petru Rareş, deşi B. Brutti o
numea pe doamna Chiajna, fiica lui Rareş, sora sa (sorella del Principe di Moldavia), şi el însuşi se declara fiul
"bătrânului Petru voievod", vorbea de „unchiul domniei mele Bogdan voievod" Bogdan al III-lea (cel Orb)), şi
de "bunicul domniei mele, Ştefan voievod cel Bătrân", în Polonia, la data urcării în scaun, era cu totul
necunoscut, noul domn fiind considerat aici chiar "turc"! Iar schimbarea de domnie a fost socotită ca un prim
pas al Porţii spre luarea în stăpânire a regatului polon. Prost începute, relaţiile lui lancu Sasul cu Polonia s-au
deteriorat tot mai mult, până la punctul final, executarea sa la Liov.
• Domnia lui lancu Sasul a nemulţumit toate categoriile sociale. Poporul, pentru zeciuială din vite, care a
provocat şi o răscoală a lăpuşnenilor cu un pretendent, Ion vodă Lungul. Boierii, din pricina lăcomiei sale de
averi, pentru care îi executa, confiscându-le bogăţiile, şi în plus atenta la cinstea soţiilor lor. Clerul, pentru că
era luteran şi nu respecta ritul ortodox (Grigore Ureche, Letopiseţul; Hurmuzaki, IIII).
• Drept urmare, în a doua parte a anului 1581, în urma unui sfat "pre taină", o bună parte din dregători şi
înalte feţe bisericeşti, în frunte cu mitropolitul Teofan şi fraţii Movileşti, sătui de "marea tiranie şi deosebita
cruzime" a lui lancu Sasul au luat calea pribegiei. Unii în Polonia, unde Movileştii vor forma o grupare, cu
propriul ei candidat la domnie, Ieremia Movilă, alţii în Ţara Românească, la Mihnea Turcitul , nepotul lui Petru
Şchiopul, alţii la Constantinopol şi "printr-alte părţi".
  
