San Marino

Serenissima
01 Guvernarea 03 Personalități

02 Relații
Internaționale 04 Aspecte ale
Religiei 
“Serenissima Repubblica di
San Marino.”
 INTRODUCERE
San Marino (pronunție italiană: /san .maˈriːno/),
oficial Republica San Marino(în italiană Repubblica di
San Marino), cunoscută și ca Serenissima Republică
San Marino[3] (în italiană Serenissima Repubblica di
San Marino), este un microstat-enclavă înconjurat de 
Italia, situat pe Peninsula Italică pe versantul de nord-
est al Munților Apenini. Dimensiunea acesteia este de
doar puțin mai mult de 61 km², cu o populație de 33.562
de locuitori. Capitala sa este orașul San Marino și cea
mai mare așezare este Dogana din comuna Serravalle.
San Marino are cea mai mică populație din toți membrii 
Consiliului Europei. Faptul că limba oficială este 
italiana, împreună cu puternicele legături financiare și
etno-culturale, face ca San Marino să mențină legături
strânse cu vecinul mult mai mare; este situat în apropiere
de riviera din Rimini, una din principalele zone turistice
litorale italiene.
 Guvernare
San Marino are cadrul politic al unei republici parlamentare reprezentative democratice: căpitanii
regenți(d) sunt atât șefi de stat cât și șefi de guvern, și există un sistem multi-partid pluriform(d).
Puterea executivă este exercitată de guvern. Puterea legislativă o are atât guvernul, cât și pe Consiliul
Mare și General(d). Justiția este independentă de executiv și legislativ. San Marino a fost la început
condusă de Arengo(d), o adunare inițial formată din conducătorii fiecărei familii. În secolul al XIII-
lea, puterea a fost dată Consiliului Mare și General. În 1243, primii doi căpitani regenți au fost
nominalizați de Consiliu. Actualmente, această metodă de numire este încă în uz.

Legislativul republicii este Consiliul Mare și General Legislativul republicii este Consiliul Mare și General
(Consiglio grande e generale). Consiliul este un parlament legislativ unicameral cu 60 de membri. Există
alegeri la fiecare cinci ani prin reprezentare proporțională în toate cele nouă districte administrative.
Aceste districte (orașe) corespund vechilor parohii ale republicii.
Cetățenii cu vârsta de 18 ani sau mai mare au drept de vot. Pe lângă legislația generală, Consiliul Mare și
General aprobă bugetul și alege căpitanii regenți, Congresul de Stat (compus din zece secretari cu putere
executivă), Consiliul celor Doisprezece (care formează ramura judiciară pe durata legislaturii
Consiliului), comisiile consultative și sindicatele guvernamentale. Consiliul are și puterea de a ratifica
tratatele cu alte țări. Consiliul este împărțit în cinci Comisii consultative diferite, formate din câte
cincisprezece consilieri care examinează, propun și discută punerea în aplicare a noilor legi care sunt pe
 Guvernare
Practica de a avea doi șefi de stat, cum erau consulii romani, aleși în alegeri frecvente, este derivată
direct din obiceiurile Republicii Romane. Consiliul este echivalent cu Senatul Roman; iar căpitanii
regenți, cu consulii din Roma antică. Se crede că locuitorii din zonă s-au adunat împreună, în timp ce
statul roman era în disoluție pentru a forma un guvern rudimentar pentru a se proteja de dominația
străină.

San Marino este o republică democratică multi-partid. O lege nouă privind alegerile din 2008 a
ridicat pragul electoral de accedere în legislativ, făcând ca partidele politice să se organizeze în două
alianțe: Pactul pentru San Marino(d), de dreapta, condus de Partidul Creștin Democrat din(d) San
Marino; și Reforme și Libertate(d), de stânga, condus de Partidul Socialiștilor și Democraților(d), o
fuziune între Partidul Socialist din San Marino(d) și fostul Partid al Democraților(d), de orientare
comunistă. Alegerile generale din 2008(d) au fost câștigate de Pactul pentru San Marino cu 35 de
locuri în cadrul Consiliului general, 25 de locuri revenind grupării Reformă și Libertate. La 1
octombrie 2007, Mirko Tomassoni(d) a fost ales șef de stat, el devenind prima persoană cu dizabilități
care aleasă căpitan-regent(d). [25]

San Marino a avut mai multe femei șef de stat(d) decât orice altă țară: 15 în octombrie 2014, dintre
 Relatii Internationale
Sfântul Marinus(d) a plecat din insula Rab, din Croația de azi, cu prietenul lui de o viață, Leo, și s-a
dus la Rimini să lucreze ca pietrar. După persecuția din timpul lui Dioclețian, de care a fost afectat din
cauza predicilor sale creștine, s-a refugiat în apropiere de Monte Titano(d), unde a construit o mică
biserică și, astfel, a fondat ceea ce este acum orașul și statul San Marino, de unde și numele, încă
folosit uneori astăzi, de „Republica Titanică”.[7]

Data oficială a constituirii actualei Republici este 3 septembrie 301 d.Hr.. În 1320, comunitatea
Chiesanuova a ales să se alăture țării.[8] În 1463, San Marino s-a extins, cuprinzând și așezările
Faetano, Fiorentino, Montegiardino, și Serravalle, după care granițele țării au rămas neschimbate.[9]
În 1631, independența i-a fost recunoscută de către Papalitate.

