CAPITOLUL III: DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

Secțiunea 1. Natura juridică a drepturilor fundamentale

Secțiunea 2. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale

Secțiunea 3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români

 Secțiunea 1. Natura juridică a drepturilor fundamentale
Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale

Pe parcursul istoriei, teoriile juridice au încercat să explice care este temeiul realităţii la
care dreptul subiectiv se referă şi anume al faptului că cineva este îndrituit să aibă o
anumită conduită.

Limite teoretice:

Prima dintre acestea este a teoriilor care pun drepturile subiective în centrul fenomenului
juridic: normele juridice există pentru a consacra şi proteja, sub ameninţarea sancţiunilor,
drepturile cu care fiinţa umană este natural înzestrată. Este teoria dreptului natural.

Primii care au vorbit despre această teorie au fost foloyofii Greciei antice, în frunte cu
Aristotel.

Cea de-a doua limită (extremă – L. Duguit) este reprezentată de teoreticienii care au negat
cu desăvârşire existenţa drepturilor subiective. Aceste teorii susţin că nu există nimic în
realitate care să poată fi considerat temei al existenţei drepturilor subiective.
 Secțiunea 1. Natura juridică a drepturilor
fundamentale
Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale

În privinţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale terminologia folosită de

unii autori consacraţi, este diferită
Uneori se argumentează că „drepturile omului” şi „libertăţile publice” nu au
acelaşi conţinut deoarece drepturile omului sunt inerente naturii umane, ele
fiind universale şi pentru totdeauna.
„Libertăţile publice” privesc protecţia şi securitatea individului, semnificând
„creanţe faţă de societate”

Tot din punct de vedere al terminologiei folosite, suscită interes şi expresiile:

„drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţenilor”.
Prin faptul reglementării lor în constituţia statului şi determinate tocmai de
integrarea într-un sistem politico-social distinct, „drepturile omului” devin
„drepturi cetăţeneşti”.
Literatura de specialitate apreciază că “drepturile fundamentale sunt acele
drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi
demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi legi”
drepturile fundamentale sunt drepturi subiective adică posibilităţi,
prerogative, facultăţi ale subiectelor raporturilor juridice de a acţiona într-
un anumit fel, de a avea o anumită conduită şi de a cere celorlalte subiecte
o atitudine corespunzătoare precum şi de a beneficia de protecţia şi
sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime;

drepturile fundamentale sunt esenţiale pentru cetăţeni; ele au cea mai

mare importanţă pentru viaţa, libertatea, personalitatea cetăţeanului,
pentru afirmarea şi dezvoltarea acestuia;

drepturile fundamentale, datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte

deosebite (declaraţii de drepturi, pacte internaţionale sau regionale,
precum şi în legile fundamentale ale statelor (constituţii).
Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Drepturile subiective nu pot fi exercitate fără a fi corelate unor obligaţii juridice

corelative. Îndeplinirea obligaţiilor (îndatoririlor) fundamentale constituie în acelaşi
timp mijlocul prin care se realizează drepturile subiective, Ca şi concept, îndatoririle
fundamentale apar ulterior conceptului de drepturi fundamentale, urmând apoi să
fie consacrate în acte deosebite

Caracteristicile conceptului de îndatoriri fundamentale:

- reprezintă obligaţii ale cetăţenilor asumate în viaţa socială şi determinate de

scopurile societăţii;

- sunt denumite “fundamentale” pentru că sunt “esenţiale”, societatea le conferă o

mare valoare, ce se reflectă în consacrarea lor juridică în constituţii;

- sunt îndatoriri a căror realizare se asigură prin convingere sau, la nevoie, prin forţa
de constrângere a statului.
 Natura juridică a drepturilor fundamentale

1. Teoria drepturilor naturale

- dreptul natural, ca o lege nescrisă, exprimă echitatea; omul în stare de

natură avea o libertate totală şi era egal cu ceilalţi

- legile naturale sunt expresia exigenţelor naturale a tuturor vieţuitoarelor, a

tuturor fiinţelor vii;

- condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii trăiau

în deplină independenţă între ei;
O importantă idee a dreptului natural este aceea a renunţării la
libertatea absolută şi acceptarea supunerii unei autorităţi. Astfel ia
naştere societatea, ca urmare a pactului social intervenit între
oameni şi autorităţi, pentru realizarea “binelui comun.