• Plângerile boierilor refugiaţi la Poartă şi în Ţara Românească împotriva lui lancu Sasul, despre care sultanul înştiinţa chiar pe regele Poloniei, ca şi duşmănia
marelui vizir Kodja Sinan paşa, pentru legăturile sale cu imperialii, cunoscute la Poartă încă din mai 1580, şi reclamaţi apoi de poloni, i-au adus mazilirea.
"Mergând decii jalbă la împărăţie de răsipa ţării, i-au luat domnia şi au dat-o iarăşi lui Pătru vodă Şchiopul" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 213).
• Mazilirea lui lancu Sasul, decisă de Kodja Sinan paşa şi de plângerile din ultimul timp ale trimisului polon Martin Liubomirski, a avut loc înainte de 1
septembrie 1582, când era cunoscută la Poartă, deşi nici până la 15 a lunii nu se decisese dacă va fi trimis în exil la Rodos sau în Cipru . Desigur, porunca de
mazilire fusese dată spre sfârşitul lui august 1582.
• lancu Sasul a aflat despre aceasta, ca şi despre numirea, concomitentă, a lui Petru Şchiopul, foarte repede, şi temându-se că dacă va merge la Poartă "va avea
pâră multă şi mai apoi să nu care cumva să şi piară" (Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 213), a hotărât să treacă în Ungaria Superioară de sub stăpânirea
Habsburgilor. Aici, în regiunea Zips, lancu cumpărase vechiul castel Kesmark al lui Albert Laski, unde Despot vodă îşi pregătise şi de unde executase expediţia
care l-a adus pe tronul Moldovei în 1561.
• Năzuind să refacă în sens invers drumul lui Despot din 1561, neputând trece prin Transilvania, peste Carpaţi, mai întâi din pricina opoziţiei voievodului
ardelean Cristofor Bathory, manifestată încă din martie 1581, apoi şi de teama ţăranilor moldoveni, dar mai ales din pricina duşmăniei noului voievod
Sigismund Bathory, învestit de sultan în august 1581, care, de altfel, a şi trimis, la începutul lui septembrie 1582, trupe la hotarul cu Moldova, pentru a-l
captura, cum vom vedea, lancu Sasul a hotărât să treacă prin Polonia, ca şi Despot, la vremea sa.
• După ce îşi pregătise din vreme transportul averilor, având permisiunea comandantului imperial de la Caşovia, la 2 septembrie 1582, când emite ultimul său
document intern cunoscut, el decide plecarea din Iaşi, care a avut loc, desigur, a doua zi. Pe lângă averea sa luase şi tezaurul Moldovei în "15 care încărcate"
(cam exagerate). Il escortau 600 de călăreţi, 1200 de archebuzieri cu 25 de tunuri, iar averea era socotită la 800000 de ducaţi, după cum se aflase mai târziu
la Poartă, cifre care par de asemenea exagerate (după altă relatare ar fi avut doar 400 de pedestraşi cu două tunuri şi 200 de călăreţi. Oricum, oştenii lui
lancu izbutesc să-i facă drum printre moldovenii care încercau să-i împiedice fuga din ţară.
• Astfel că la 5 septembrie 1582 domnul fugar intră în Polonia pe la Sniatyn. Mulţi ar fi vrut să-l prindă, pentru a-i jefui bogăţiile. Se zvonise chiar că
l-ar fi capturat Samuel Zborowski cu cazacii săi. La 7 septembrie, după porunca lui Sigismund Bathory, presat şi el de trimişii turci, saşii bistriţeni
trimiteau zadarnic archebuzieri pedeştri în munţi, la hotarul cu Moldova, unde au rămas întreaga lună, pentru a-l captura pe voievodul fugar.
• Cel care îl oprise lângă Sniatyn, la intrarea în Pocuţia, era însă starostele de aici, N. Jazlowiecki, în aşteptarea aprobării regelui, lancu se strecoară
cu însoţitorii săi, dar e oprit din nou la Kolaczkowce. Fuge şi e ajuns încă o dată în munţi, fiind acum pus sub pază bună. Regele Ştefan Bathory,
aflând, porunceşte lui Jazlowiecki să-l ducă la Liov.
• Convoiul ajunge la 14 septembrie 1582 lângă cetatea Liovului. Liovenii, dintre care cu unii făcuse afaceri şi îi erau datori, l-au văzut în căruţă,
din cauza unui atac de podagră (boala multor voievozi români, pricinuită de alimentaţia medievală, prea bogată în cărnuri), îmbrăcat în
haine domneşti, trecând cu mare alai de pedestraşi şi călăreţi şi urmat de carele cu averea sa, „un om cu aspect blând, faţa cinstită şi care
mereu râdea", care în cele din urmă, după ce străbătu oraşul, dispăru într-o încăpere din fortăreaţa de jos.
• Grăbindu-se, înainte ca turcii să afle de arestarea lui, şi să îl ceară împreună cu averea sa, regele Ştefan Bathory ordonă la 20 septembrie
1582 starostelui Liovului, Nicolae Ilerburt de Felsztyn (1570-1593), şi lui N. Sieniawski hatmanul de câmp al Coroanei, să-l execute,
motivându-şi sumar dispoziţia, trimiţând totodată pe vistierul curţii regale, Hiacint Mlodzieiowski, la Liov, cu dispoziţia executării din 20 şi 23
septembrie 1582, pentru a confisca şi a aduce la Varşovia toată averea celui condamnat. Nu a fost nici măcar un proces, ca în privinţa
lui Ioan (Nicoară) Potcoavă, care era însă supusul regelui. Astfel, în cazul lui lancu Sasul e vorba, de fapt, de un asasinat, oarecum
asemănător celui al lui Ștefan al VII-lea Tomșa, din 1564. Numai că în acest ultim caz, condamnatul era cerut de turci, pentru a fi ucis în
căngi. In timp ce executarea lui lancu Sasul în septembrie 1582 s-a făcut fără ştirea Porţii, păstrându-se un total secret diplomatic. Pe când la
Constantinopol se credea, după mazilire, în septembrie 1582, că lancu Sasul va rezista în ţară, iar la sfârşitul lui septembrie şi începutul lui
octombrie, când se aflase despre fuga lui în Polonia, se considera că regele Poloniei îi va trimite capul şi averile la Poartă, prima înştiinţare
oficială, printr-un nobil polon, despre soarta lui lancu vodă a ajuns abia înainte de 22 decembrie 1582. Iar trimisul polon minţea cu
neruşinare, arătând că lancu, voind să fugă cu toate ale sale în Ungaria sau Germania, a fost înfrânt de trupele polone de la hotarele
regatului, fiind omorât acolo, cu mulţi dintre ai săi, iar banii şi bunurile sale au fost împrăştiate de soldaţi, parte încăpând în mâinile alor săi,
care s-au salvat, astfel că nu mai poate fi recuperat nimic. Fireşte că la Poartă, unde se aflase deja că lancu a fost prins viu şi apoi decapitat,
nimeni n-a crezut această versiunea, şi în grabă, chiar în decembrie 1582, un ceauş al sultanului s-a prezentat la Cracovia regelui Ştefan
Bathory, cerând imperios, în numele sultanului, predarea averilor confiscate de la lancu Sasul. Cum era de aşteptat, n-a primit nimic şi a
plecat supărat şi proferând ameninţări.
• Graba cu care a fost executat lancu Sasul a fost provocată exclusiv de dorinţa regelui Ştefan Bathory de a-şi însuşi averile acestuia, fără
amestecul Porţii. Această avere, despre care s-a amintit şi mai sus, cuprindea „cel puţin 30000 de galbeni", din tezaurul Moldovei,
reprezentând valoarea a 31179 de taleri, creanţe asupra unor negustori din Liov şi argint dat pentru prelucrare unor meşteri din acelaşi oraş,
însumând 12500 de taleri. Iar inventarul bunurilor mobile: haine luxoase, harnaşamente împodobite, ceasornice etc., totul într-o orgie de
nasturi de aur, pietre preţioase şi blănuri rare, era impresionant. Pe bună dreptate, cronicile polone nu înregistrează vreun amestec al
turcilor în omorârea fostului domn, iar cronica atribuită lui L. Gorecki, alcătuită după însemnări strict contemporane, neinfluenţate de alte
izvoare, menţionează semnificativ, după ce înşiră motivele cusute cu aţă albă fabricate de rege pentru a justifica crima: „dar, opinia
poporului de jos zicea că altele ar fi motivele". Letopiseţul moldovenesc folosit de Grigore Ureche se dovedeşte pătimaş, atunci când afirmă
"că moartea Iancului vodă au fost cu învăţătura împăratului turcescu, de i-au tăiat capul" (Letopiseţul, p. 214).
• Porunca de execuţie a nefericitului domn a fost dată la 20 septembrie 1582, cum am văzut, doar din iniţiativa regelui Ştefan
Bathory, iar pentru a justifica acţiunea, o proclamaţie înşirând "vinile" lui lancu Sasul a fost citită în pieţele publice, în limba
polonă. Un exemplar al acesteia s-a păstrat şi din el rezultă că regele "a hotărât să pedepsească cu moartea pe lancul, voevodul
Moldovei, din aceste pricini": a nesocotit alianţele şi tratatele, după care ar fi trebuit să facă omagiu regelui (ceea ce nu era
real!), a deschis scrisorile regelui către sultan, intervenind în ele, şi oprind solii poloni la Poartă, a aţâţat cearta între rege şi
sultan, ca vecin nu se purta ca un "vasal" (?), ci ca un duşman, arzând câteva sate de la graniţă, a pedepsit cu bătaie şi
închisoare pe unii nobili poloni (dar nu se spune din ce cauză!), ar fi lăsat pe tătari să treacă prin ţara sa spre Polonia (dar ce
obligaţie avea să-i oprească?).