Înaintarea armatei lui Napoleon în 1797 a prezentat pentru scurt timp o amenințare la adresa
independenței San Marinului, dar țara a fost salvată de la a-și pierde libertatea, de unul dintre
Regenți, Antonio Onofri(d), care a reușit să câștige respectul și prietenia lui Napoleon. Datorită
intervenției sale, Napoleon avea să promită, într-o scrisoare transmisă către Gaspard Monge, om de
știință și comisar al guvernului francez pentru Știință și Artă, să garanteze și să protejeze
independența Republicii, chiar oferind să-i extindă teritoriul după nevoi. Oferta a fost refuzată de
Regenți, temându-se de viitoare represalii din cauza revanșismului altor state vecine.[10][11]
 Relatii Internationale
În faza ulterioară a unificării Italiei în secolul al XIX-lea, San Marino a servit drept refugiu pentru
mulți oameni persecutați pentru sprijinul adus unificării. În semn de recunoaștere a acestui
sprijin, Giuseppe Garibaldi a acceptat dorința Republicii San Marino de a nu fi încorporată în
noul stat italian.
Guvernul republicii San Marino l-a făcut pe președintele Statelor Unite ale Americii 
Abraham Lincoln cetățean de onoare. Ca răspuns, el a trimis o scrisoare în care afirma că
republica demonstrează că „guvernul fondat pe principiile republicane poate fi astfel
administrat încât să fie sigur și trainic.”[12][13]
În timpul Primului Război Mondial, când Italia a declarat război Austro-Ungariei la 23 mai 1915,
San Marino a rămas neutră și Italia a adoptat o atitudine ostilă față de neutralitatea
sanmarineză, suspectând San Marino de adăpostirea unor spioni austrieci care ar putea avea
acces la noua stație de radiotelegraf. Italia a încercat să impună cu forța prezența unui
detașament de Carabinieri în republică și a tăiat linii telefonice ale republicii atunci când
aceasta nu s-a conformat. Două grupuri de zece voluntari s-au alăturat forțelor italiene în
luptele de pe front, primul în calitate de combatanți și cel de-al doilea drept corp medical ce
opera un spital sub steagul Crucii Roșii. Existența acestui spital a făcut apoi ca Austro-Ungaria
să suspende relațiile diplomatice cu San Marino.[14]
 Relatii Internationale
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, San Marino a rămas neutră, deși s-a raportat eronat într-un
articol din New York Times că ar fi declarat război Regatului Unit la 17 septembrie 1940.[15] Guvernul
sanmarinez a transmis mai târziu un mesaj guvernului britanic prin care atesta că nu a declarat război
Regatului Unit.

La trei zile după căderea lui Benito Mussolini în Italia, dominația PFS s-a prăbușit și noul guvern și-a declarat
din nou neutralitatea în conflict. Fasciștii au recăpătat puterea pe 1 aprilie 1944, dar și ei au păstrat
neutralitatea intactă. În ciuda acestui fapt, pe 26 iunie 1944, San Marino a fost bombardat de către Royal Air
Force, în credința că San Marino fusese invadat de forțele germane și folosit pentru a acumula provizii și
muniție. Guvernul sanmarinez a declarat în aceeași zi că nu există instalații sau echipamente militare pe
teritoriul său, și că niciunei forțe beligerante nu i s-a permis să intre.[17] San Marino a acceptat mii de
refugiați civili atunci când forțele Aliate au trecut peste Linia Gotică(d).[18] În septembrie 1944, a fost ocupat
pentru scurt timp de forțele germane, care au fost învinse de forțele aliate în bătălia de la San Marino(d).

San Marino a avut primul guvern comunist ales democratic din lume – o coaliție între Partidul Comunist
Sanmarinez(d) și Partidul Socialist Sanmarinez(d), care a guvernat între 1945 și 1957.[19][20]

San Marino este cea mai mică republică din lume, deși atunci când Nauru și-a dobândit independența în 1968,
a contestat această afirmație, suprafața sa continentală(d) fiind de doar 21 km². Cu toate acestea, Nauru are
jurisdicție peste apele din jurul său, care acoperă 431.000 km², o suprafață de mii de ori mai mare decât
teritoriul total al statului San Marino.[21]

San Marino a devenit membru al Consiliului Europei în 1988 și al Organizației Națiunilor Unite în 1992. Nu
 Personalitati
Sfântul Marin (/ məˈriːnəs /; italiană: San Marino) a fost fondatorul unei capele și mănăstiri în 301. Din
această comunitate inițială, statul San Marino a crescut mai târziu.