Teoria drepturilor naturale admite că dreptul s-a manifestat în

societate sub două aspecte şi anume: existenţa unui drept pozitiv,
creaţie a oamenilor care se concretizează în actele normative
elaborate şi existenţa unui drept natural, care nu este o creaţie
voluntară ci are un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului
pozitiv
2. Teoria individualistă susţine că sursa fiecărui drept se află în individ,
deoarece acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi respectabilă.

3. Teoria drepturilor reflexe nu face deosebirea de natură juridică între

drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind o creaţie a
dreptului obiectiv

Potrivit acestei teorii, drepturile şi libertăţile nu sunt drepturi veritabile ale

cetăţenilor, ci un fel de drepturi reflexe. Acestea provin tocmai din
autolimitarea statului, a puterii sale (teoria s-a mai numit şi “teoria germană
a autolimitării statului”).
Esenţa naturii juridice a drepturilor omului o
constituie faptul că acestea, fără deosebire că sunt
drepturi fundamentale sau obişnuite, sunt drepturi
subiective, ele nu pot exista decât în cadrul unui
raport juridic concret. Împreună cu îndatoririle
corelative drepturile fundamentale formează
Statutul juridic constituţional al cetăţeanului
 Secțiunea 2. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale

inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor

asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţă şi domiciliul
persoanei

drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, categorie formată din

acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi
materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora

drepturile exclusiv politice, adică drepturile care, prin conţinutul lor, pot fi
exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare
drepturile şi libertăţile social-politice sunt acele drepturi şi
libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către
cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme
sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare.
Aceste drepturi şi libertăţi mai sunt denumite libertăţi de
opinie

drepturile garanţii, prin conţinutul lor, au rolul unor veritabile

garanţii constituţionale
 I. Inviolabilităţile

a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică ale

persoanei - Constituţia României - art. 22(1).

Garanţiile acestor drepturi constau şi în prevederile legii penale referitoare

la infracţiunile de omor, ucidere din culpă, lovirea sau alte violenţe,
vătămare corporală.

Constituţia interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrară drepturilor

naturale ale omului. România a abolit pedeapsa cu moartea prin Decretul-
lege nr. 6 din 4 ianuarie 1990. Aceasta a fost înlocuită cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
 Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradate

Tortura este un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite,

fizice sau mentale, sunt produse intenţionat unei persoane cu
scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană
informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o
terţă persoană l-a comis sau se presupune de a-l fi comis, de
intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau
face presiuni asupra unei terţe persoane, dacă o asemenea
durere sau suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii
publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială
sau la instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit
 Libertatea individuală.

libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei,

dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut
în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau
deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de
Constituţie şi legi.

conceptul de siguranţă a persoanei prin care vom identifica

ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile
în care autorităţile publice iau anumite măsuri ce privesc
libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri
să nu fie ilegale (arbitrare, excesive, abuzive)
 Libertatea individuală

Percheziţia este o măsură – penală care poate fi

dispusă de organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată în interesul probării săvârşirii unei infracţiuni.
Ea poate fi domiciliară sau corporală şi se poate
efectua numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege.

Reţinerea, presupune privarea de libertate, pe o

durată strict determinată, de către autorităţile
competente, a persoanei faţă de care există indicii că a
săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege.
Cazurile în care poate fi dispusă privarea de libertate (arestarea preventivă) a
persoanei, potrivit Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale:

- când este deţinută legal după o condamnare pronunţată de un tribunal competent;

- pentru nesupunere la o hotărâre dată conform legii de către o instanţă sau pentru
garantarea executării unei obligaţii prevăzute de lege;

- pentru a fi adusă în faţa instanţei când se deţin date verosimile că a comis o

infracţiune sau dacă există motive credibile că va săvârşi o infracţiune sau va fugi
după comiterea acesteia;

- pentru educaţia sub supraveghere a unui minor sau pentru a-l aduce în faţa unei
instanţe competente;

- detenţia legală a unei persoane susceptibile de propagarea unei boli contagioase, a

unui alienat, alcoolic, toxicoman sau vagabond;

- pentru a împiedica o persoană să pătrundă ilegal într-un stat, sau împotriva căreia
este în curs o procedură de expulzare sau de extrădare.
 Dreptul la apărare
Dreptul la apărare, potrivit art. 24 din Constituţie „este garantat; în tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu”

Statutul profesiei de avocat:

- avocatul îndeplineşte o misiune socială, pusă în slujba adevărului şi a justiţiei;

- în exercitarea profesiei sale, avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din
partea autorităţilor publice sau a altor persoane fizice sau juridice;

- independenţa avocatului nu poate prejudicia însă interesele clientului său;

avocatul este dator să dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare
prevederilor legale şi crezului său profesional.
 Dreptul la libera circulaţie

Art. 25 din Constituţie, ”Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate este garantat,
legea stabilind condiţiile exercitării acestui drept”.