• Aceste învinuiri parte scornite, parte fără nici un temei, au circulat, vehiculate de proclamaţia amintită, după 20 septembrie
1582, de vreme ce unele dintre ele au fost înregistrate în cronica atribuită lui L. Gorecki  şi în cea a protopopului armean
Hovhanes din Cameniţa.

• In ajunul zilei execuţiei, lancu Sasul e închis singur într-o cameră anume, iar călugării bernardini din Liov, mai precis călugărul
Lozinski, îl determină să treacă la catolicism. Ulterior e cuminecat, i se comunică sentinţa regelui şi, fireşte, încearcă să se
dezvinovăţească, fără să înţeleagă că totul era doar o formalitate, şi apoi e dus în piaţa centrală destinată execuţiei.

• Execuţia a avut loc la 28 septembrie 1582, după relatarea polonă a evenimentului, la o săptămână de la emiterea ordinului
pentru împlinirea ei, ceea ce se potriveşte ca intervalul de timp (în care a venit la Liov ordinul de la reşedinţa regală, s-au citit
proclamaţiile publice şi s-au făcut celelalte pregătiri). Data de 23 septembrie  propusă iniţial de N. lorga, fără justificare
documentară, este prea apropiată în timp. doar trei zile, de momentul emiterii ordinului de execuţie, iar alte date menţionate
de istoriografia perioadei, nu pot fi luate în considerare.

• In piaţa din faţa primăriei liovene, lancu Sasul n-a avut nimic din dârzenia lui Ştefan Tomşa, sau din stăpânirea de sine şi
elocvenţa lui loan Potcoavă. „Se ruga de toţi, până şi de călău", stârnind mila mulţimii, altfel deprinsă cu astfel de suplicii
medievale. Mulţimea se urcase până şi pe acoperişul "ratoşului" (primăriei), care a cedat sub greutatea neaşteptată.

• Familia i-a preluat corpul, priveghindu-l trei zile, şi după ce văduva şi-a tăiat părul, depunându-l alături de rămăşiţele soţului ei,
l-a condus cu „bocete româneşti" l-a mormântul tapetat cu mătase, pregătit în biserica catolică a Bernardinilor. In 1612, cu
prilejul refacerii bisericii, mormântul lui lancu Sasul a fost dezafectat, iar sicriul neprofanat, păstrând încă acoperitoarea de
mătase, aşezat într-un nou mormânt în aceeaşi biserică.

• Două sute de ani mai târziu însă, în 1817, stăpânirea austriacă a dispus scoaterea a 330 de sicrie din biserica bernardinilor,
între care şi cel al lui lancu Sasul, care, împreună cu alte 173 de căruţe cu oseminte şi alte resturi din cimitirele interioare ale
Liovului, au luat drumul unor anonime gropi comune din afara oraşului de atunci.

• Un timp după moartea nefericitului fiu al lui Petru Rareş, a treia şi ultima victimă a lipsei de ospitalitate a regilor Poloniei,
familia, în frunte cu doamna Maria „Janculina" i-a privegheat mormântul. Văduva cu copiii ei, căruia Ştefan Bathory i-a restituit
o parte din averea soţului (iar la 2 decembrie 1582 a poruncit să fie înapoiate şi bunurile unora dintre însoţitorii lui lancu,
confiscate chiar de N. Jazlowiecki), a rămas, cu o seamă de credincioşi ai fostului domn, la Liov, cu o pensie anuală de 1200 de
zloţi, la 11 februarie 1583 dându-i-se şi moşia „Lethinia", până în martie 1593, când a plecat la Veneţia, urmând un timp
cariera aventuroasă a fiului ei Ştefan Bogdan, pentru a-şi pierde în final urma la Constantinopol. Din toate a rămas doar
amintirea, atâta câtă s-a păstrat în scris. Zadarnic se încredinţa N. Iorga, în 1924, când vizitase piaţa centrală a cetăţii Liovului,
că "în curând o cruce se va ridica în acest loc, cufundându-se în pământul stropit cu sânge românesc, pentru a pomeni şi în
limba ultimelor cuvinte de despărţire ale executaţilor tragedia lor în locul de exil" (Note polone, Bucureşti, 1924, p. 56).
Vicisitudinile istoriei n-au lăsat din această iniţiativă decât un gând pios.
 Aron Vodă
Prima domnie

•Domn al Moldovei, din septembrie 1591 până în iunie 1592 şi din 18 septembrie 1592 până în 24 aprilie
15951, Aron Tiranul a fost fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu2 (ce a domnit între 1552-1561 şi
1564-1568)3 şi, deci, descendent al ilustrei dinastii princiare a Muşatinilor.

Referitor la originea sa, datorită faptului că a fost botezat cu un nume biblic4, nemaiîntâlnit până la
el5 printre domnitorii români şi pentru că a fost substanţial creditat de o serie de bancheri evrei din
Istanbul, s-a crezut la vremea respectivă că mama sa ar fi fost evreică, ipoteză considerată de către
cercetătorii secolului al XIX-lea ca viabilă 6.