Tradiția susține că a fost un pietrar de meserie care a venit din insula Arba (astăzi Rab), de cealaltă parte a
Mării Adriatice (în ceea ce face acum parte din Croația modernă, pe atunci parte a Imperiului Roman), fugind
persecuție pentru credințele sale creștine în persecuția dioclețiană. Cunoscut încă doar sub numele unic
Marinus (lit. de mare), el a devenit diacon și a fost hirotonit de Gaudentius, episcopul Rimini; mai târziu, a fost
recunoscut și acuzat de o femeie nebună că este soțul ei înstrăinat, așa că a fugit repede la Monte Titano pentru
a construi o capelă-mănăstire și a trăi ca un pustnic. [2]

Conform legendei, el a murit în iarna anului 366 și ultimele sale cuvinte au fost: „Relinquo vos liberos ab
utroque homine” („Te las liber de ambii bărbați”). Această frază oarecum misterioasă se referă cel mai
probabil la cei doi „bărbați” din a căror putere opresivă Sfântul Marinus hotărâse să se despartă, devenind
pustnic pe Muntele Titano: respectiv Împăratul și Papa. Această afirmare a libertății (în primul rând franciza
fiscală) atât din Imperiu cât și din Statele Papale, oricât de legendare, a fost întotdeauna inspirația micii
republici. [4]
 Religie
San Marino este un stat predominant catolic[2] - peste 97% din populație se declară romano-catolică, dar
catolicismul nu este o religie de stat. Aproximativ jumătate dintre cei care se declară catolici sunt și practicanți.
[31] Nu există niciun scaun episcopal(d) în San Marino, deși numele său face parte din actualul titlu diecezan.
Din punct de vedere istoric, diversele parohii din San Marino au fost împărțite între două dieceze italiene,
anume Dieceza de Montefeltro(d) și parțial Dieceza de Rimini(d). În 1977, limitele administrațiilor ecleziastice
dintre Montefeltro(d) și Rimini au fost modificate, astfel încât întreaga Republică San Marino a intrat în
Dieceza de la Montefeltro. Episcopul de Montefeltro-San Marino(d) își are reședința în Pennabilli, în provincia
italiană Pesaro e Urbino.

Există o prevedere în cadrul regulilor privind impozitul pe venit, potrivit căreia contribuabilii au dreptul să
solicite alocarea a 0,3% din impozitul pe venit bisericii catolice sau altor „organizații de caritate”. Alte biserici
active în țară sunt Bisericii waldensiană(d) și Martorii lui Iehova.
 Religie
Episcopia romano-catolică San Marino-Montefeltro a(d) fost până în 1977 episcopia istorică a
orașului Montefeltro. Este sufragană a Arhidiecezei de Ravenna-Cervia.[32] Actuala eparhie include
toate parohiile din San Marino. Cea mai timpurie mențiune a orașului Montefeltro, ca Mona Feretri,
se află în diplomele prin care Carol cel Mare a confirmat donația lui Pepin. Primul episcop de
Montefeltro cunoscut era Agatho (826), a cărui reședința era la San Leo. Sub episcopul Flaminios
Dondi (1724), scaunul episcopal a fost din nou transferat la San Leo, dar mai târziu s-a întors la
Pennabilli. Dieceza istorică a fost sufragană arhidiecezei Urbino.[33] Din 1988, există în mod formal
o nunțiatură apostolică pentru republică, atribuțiile ei fiind exercitate de nunțiul din Italia.

A existat o prezență evreiască în San Marino timp de cel puțin 600 de ani.[34] Prima mențiune a
evreilor în San Marino datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, în documente oficiale care
înregistrează tranzacțiile de afaceri ale evreilor. Există multe documente din secolele al XV-lea–al
XVII-lea care descriu activitatea evreilor și certifică prezența unei comunități evreiești în San Marino.
[35] Evreii beneficiau de protecția oficială a guvernului.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, San Marino a fost un refugiu pentru peste 100.000 de
italieni și evrei (de aproximativ 10 ori populația sanmarineză de la acea dată) în fața persecuțiilor
naziste și fasciste. Astăzi, au mari rămas doar câțiva evrei.[36]
 THIS IS A TABLE

Romano
- Protesta Fara
Iudaism Altele
catolocis ntism religie
m

% 97,2% 1,1% 0,1% 0,1% 0,7%

%
 Bibliografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/San_Marino

https://www.rador.ro/2016/04/01/documenta
r-san-marino-cea-mai-veche-republica-din-l
ume-un-taram-al-libertatii-un-paradis-cu-ier
ni-blande-si-veri-insorite/

https://delphipages.live/ro/geografie-%C8%
99i-calatorii/%C8%9Barile-lumii/san-marin
o-republic-europe

https://www.europarl.europa.eu/doceo/docu
ment/TA-8-2019-0188_RO.html
Serenissima