Există două aspecte ale exercitării acestui drept:

a) posibilitatea liberei circulaţii pe teritoriul României
b) posibilitatea liberei circulaţii în afara României

Prin folosirea expresiei: „legea stabileşte condiţiile”, legiuitorul constituant a stipulat că

libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor
reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – libera circulaţie poate face
obiectul unor restricţii dacă acestea sunt prevăzute de lege şi necesare pentru protejarea
siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice, precum şi compatibile
cu celelalte drepturi recunoscute de pact
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

„Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată” –

Constituţia României

În acest sens:
- judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în
procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori;
- se consideră atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea
sau transmiterea imaginilor sau a vorbelor unei persoane, fără
consimţământul acesteia;

- orice persoană are un drept exclusiv la propria imagine;

- este interzisă, de asemenea, aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor

din viaţa conjugală a persoanelor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi – parte a
dreptului la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Art. 26(2) din Constituţie: “Persoana fizică are dreptul să
dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi
libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.
Inviolabilitatea domiciliului

Art. 27(1) din Constituţie: “Domiciliul şi reşedinţa sunt

inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul
ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”.

În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o

accepţiune mai largă:

- locul (locuinţa) unde trăieşte o persoană şi eventual, familia

sa, dar şi dependinţele, curtea, grădina, garajul sau orice loc
împrejmuit ţinând de ele;
- locuinţa unei persoane fizice chiar dacă aceasta nu este şi
proprietarul ei (camera închiriată, camera de hotel ori de cămin
studenţesc)
Derogări de la principiul constituţional

se poate pătrunde în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane, fără învoirea

acesteia în următoarele situaţii:

pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau

bunurile unei persoane;

pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;

pentru prevenirea răspândirii unei epidemii

modalitatea efectuării percheziţiilor care “se dispune de judecător şi se

efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege”. În afara cazului
delictului flagrant, percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise.
II. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
a) Dreptul la învăţătură

Legea educaţiei naţionale nr.1/2011. Potrivit acesteia:

- în România învăţământul constituie o prioritate naţională;

- învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile

umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti;

- dreptul la învăţătură se fundamentează pe dreptul egal de acces la toate nivelurile şi

formele de învăţământ “indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, religie,
naţionalitate, apartenenţă politică sau religioasă”;

- de asemenea, legea educaţiei naţionale interzice în spaţiile destinate procesului de

învăţământ şi cercetare, activităţile care încalcă normele generale de moralitate Cu
modificările şi completările ulterioare până în anul 2014.
Dreptul la învăţătură

- sistemul naţional de învăţământ include mai multe trepte de formare

educaţională şi anume: învăţământul preuniversitar, postliceal şi
învăţământul superior;

- învăţământul special (aşa numita „clasă zero”) organizat pentru preşcolari,

precum şi pentru elevii având anumite deficienţe, care se organizează în
unităţi de învăţământ specifice, în grupe şi clase speciale din unităţi
preşcolare şi şcolare obişnuite, sau în unităţi de învăţământ obişnuite,
inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale;

- învăţământul nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor promovate de

partide sau alte formaţiuni politice.
Accesul la cultură

Drept fundamental nou introdus în urma revizuirii Constituţiei, reprezintă

un adevărat complement al dreptului la învăţătură exprimat în legea
fundamentală şi, împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la
educaţie văzut într-un sens mai larg.

Potrivit prevederilor constituţionale accesul la cultură este garantat, în

condiţiile legii, iar libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a
accede la nevoile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită;

- Garantarea dreptului impune pentru stat obligaţia să asigure păstrarea

identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor,
protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii
contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în
lume
c) Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Art. 34 din Constituţie
valorifică pe deplin dispoziţiile documentelor
internaţionale în materie. Pentru garantarea dreptului
la ocrotirea sănătăţii, statul este obligat, să ia măsuri
pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

d) Dreptul la mediu sănătos. Introdus în textul

Constituţiei României ca urmare a revizuirii, art. 35
stipulează că „statul recunoaşte dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic”.
 Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

Constituţia României consacră dreptul la muncă şi protecţia socială a

muncii în art. 41. Potrivit acestei reglementări constituţionale:

- dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei şi a

locului de muncă sunt libere;

- durata zilei de muncă este de 8 ore, iar salariaţii au dreptul la

protecţia socială a muncii; această protecţie socială are drept
componente: securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor, salariul minim pe economie, repausul
săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii
grele;
 Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

De asemenea, Constituţia consacră dreptul la negocieri colective în materie

de muncă şi caracterul obligatoriu garantat al convenţiilor colective. Nu
constituie muncă forţată:

activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele

desfăşurate în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;

munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada

de detenţie sau de libertate condiţionată;

prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol;

prestaţiile care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege
 Dreptul la grevă

Greva reprezintă încetarea colectivă şi voluntară a muncii,

hotărâtă de colectivitatea salariaţilor ea este o măsură de
presiune economică temporară, utilizată în scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de muncă a acestora

Conform Codului Muncii modul de exercitare a dreptului de

grevă, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea grevei,
procedurile prealabile declanşării grevei, suspendarea şi
încetarea grevei, precum şi orice alte aspecte legate de
grevă se reglementează prin lege specială
Conflictele colective de munca pot fi declansate in urmatoarele
situatii:

a) angajatorul sau organizatia patronala refuza sa inceapa negocierea

unui contract ori acord colectiv de munca, in conditiile in care nu are
incheiat un astfel de contract sau acord ori cel anterior a incetat;

b) angajatorul sau organizatia patronala nu accepta revendicarile

formulate de angajati;

c) partile nu ajung la o intelegere privind incheierea unui contract sau

acord colectiv de munca pana la data stabilita de comun acord pentru
finalizarea negocierilor
În vederea promovarii solutionarii amiabile si cu celeritate a conflictelor
colective de munca se infiinteaza Oficiul de Mediere si Arbitraj al
Conflictelor Colective de Munca de pe langa Ministerul Muncii, Familiei si
Protectiei Sociale

Pe durata in care revendicarile formulate de angajati sunt supuse medierii

ori arbitrajului, acestia nu pot declansa greva sau, daca greva este
declansata, aceasta se suspenda

Grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de solidaritate. Greva de

avertisment nu poate avea o durată mai mare de două ore, dacă se face cu
încetarea lucrului, şi trebuie, în toate cazurile, să preceadă cu cel puţin 2
zile greva propriu-zisă. Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea
susţinerii revendicărilor formulate de salariaţii din alte unităţi. Aceasta nu
poate avea o durată mai mare de o zi şi trebuie anunţată în scris conducerii
unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte de încetarea lucrului
 Dreptul de proprietate privată

Constituţia României, proprietatea este reglementată în art.

44 şi art. 136. Conţinutul dreptului de proprietate se referă
atât la dobândirea proprietăţii cât şi la folosinţa, dispoziţia
ori transmiterea acestui drept altei persoane.

Potrivit art. 44 din Constituţie:

dreptul de proprietate, precum şi creanţele statului, sunt
garantate;
proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular
Dreptul de proprietate privată

cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată

asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este
parte, pe bază de reciprocitate în condiţiile prevăzute prin lege organică,
precum şi prin moştenire legală;

nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,

stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire;

sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în

proprietatea publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor;
 Dreptul de proprietate privată

pentru lucrările de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul

oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia însă de a despăgubi proprietarul
pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
pentru alte daune imputabile autorităţii, în toate cazurile, despăgubirile se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau în caz de divergenţă, prin
justiţie;

dreptul de proprietate, obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia

mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revine proprietarului;

averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii se

prezumă;

bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii
 Dreptul de proprietate privată

Art. 136 din Constituţie reglementează de asemenea

proprietatea publică,
- proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi
aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
- bunurile proprietate publică sunt inalienabile;
- în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate;
- pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate de
utilitate publică
- în condiţiile legii organice, proprietatea privată este
inviolabilă
Libertatea economică. Libertatea economică
posibilitatea oricărei persoane de a iniţia şi de a
întreprinde o activitate cu scop lucrativ. Art. 45 din
Constituţia republicată afirmă că accesul liber al
persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora sunt garantate în condiţiile legii.

Dreptul la moştenire. Dreptul la moştenire este

reglementat de art. 46 din Constituţie. Dobândirea
dreptului de moştenire este reglementată în Codul civil,
art. 644-799, iar procedura succesorală notarială este
prevăzută în Legea notarilor publici şi a activităţii
notariale nr. 36/1995
Dreptul la un nivel de trai decent. Constituţia României
stabileşte că cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de
maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de
stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale
publice sau private, toate reglementate prin acte normative
specifice.