În realitate, aşa cum ni s-a transmis peste veacuri, prin intermediul tradiţiei populare (consemnată de
altfel de către cronicarul Ion Neculce), cea care i-a dat viaţă a fost o preafrumoasă moldoveancă, aceasta
fiind însăşi sora monahului Nicanor (episcopul Romanului, între 1572-1575, locţiitorul mitropolitului,
între 1581-1582, şi chiar mitropolit al Moldovei, din toamna anului 1591 şi până în prima jumătate a
anului 1594)7, ctitorul mănăstirii Agapia Veche din deal8. De altfel, mama lui Aron Vodă a trăit până târziu,
ea murind (pe când Aron Vodă încă domnea), în Moldova (la 14 decembrie 1594), fiind înmormântată cu
mare cinste, din porunca acestuia, în biserica mănăstirii Pătrăuţi, ctitoria marelui Ştefan9.

Despre viaţa şi activitatea sa de dinainte de urcarea pe tron se cunosc puţine lucruri. Se ştie că a locuit un
timp în Polonia, la Liov, apoi în Imperiul Habsburgic, la Praga şi în sfârşit, în Transilvania. Aici, se va
refugia, se pare, ca urmare a faptului că a fost prins de către unchiul lui, ierarhul Nicanor, vizitând o
mănăstire de călugăriţe10, bineînţeles cu gânduri necuviincioase, căci, aşa cum ne informează şi Grigore
Ureche, Aron era „om fără suflet” şi desfrânat11. În Transilvania a stat cel mai mult, căci el s-a bucurat de
prietenia lui Sigismund Bathory, principele acestei ţări12.

În peregrinările sale, viitorul domn se va opri, se pare, un timp şi în capitala spirituală a lumii creştine,
Roma, aceasta petrecându-se pe vremea când Biserica Catolică era păstorită de către papa Sixt al V-lea
(1585-1590)13. Ajuns la curtea acestuia, se presupune că Aron „va fi făcut mărturisirea credinţei (catolice-
n. n. T. C.) în faţa cardinalului Santa Severina”, după cum aflăm dintr-o însemnare făcută la 31 martie
1594 de către cardinalul de San Giorgio, Alessandro Comuleo, pe când acesta se afla în Polonia, la
Cameniţa (capitala Podoliei).
Din Transilvania el a plecat spre Istanbul, unde, oferind marilor dregători ai Înaltei Porţi daruri mai bogate decât contracandidaţii săi la
domnie, va fi primit, la 22 septembrie 1591, în audienţă pentru tradiţionalul ceremonial al sărutării mâinii, de către sultanul Murad al III-
lea15, gest ce a însemnat, practic, confirmarea sa ca domn al Moldovei16.

Aron Vodă va pleca din capitala Imperiului Otoman, abia la 13 noiembrie 1591, datorită faptului că padişahul şi sfetnicii săi, îndeosebi
marele vizir Ferhad paşa17, i-au pretins să-şi onoreze angajamentele financiare luate faţă de ei atunci când „cerşise” domnia „Kara
Bogdaniei”. Pentru că, în conformitate cu practicile vremii de la Înalta Poartă, el era obligat să achite şi datoriile fostului domn, suma
datorată de Aron ajunsese să fie impresionant de mare, ea fiind estimată la cca. 110-120 milioane de aspri 18 sau „un milion de galbeni”19.

Doar după ce, la 2 noiembrie 1591, Aron Vodă avansază înalţilor demnitari turci jumătate din ce le promisese, i se va permite să
părăsească Istanbulul, cu destinaţia Moldova20, pentru aceasta fiind, însă, nevoie şi de intervenţia soţiei favorite a sultanului, ce era o
susţinătoare înverşunată a lui Aron21.

Alături de sultana-valide, printre partizanii săi se mai numărau ambasadorul Angliei la Poartă, Edward Barton şi consilierul acestuia Paolo
Marini, patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, francezul Franqois Ponthus de la Planche şi bancherii evrei Moses Benkenisti şi
David Rossi22. De asemenea, Aron mai fusese sprijinit şi de către agentul diplomatic al Franţei, din capitala otomană, aspect, de altfel, mai
puţin cunoscut23.

Ajuns la Iaşi, în 25 decembrie 1591, el urcă în scaunul domnesc de aici, ocazie cu care întăreşte proprietăţile mănăstirii Pângăraţi, ctitorie a
părintelui său24. A doua zi, îi anunţă pe braşoveni de faptul că preluase puterea, scriindu-le despre „dobândirea, din mila lui Dumnezeu şi
mărinimosului şi nebiruitului împărat al turcilor, a domniei părinteşti a tatălui nostru, Alexandru Vodă în Moldova”25 şi că dorea să aibe
relaţii bune cu ei.

Întrucât el a dobândit tronul cu mari cheltuieli (documentele vremii pomenesc faptul că a făcut datorii de un milion şi jumătate de
galbeni, printre creditorii săi numărându-se atotputernicii ieniceri, ambasadorul Angliei, Edward Barton, patriarhul Ieremia şi alţii)26, Aron
va institui încă de la început dări grele (prin aceasta el urmărind să-şi plătească cât mai repede datoriile contractate în vederea cumpărării
domniei şi, totodată, să se achite de obligaţiile oficiale şi mai ales neoficiale ce le avea faţă de Imperiul Otoman şi conducătorii acestuia),
devenind în scurt timp foarte nepopular în ţară.
Au loc acum abuzuri ale „dăbilarilor” (cei care strângeau „dabilele”, adică dările), care însoţiţi de turci (reprezentanţii ienicerilor ce-l
creditaseră) cutreierau ţara, schingiuind sau chiar executând pe cei care nu-şi puteau plăti birurile. În plus, Aron Vodă, aşa cum aflăm din
cronicile vremii, avea un comportament necuviincios faţă de soţiile şi fiicele boierilor, astfel că, pe bună dreptate, Miron Costin considera că
domnia sa „au fostu cumplită”27. Din aceste motive, probabil că, în epocă i s-a spus „cel Cumplit”, aşa cum, de altfel, îl şi numeşte Grigore
Ureche în cronica sa28.

