CAPITOLUL III: ELEMEMTELE STATULUI.

TERITORIUL

Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a teritoriului

Secţiunea 2. Delimitarea şi elementele constitutive ale teritoriului.

Secţiunea 3. Organizarea administrativă a teritoriului

Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a teritoriului

Considerat din punct de

vedere sociologic, statul este
un grup uman, fixat pe un
teritoriu determinat, asupra Un stat există când
căruia se exercită exclusiv o sunt întrunite
autoritate politică următoarele trei
elemente:

3. puterea de stat
(autoritatea 2. populaţia 1. teritoriul
politică sau (element (element
suveranitatea) personal); material);
 Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a teritoriului

Asupra teritoriului său, statul

Teritoriul este spaţiul geografic exercită o autoritate exclusivă,
alcătuit din sol, subsol, ape, precum manifestată sub trei aspecte
şi din coloana aeriană de deasupra generale:
solului şi apelor până la limita a) plenitudine,
spaţiului cosmic, asupra căruia
statul îşi exercită suveranitatea sa în b) exclusivitate,
mod exclusiv şi deplin c) opozabilitate faţă de orice alt
stat
Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a teritoriului

Statul exercită în limitele sale teritoriale

plenitudinea funcţiilor sale (ex.: statul, prin
Plenitudinea organismele sale legiferează, organizează
administraţia locală, stabileşte instanţele de
judecată, organizează armata şi forţele de poliţie)

Pe teritoriul său, statul exercită în mod liber

întreaga sa autoritate, fiind exclusă, intervenţia
Exclusivitatea
altui stat. Principiul exclusivităţii competenţelor
statului suveran pe teritoriul său, suferă o serie de
atingeri stabilite prin tratatele internaţionale.

Este conferită, în primul rând, de legitimitatea şi

recunoaşterea internaţională a constituirii unui
Opozabilitatea
stat pe un anumit teritoriu.
Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a teritoriului

Funcţiile teritoriului:

a) teritoriul este cel care delimitează statul de altele, îl localizează într-un

anumit spaţiu;

b) teritoriul asigură integrarea unor grupuri migratoare în ansamblul

populaţiei stabile, stabilindu-se astfel unitatea acestora;

c) teritoriul este cel care asigură material prerogativele puterii statale;

d) teritoriul este acela care asigură şi accentuează calitatea însăşi a

„cetăţenilor”, trăsătura lor comună şi funciară de a vieţui într-un anumit spaţiu
 Natura juridică a teritoriului, teorii relevante:

1. Teoriile patrimoniale specifice epocii feudale, potrivit cărora proprietatea

monarhului asupra pământului constituie izvorul puterii statului asupra teritoriului.

2. Teoria „teritoriului – obiect” (sf. sec XIX- încep.sec XX) care concepea teritoriul ca
pe un obiect al dominaţiei statului.

Asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: dreptul proprietarului care

poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietăţii sale în conformitate cu
legea şi dreptul statului, care în virtutea dreptului public, îşi exercită suveranitatea
asupra acestuia.

3. Teoria competenţei (sec XX târziu) susţine că teritoriul constituie „sfera de

competenţă spaţială a statului”. Teritoriul statului este cadrul spaţial, determinat de
ordinea juridică internaţională, în limitele căruia ordinea juridică naţională este
autorizată să se aplice (H. Kelsen)
Secţiunea 2. Delimitarea şi elementele constitutive ale teritoriului

Frontierele sunt liniile reale ori imaginare între diferitele puncte de pe suprafaţa globului
pământesc în vederea delimitării teritoriului unui stat. Ele sunt terestre,.

Frontierele pot fi: fluviale, maritime, aeriene şi se definesc topografic în: Frontiere
„orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief; Frontiere „geometrice” – cele
trasate prin linii drepte între anumite puncte; Frontiere „astronomice” – cele trasate cu
ajutorul unor meridiane/paralele geografice

Odată cu aderarea la TFUE, legea română are două noi definiţii:

a) frontiera internă ca fiind frontierele comune terestre ale părţilor contractante, precum
şi aeroporturile pentru zborurile interne şi porturile pentru liniile regulate de pasageri,
care au ca punct de plecare sau ca destinaţie exclusivă alte porturi de pe teritoriile
părţilor contractante, fără escale în porturi din afara acestor teritorii;

b) frontiera externă este definită de lege ca fiind „frontiera terestră şi pe apă, precum şi
aeroporturile şi porturile părţilor contractante, dacă nu sunt frontiere interne.
Secţiunea 2. Delimitarea şi elementele constitutive ale teritoriului

Din punct de vedere al legii române, frontiera de stat,

este linia reală sau imaginară care trece, în linie
dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo
unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de
frontieră, de la un punct de coordonate la altul;

Pe Marea Neagră frontiera de stat

trece pe la limita exterioară şi limitele
laterale ale mării teritoriale a României;

Pe fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin
acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în
considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este
acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare
nenavigabile, pe la mjlocul pânzei de apă;
Secţiunea 2. Delimitarea şi elementele constitutive ale teritoriului

Solul, este principal element constitutiv al teritoriului, fiind alcătuit din uscatul aflat
sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat din punct de vedere
geografic.

Subsolul intră în componenţa teritoriului

statului, acesta având dreptul de a
dispune de el deplin şi exclusiv.

Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra teritoriului

terestru şi a celui acvatic în interiorul căruia statul îşi exercită
suveranitatea. Această coloană ajunge – convenţional vorbind – până la
limita inferioară a spaţiului cosmic, adică liniile imaginare formate prin
unirea punctelor descrise de perpendicularele ridicate pe frontierele
terestre şi acvatice la altitudinea de 100-110 km
Secţiunea 2. Delimitarea şi elementele constitutive ale teritoriului
Spaţiul acvatic este alcătuit din apele
râurilor, lacurilor şi canalelor, apelor
porturilor, radelor, precum şi din porţiunea
maritimă, de o anumită lăţime, care se
întinde de-a lungul ţărmului, în afara
limitelor apelor interioare şi care poartă
denumirea de „mare teritorială” sau „ape
teritoriale”.
„Zona contiguă” sau „adiacentă”, adică
spaţiul maritim aflat dincolo de marea
teritorială, adiacentă însă acesteia,
care se întinde până la o anumită
distanţă în larg, dar, în principiu, nu
mai mult de 12 mile de la linia de bază
a mării teritoriale.
Teritoriul statului mai cuprinde
platoul continental adică solul şi
subsolul mării adiacente coastelor
situate dincolo de marea teritorială,
până la o adâncime de 200 m.
România şi-a stabilit marea teritorială la
o lăţime de 12 mile marine (22.224 m),
iar zona contiguă la 24 mile marine,
măsurate de la liniile de bază, adică de
la liniile celui mai mare reflux sau, după
caz, de la liniile drepte care unesc
punctele cele mai avansate ale ţărmului
Secţiunea 3. Organizarea administrativă a teritoriului

Organizarea administrativă a teritoriului se face pentru o

mai bună organizare şi exercitare a puterii de stat

Necesitatea organizării administrative a teritoriului este dată de

faptul că funcţiile statului, de administrator al societăţii, nu pot fi
realizate pe întreaga întindere a teritoriului său numai cu ajutorul
organelor centrale

Odată cu formarea statelor mari, cu întindere teritorială şi cu o numeroasă

populaţie, a apărut necesitatea constituirii unor noi organe care să asigure
realizarea puterii pe întreg teritoriu şi faţă de populaţia aşezată pe acest
teritoriu.