Dreptul la căsătorie. Constituţia României reglementează faptul

că „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi,
pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. Încheierea,
desfacerea şi nulitatea căsătoriei se stabilesc potrivit legii, iar
căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria
civilă.
 Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie

Art. 49 al Constituţiei stabileşte: copiii şi tinerii se bucură de un regim

special de protecţie în realizarea drepturilor lor;

statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea

copilului bolnav ori cu handicap; alte forme de protecţie socială a
copiilor şi tinerilor se stabilesc prin lege;

este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi ce le-ar

dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală; minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi;

autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor

pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie
specială. Potrivit art. 50 din Constituţie, persoanele
cu handicap se bucură de protecţie specială. Prin
Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a
persoanelor handicapate au fost stabilite condiţiile
şi modalităţile în care persoanele din această
categorie pot fi angajate de către persoane fizice
sau juridice, asigurându-se o serie de facilităţi şi
drepturi de protecţie speciale.
 III. Drepturile exclusiv politice

Dreptul de vot. Art. 36 (1) din Constituţie, „cetăţenii au drept de vot

de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv”. În
alineatul următor, Constituţia precizează că nu au drept de vot debilii
sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate
prin hotărâre definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Prin urmare, dreptul de vot, poate fi exercitat de către o persoană

dacă aceasta: - este cetăţean român; - are vârsta minimă de 18 ani,
împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv; - este în deplinătatea
facultăţilor mintale (nu este pusă sub interdicţie); - are aptitudinea
morală de a vota (nu a fost condamnată prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale).
Dreptul de a fi ales. Art. 37 au dreptul de a fi aleşi, cetăţenii care
îndeplinesc următoarele condiţii: - au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară; - au aptitudini intelectuale şi morale; - nu le este interzisă
asocierea în partide politice;

- îndeplinesc condiţiile de vârstă minimă, astfel: cel puţin 23 de ani,

pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei
publice locale şi cel puţin 33 de ani, pentru a fi aleşi în Senat şi cel puţin
35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

Toate aceste condiţii, sunt condiţii constituţionale de eligibilitate; în

consecinţă, îndeplinirea lor este obligatorie, altfel, orice nesocotire a
acestora atrage nulitatea alegerii

Motivaţia intervenţiei legiuitorului constituant în acest sens, priveşte

asigurarea principiului legalităţii şi a bunei funcţionări a statului de drept.
IV. Drepturile şi libertăţile social– politice

a) Libertatea conştiinţei presupune faptul că

– libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase

nu pot fi îngrădite sub nici o formă

– libertatea conştiinţei este garantată; nimeni nu poate fi constrâns să

adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor
sale

– cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în

condiţiile legii cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de
sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în
spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate

– părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,

educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine
Libertatea de exprimare

Constituţia României art. 30: gândurile, opiniile, credinţele religioase

ca şi convingerile ateiste, creaţiile de orice fel, pot fi exprimate prin
viu grai, prin scris, prin mijloace mecanice, electronice, inclusiv prin
mijloacele de informare în masă, în condiţii de deplină libertate. În
orice formă s–ar manifesta, libertatea de exprimare este inviolabilă.

libertatea presei implică la rândul său libertatea de a înfiinţa

publicaţii, interzicerea cenzurii şi a suprimării publicaţiilor, obligaţia
mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanţării
Libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare comportă anumite limitări, restrângeri

constituţionale. Astfel

– libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa

particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine

– sunt interzise defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de

agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri
– răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestaţiei artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau de televiziune delictele de presă se
stabilesc prin lege
c) Dreptul la informaţie. Reglementat în art. 31,
dreptul la informaţie “dreptul persoanei de a fi
informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile
preconizate şi mai ales dispuse de autorităţile publice,
accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică
şi tehnică, socială, culturală, sportivă, posibilitatea de
a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de
radio şi televiziune, obligaţia autorităţilor
guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi
juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei
de orice natură
Libertatea întrunirilor

Constituţia: “posibilitatea pe care o au oamenii de a se întruni în reuniuni

private sau publice pentru a–şi exprima gândurile, opiniile, credinţele.“

Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea

adunărilor publice.