Supranumele de „Tiranul”, cu care apare în istoriografia noastră actuală i-a fost fixat definitiv de către principele-cărturar al neamului
românesc, Dimitrie Cantemir29. Desfrânarea noului domn (care nu mai se afla la anii tinereţii, de vreme ce, în 1552, îndeplinea rangul de comis
în suita părintelui său30, iar într-un document turcesc, din 1591, era numit „bătrânul Aron”31), la care se adăuga fiscalitatea excesivă promovată
de el, au făcut ca imaginea lui în epocă şi peste timp să aibă mult de suferit. Astfel că, deşi are şi merite incontestabile (legate îndeosebi de
lupta antiotomană), Aron Vodă a fost receptat de către cea mai mare parte a publicului larg (mai puţin cunoscător al realităţilor istorice) drept
un voievod cu o personalitate şi o domnie negativă.

O consecinţă imediată a politicii sale fiscale apăsătoare (în special împovărătoarea dare în boi, introdusă, în 1592, de Aron Vodă, care consta în
perceperea a unui bou de fiecare gospodărie ţărănească)32 a dus la izbucnirea, în mai 1592, a unei puternice răzmeriţe a ţărănimii din ţinuturile
Orheiului şi Sorocii33. Cu această ocazie răsculaţii ridică în fruntea lor un „domnişor”, adică un pretendent la tron, ce se dădea drept Ionaşco, un
fiu legitim al lui Alexandru Lăpuşneanu, care, însă, se pare că murise de multă vreme34. Luându-şi numele domnesc de Bogdan, acesta conduce
la luptă pe orheieni şi soroceni, dar este înfrânt, pe Răut, de oastea de curteni a domnitorului şi de către mercenarii acestuia, care, luându-l
prizonier, „i-au tăiat nasul şi l-au călugărit”35.

A urmat o cruntă represiune împotriva partizanilor săi, căreia i-au căzut victime o seamă de înalţi dregători, printre care s-au numărat marele
vornic al Ţării de Jos, Codrea Bucium, marele logofăt Zaharia Bârlădeanu s.a. 36.

Executarea prin decapitare a unor boieri (printre aceştia aflându-se chiar şi puternicul şi influentul Bartolomeo Brutti)37 acuzaţi că ar fi susţinut
un alt pretendent, determină o bună parte dintre reprezentanţii clasei stăpânitoare din Moldova să solicite sultanului înlăturarea lui Aron Vodă
de la domnie. Prin urmare, la 28 mai 1592, în timp ce „Tiranul” lupta cu rebelii, la Înalta Poartă se pronunţă mazilirea sa, sultanul dând firman
de domnie, pe 7 iunie, lui Alexandru cel Rău38, ce nu va domni efectiv în Moldova, fiind transferat între timp pe tronul Ţării Româneşti39.

Aflând aceasta, pentru a preveni declanşarea unei răscoale generale, ce i-ar fi putut aduce pieirea, Aron ascunde ţării şi oştirii vestea înlăturării
sale şi părăseşte în taină Moldova, îndreptându-se spre metropola otomană. Ajuns din urmă de capugiii padişahului, undeva pe drumul către
Istanbul40, Aron Vodă este arestat şi legat de aceştia, făcându-şi intrarea în măreaţa capitală a sultanilor, pe 25 iunie 159241.
 Aron Vodă
A doua domnie
Sprijinit de proprii săi creditori, ce-şi vedeau periclitate creanţele prin înlocuirea sa42, Aron Vodă este numit, la 18 iulie 159243, din nou
ca domn, şi revine, în luna septembrie a aceluiaşi an, la cârma statului moldav. Rămânând o vreme la Istanbul, pentru întărirea
legăturilor sale mai vechi44, pe tronul Moldovei va urca, între timp, cu ajutorul Poloniei şi al cazacilor, fratele său vitreg, Petru Cazacul 45.

Însoţit de o armată turcească, la care se va adăuga, în curând, un puternic corp de oaste ardelean, trimis în ajutorul său de către
principele Sigismund Bathory, el îşi înfrânge rivalul (în octombrie 1592)46, luându-l prizonier.

Întoarcerea sa la putere a însemnat revenirea la o fiscalitate apăsătoare şi la apariţia unor noi tensiuni în rândurile boierimii, dintre
care o bună parte va pleca în exil. Până şi Nestor Ureche (tatăl vestitului cronicar Grigore Ureche), pe care Aron Vodă îl înălţase la
rangul de mare logofăt (după executarea lui Zaharia Bârlădeanu), însărcinâdu-l, la plecarea sa precipitată spre Ţarigrad, „să păzească
scaunul”47 (adică să-i fie locţiitor), fuge în Polonia atunci când marele armaş Oprea (omul de credinţă al „Tiranului”, trimis de acesta
înaintea sa în ţară pentru ca „să cuprindă scaunul”) îi aduce vestea că stăpânul lor şi-a redobândit tronul şi îi face cunoscută porunca
acestuia de a-i da tot concursul în vederea suprimării boierilor ce nu îl doreau ca domn (marele armaş primise, de altfel, de la Aron
Vodă şi un „castastif” cu numele celor pe care urma să-i execute)48.  Dornic să-şi mai spele din păcate, Aron Vodă porunceşte zidirea, în
1593-1594, a bisericii mănăstirii Aroneanu, de lângă Iaşi49, aceasta fiind, se pare, ultima ctitorie Muşatină cunoscută până azi50. De
asemenea, a trimis fonduri substanţiale pentru terminarea şi întreţinerea bisericii „Sf. Nicolae” din Scheii Braşovului51.
Dându-şi, în sfârşit, seama de apăsarea crescândă a dominaţiei otomane, de pericolul ce ameninţa însăşi existenţa poporului său şi
chiar de situaţia lui proprie, ce era destul de precară, Aron Vodă decide să ridice steagul revoltei împotriva sultanului, folosindu-se de
conjunctura internaţională favorabilă.
• În consecinţă, el aderă la Liga Sfântă, în fruntea căreia se afla împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg 52, semnând, la Iaşi, în
16 august 1594, cu trimisul imperial Giovanni de Marini Poli un tratat de alianţă prin care Rudolf al II-lea accepta Moldova
ca membră a confederaţiei Imperiului german, se obliga să o apere şi îi garanta domnitorului moldav azil politic la nevoie 53.
La rându-i, Aron Vodă se îndatora să sprijine armatele imperiale cu trupe şi să le dea informaţii cu privire la manevrele
militare ale otomanilor, spunând că”eu sunt principe cu adevărat creştin”54. În continuare, Aron Vodă încheie o înţelegere şi
cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a cărui suzeranitate asupra Moldovei o va recunoaşte (în august 1594)55.

În toamna aceluiaşi an, la coaliţia antiotomană aderă şi Mihai Viteazul56 şi împreună pun la cale revolta împotriva turcilor57,
care va fi declanşată simultan la Bucureşti şi Iaşi, în data de 13 noiembrie 1594, prin masacrarea creditorilor şi soldaţilor
turci aflaţi în cele două capitale româneşti58. Această acţiune a fost continuată de oastea lui Aron Vodă (condusă de
hatmanul Ştefan Răzvan)59, prin atacarea foarte dură a turcilor din cetăţile Tighina, Chilia şi Cetatea Albă, prin incursiuni
efectuate în nordul Dobrogei (până la Marea Neagră) şi prin ocuparea şi prădarea oraşului Ismail, ocazie cu care întreaga
garnizoană otomană de aici este măcelărită (martie 1595) 60.

Acuzat, însă, de trădare de către Sigismund Bathory, Aron Vodă este arestat, în noaptea de 25 spre 26 aprilie (5 spre 6 mai
după stil nou – n. n. T. C.) 1595, din porunca acestuia, cu concursul hatmanului Răzvan, a vistierului Calaghera şi a lui Mihail
Tolnay, căpetenia gărzii personale a lui Aron Vodă (ce era alcătuită din lefegii unguri) de către o „ceată de soldaţi secui”, pe
care însuşi Sigismund Bathory o trimisese în Moldova cu misiunea de a-l captura pe el şi familia lui, dar, mai ales de-ai
confisca uriaşa avere61.
• Adevărata cauză a căderii în dizgraţie al lui Aron Tiranul a fost faptul că el tratase direct cu imperialii, considerându-se
egalul lui Sigismund Bathory62. Mai puţin diplomat decât Mihai Viteazul, Aron Vodă s-a arătat pe faţă iritat de pretenţiile
principelui ardelean de a-l considera drept vasalul său, astfel că într-o discuţie avută cu diacul Cristofor Kereszturi (unul
dintre consilierii „suveranului” său, trimis la Iaşi pentru a-l aduce la ascultare),el îi comunică acestuia că nu recunoaştea
decât tutela papei şi a împăratului „ca principalii capi ai Creştinătăţii, iar principelui Transilvaniei nu trebuie să i se mai
supună, ci să fie cu el ca fraţi şi buni vecini şi prieteni, caru au fost şi ne-am unit în beneficiul Creştinătăţii împotriva
Turcului...”63. Chiar şi Mihai Viteazul îi scria împăratului că Aron Vodă a fost înlăturat „numai pentru că voia să asculte de
Maiestatea Voastră (Rudolf al II-lea-n.n. T.C.) şi nu de Sigismund Bathory”64.
• A doua zi după arestarea lui Aron Vodă, acesta (împreună cu ai săi), escortat de o puternică gardă alcătuită din 400 de mercenari unguri (atât călăreţi
cât şi pedestraşi) şi condusă de către Gaspar Kornis, este trimis în mare grabă de la Iaşi spre Transilvania, căci căpeteniile cazacilor (pe care îi înrolase în
oastea sa, plătindu-le solde substanţiale) aflând de cele întâmplate hotărâseră să-l elibereze, pe urmele sale pornind 2000 de cazaci în frunte cu
Severin Nalivaiko65 (acesta, însă, renunţă la acţiunea de salvare şi intră în serviciul lui Sigismund Bathory)66.