– libertatea cetăţenilor de a–si exprima opiniile politice, sociale sau de

altă natură, de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii,
procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea este
garantată de lege
– asemenea activităţi se pot realiza numai paşnic şi fără nici un fel de
arme, în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber, numai după
declararea prealabilă
Libertatea întrunirilor

– adunările publice trebuie să se desfăşoare în mod paşnic şi civilizat, cu

protecţia participanţilor şi a mediului ambiant, fără să se stânjenească
folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun,
funcţionarea instituţiilor publice şi private, a celor de învăţământ, cultură
şi sănătate, a unităţilor economice ori să degenereze în acţiuni tulburente
de natură a pune în primejdie ordinea şi liniştea publică, siguranţa
persoanelor, integritatea corporală, viaţa sau bunurile acestora ori ale
domeniului public

– sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte propagarea

ideilor totalitare, de natură fascistă, comunistă, rasistă, şovină sau ale
oricăror organizaţii terorist–diversioniste organizarea unei lovituri de stat
sau altei acţiuni contrare siguranţei naţionale încălcarea ordinii, siguranţei
sau moralităţii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ori punerea
în pericol a sănătăţii acestora;
Libertatea întrunirilor

Se interzice participarea la adunările publice a persoanelor care

au asupra lor, la vedere sau ascunse, băuturi alcoolice, arme de
orice fel, materiale explozive sau incendiare, substanţe iritant–
lacrimogene sau cu efect paralizant, ori alte obiecte ce pot fi
folosite pentru acţiuni violente sau de tulburare a desfăşurării
normale a acestora.

Organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice sunt interzise în

imediata apropiere a gărilor, porturilor, aeroporturilor, staţiilor
de metrou, spitalelor, obiectivelor militare, a unităţilor
economice cu instalaţii, utilaje sau maşini cu grad ridicat de
pericol în exploatare.
Dreptul de asociere. Dreptul de asociere constituie posibilitatea
recunoscută persoanelor ca în diverse forme să cumuleze permanent
cunoştinţele sau activitatea lor, în scopul promovării unor interese, altele
decât cele cu caracter patrimonial.

Art. 40 trebuie coroborat cu art 8 şi 9 din Constituţie care consacră

pluralismul, partidele politice şi sindicatele.

Secretul corespondenţei. Constituţia României, în art. 28 stipulează că

“Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil.“ Aceste prevederi trebuie interpretate în sensul că obligaţia
respectării secretului corespondenţei revine atât persoanelor fizice şi
juridice, cât şi autorităţilor publice.
V. Drepturile garanţii

a) Dreptul de petiţionare. Art. 51 din Constituţia

României“(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze
autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor.(2) Organizaţiile legal
constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în
numele colectivelor pe care le reprezintă.(3)
Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de
taxă. (4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă
la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit
legii.
V. Drepturile garanţii

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Potrivit

art. 52 din Constituţia României “persoana vătămată într–un
drept al său de o autoritate publică, printr–un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei
cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

art. 52 (3) că “statul răspunde patrimonial, potrivit legii,

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în
procesele penale
Secțiunea 3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români

a) fidelitatea faţă de ţară, prevăzută în art 54 din

Constituţie impune cetăţeanului o atitudine de respect
faţă de trecutul ţării, de devotament participativ la
străduinţele colective urmărind propăşirea ei, de
identificare cu destinele ei. Totodată, îndatorirea de
fidelitate faţă de ţară implică şi unele consecinţe juridice.
Astfel, potrivit art. 54(2) din Constituţie, “cetăţenii cărora
le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le
revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de
lege.“
Secțiunea 3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români

b) apărarea ţării. Constituţia României în art. 55, consacră dreptul şi

obligaţia cetăţenilor de a apăra România.

c) îndatorirea la contribuţii financiare. Prevederea constituţională din

art. 56 al legii fundamentale consacră obligativitatea cetăţenilor de a
contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. Sistemul legal de
impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. De
asemenea, orice alte prestaţii în afara celor stabilite prin lege în situaţii
excepţionale sunt interzise.
Secțiunea 3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români

d) îndatorirea de exercitare a drepturilor şi

libertăţilor cu bună–credinţă, reprezintă o
obligaţie pentru toţi locuitorii ţării, indiferent
că sunt cetăţeni români, străini sau apatrizi.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor cu bună–
credinţă, fără încălcarea drepturilor şi
libertăţilor celorlalţi, impune unele precizări.
Exercitarea cu bună–credinţă a drepturilor este
opusă atât abuzului de drept cât şi fraudei la
lege