După o scurtă şedere, la Braşov, unde au ajuns în 29 aprilie (9 mai după stil nou – n. n. T. C.) 1595 şi o alta la fel, în cetatea Sibiului, Aron Vodă şi
membrii familiei sale, însoţiţi de numeroasa lor escortă îşi fac intrarea în Alba Iulia, pe 7/17 mai 1595, unde, deşi fostul domn al Moldovei încearcă să-l
convingă pe principele ardelean de nevinovăţia sa, acesta porunceşte să fie întemniţat67. Două zile mai târziu, la 9/19 mai 1595, el este dus, împreună
cu soţia şi fiul său Bogdan, în castelul de la Vinţ (Vinţul de Jos)68, aflat la câţiva kilometri de capitala ardeleană, unde va fi ţinut sub pază strictă, dar „cu
toate înlesnirile”69. Aici, aprigul ex-voievod român va muri otrăvit, spre finele aceleiaşi luni, după cum ne informează cronicarul sas din Braşov Mihail
Weiss (care îi consideră drept executanţi ai asasinatului pe oamenii can-celarului Transilvaniei, Ştefan Josica)70, din porunca fostului său „prieten”.  Foto
stânga: Castelul de la Vinţul de Jos . Faptul că a pierit prin otăvire este consemnat şi în memoriul trimis, de către Mihai Viteazul lui Rudolf al II-lea, în
ianuarie 1601. Într-un pasaj din acest document stă scris că „Vaivodam Aronem crudeliter et perfide veneno extinxerunt”, adică „voievodul Aron a fost
ucis prin otravă în chipul cel mai crud şi viclean”71. Că marele unificator al românilor spunea, cu siguranţă, adevărul, nu poate fi contestat, pentru că el
fusese pus la curent cu modul în care avusese loc tragicul eveniment de însăşi văduva lui Aron Vodă, care în toamna anului 1597 (împreună cu fiul lor
Bogdan), a fost expediată la curtea sa de către Sigismund Bathory72.
• După ce s-a săvârşit din viaţă, Aron Vodă a fost, mai întâi, înhumat în vechea bisericuţă a Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia, aflată la sud de biserica
cea mare ctitorită de către Mihai Viteazul, în 1597, când rămăşiţele sale pământeşti vor fi mutate aici73.

În toamna anului 1600, după înfrângerea lui Mihai, la Mirăslău (18 septembrie), răzbunarea nobilimii maghiare din Transilvania împotriva a tot ce le
amintea de viteazul voievod român a îmbrăcat multiple forme, inclusiv cea a profanării sfântului lăcaş mitropolitan de la Alba Iulia şi a mormintelor
aflate în incinta acestuia. Cu această ocazie, locul de veci al lui Aron Tiranul va fi distrus, fapt relatat chiar de către Mihai Viteazul într-o scrisoare
trimisă de el, la 3 februarie 1601, marelui duce al Toscanei.

Referindu-se la gestul reprobabil al adversarilor săi, marele domn român notează în epistola sa cu amărăciune şi indignare, totodată, faptul că „încă şi
în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri
de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgânii”74.

Bisericuţa memorială „Mihai Viteazul”, aflată în municipiul Alba Iulia. Pe locul actualei bisericuţe de lemn s-a aflat vechea ctitorie, din anul 1597 (an în
care au fost reînhumate aici şi rămăşiţele pământeşti ale lui Aron Tiranul) a voievodului unificator Mihai Viteazul. Vechea catedrală din acest loc avea ca
hram Sfânta Treime, simbol al unităţii de credinţă şi neam al celor trei ţări româneşti. Ea nu s-a păstrat, fiind dărâmată în totalitate de regimul
habsburgic, în anul 1714. Începând, însă, cu anul 1988, se reconstruieşte noua bisericuţă pe acelaşi loc si cu acelaşi hram, sfinţindu-se în anul 1992.
 Castelul Martinuzzi de la Vinţu
de Jos, România, aici a stat
închis şi apoi a fost asasinat
Aron Vodă - domn al Moldovei
Biserica Aroneanu, judeţul Iaşi, a fost ridicată
în anul 1594, ctitoria lui Aron-Voda Tiranul
Biserica memorială Mihai
Viteazul din Alba Iulia în
care a fost înmormîntat
Aron Vodă
Ecaterina de
Brandenburg
•Ecaterina de Brandenburg s-a născut în 28 mai 1602, într-o bogată şi vestită familie nobiliară. A fost
fiica lui Ioan Sigismund de Hohenzollern, prinţ-elector de Brandenburg și a ducesei Anna a Prusiei. Din
considerente politice, în anul 1626 se căsătoreşte cu renumitul principe al Transilvaniei, Gabriel
Bethlen (1613-1629). Văduv de prima soţie, Suzana Károlyi, Gabriel Bethlen şi-a întărit, prin această
din urmă alianţă matrimonială, legăturile cu grupurile protestante din nordul Germaniei. În onoarea
căsătoriei, principele ardelean i-a făcut cadou viitoarei mirese o superbă bijuterie cu diamante, rubine
şi smaralde, ce are în centru o inimă translucidă roşie, cuprinsă de două palme albe. Pentru oficierea
mariajului, lui Bethlen i s-a impus, printre altele, să renunţe la cele 12 concubine ale sale. Ceea ce a şi
făcut, cu gândul însă că imediat după aducerea prințesei de Hohenzollern, „le va lua curând înapoi”.
•De o frumuseţe frapantă, „albă, cu ochi şi frunte superbă; buza un pic căzută, semn distinctiv al casei
de Austria”, mireasa avea la momentul nunţii doar 24 de ani, în timp ce mirele era mult mai înaintat în
vârstă, 46 de ani. Nu a fost singura diferenţă dintre cei doi. Se pare că a existat inclusiv o barieră
lingvistică, întrucât Ecaterina nu vorbea limba maghiară, iar franceza o cunoştea prea puţin.
•Nunta princiară a avut loc la Caşovia (Košice). Aici, principele, în prezența unei mulțimi impresionate,
„îmbrăcat într-un veșmânt tivit cu fire de argint alb în mintean, cu guler îmblănit cu blană de jder,
având o pălărie cu pană, atât el cât și calul său favorit”, a întâmpinat-o pe viitoarea soție. La
eveniment, sărbătorit timp de şase zile prin muzică, dans și focuri de artificii, au luat parte atât prinți,
baroni, conți, cât și diverse solii venite din Moldova şi Ţara Românească. De precizat că, în cadrul
marelui ospăț, s-a jucat şi un minunat dans popular românesc.
•După nuntă, cei doi miri au vizitat mai multe oraşe din Transilvania, printre care și Sibiul şi, desigur,
Alba Iulia. Peste tot au fost așteptați cu mult entuziasm de locuitori, pe străzi împodobite cu mesteceni
şi brazi.
•Fiind o doamnă cochetă, o iubitoare de grandoare, lux şi fast, după aşezarea sa în principat, Ecaterina
a făcut din Alba Iulia, din Cetate, un „paladiu al artelor frumoase”. Mobilă de lux adusă din Apus şi din
Răsărit, pereţi acoperiţi cu goblenuri din Nürnberg, Flandra şi Italia, cât şi picturi alfresco cu scene din
istoria biblică, au fost doar câteva din noile elemente decorative ce au împodobit sălile şi dormitoarele
princiare. Tot acum, balurile mascate şi petrecerile au început să fie tot mai frecvente la reşedinţa de
la Alba Iulia. Acesta se pare că a fost şi unul dintre motivele pentru care principesa nu a fost îndrăgită
de nobilime.
• Festivităţile de la curtea transilvăneană au fost coordonate, în anii 1628-1629, de ducele spaniol Diego de Estrada. Acesta a ajuns la Alba
Iulia în calitate de profesor de dans însoţind un grup de zece muzicieni. Făcându-se repede remarcat, lui Estrada i s-a cerut să o iniţieze
inclusiv pe principesă în tainele dansului spaniol. De altfel, în memoriile sale tipărite la Madrid, ce descriu viaţa 
• de la curtea princiară de la Alba Iulia, maestrul de ceremonii, ducele de Estrada, lasă să se înţeleagă, mai mult sau mai puțin voalat, că ar
fi avut o relaţie amoroasă cu soţia lui Bethlen. Relatând o partidă de vânătoare ce a avut loc după plecarea principelui într-o delegaţie,
perioadă în care nu au fost organizate decât „festine şi plăceri”, ducele mărturisește că a avut un moment de intimitate cu principesa,
pierzându-se de restul vânătorilor. „O coboram în braţe de pe cal, pentru că aşa îmi poruncea, pentru a mânca din potârnichea pe care o
aduceam cu mine [...] mânca, punându-mi dumicatele în gură cu mâna ei”. Mai mult decât atât, spaniolul a ajutat-o pe principesă să se
descalțe, episod considerat ca fiind unul cu o profundă semnificație erotică.
• Nu este singura aventură amoroasă de care a fost bănuită principesa. Pe motivul că Gabriel Bethlen era prea bătrân pentru ea, probabil,
Ecaterina de Brandenburg s-a iubit şi cu medicul său de la curte, fizicianul și alchimistul Weickhardt Scultetus, cunoscut și sub numele de
Caesar Paticarius, care a avut un sfârşit tragic, fiind ucis în 1630 şi aruncat în râul Olt de apropiaţii Ecaterinei. O altă relație
extraconjugală, trăită cu pasiune, a fost cea cu Ștefan Csáki, comite de Cluj, unul dintre cei mai mari nobili catolici din Transilvania. Din
memoriile cronicarului János Kemény rezultă că „Csáki obișnuia să urce la principesă pe treptele ascunse dinspre casele acesteia, și nu pe
treptele mari din față”. Iubirea pătimaşă pentru acest personaj, extrem de arătos şi galant, mult mai apropiat de vârsta ei, a făcut-o nu
numai să-şi trădeze soţul, dar și să-și afișeze sentimentele de față cu soția amantului. Acelaşi cronicar povestea că aflați într-un car, soția
lui Csáki „cu lacrimi ce-i curgeau șiroaie pe obraji, ținând în mână cartea de rugăciuni, se uita la giugiuleala dintre bărbatul ei și
Ecaterina”. Relația dintre cei doi a fost deconspirată după moartea lui Gabriel Bethlen, survenită în anul 1629.
• Moartea principelui, la numai 49 de ani, a dus la izbucnirea unor tensiuni, ostilităţi şi rivalităţi pe tema succesiunii puterii. Neavând
moștenitori direcți, decizia lui Bethlen a fost de a o desemna, prin testament, pe Ecaterina drept urmașă a sa, „a unui stat autonom
puternic și cu prestigiu în Europa”. Aceasta urma să conducă principatul cu ajutorul cumnatului său, Ştefan Bethlen, în calitate de
guvernator. Numirea pe tronul princiar a Ecaterinei de Brandenburg a fost validată şi de către Poarta Otomană. Instalarea ei în funcție a
fost totuși condiționată de respectarea mai multor prevederi, impuse în cadrul Dietei de la Alba Iulia, încă din anul 1626. După nici un an
de la preluarea puterii, răstimp în care a fost sprijinită şi influenţată de iubitul Ştefan Csáki, la 21 septembrie 1630 Ecaterina de
Brandenburg a fost determinată să abdice în favoarea lui Ştefan Bethlen. Ceea ce a dus la înlăturarea ei a fost imoralitatea, trecerea în
mare taină la catolicism și dezinteresul pentru soarta principatului.
• Alungată de la tron, Ecaterina a părăsit Transilvania, stabilindu-se în Saxonia inferioară. S-a recăsătorit în anul 1639 cu Francisc Carol de
Saxa-Lauerburg. S-a stins din viață la 27 august 1644. 
Bibliografie:
• https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-
olteniei/radu-paisie-bolnita-cozia-68204.html
• https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/819-iancu-
sasul
• http://www.istoria.md/articol/390/Aron_Tiranul__Aron_Emanoil,_Ar
on_cel_Cumplit_
• http://memoriaurbis.apulum.ro/ro/story/22
• https://ro.wikipedia.org/wiki/Vlad_Vintil%C4%83