Management

economico-financiar

Suport de curs

Conf.dr.ing. Socalici Ana Virginia

Management financiar
 Totalitatea principiilor, metodelor, tehnicilor şi
sfaturilor ce îl pot ajuta pe orice individ care
îşi propune creşterea averii personale prin
intermediul unei firme să-şi atingă acest scop.
 Momentul genezei teoriei financiare nu poate
fi identificat cu certitudine, mulţi specialişti
consideră că naşterea ei este de dată
recentă.
 Managementul financiar în cadrul întreprinderii este
responsabil de obţinerea şi utilizarea fondurilor
băneşti de o manieră care să ducă la maximizarea
valorii firmei.
 Iar principalul indicator al succesului întreprinderii
este maximizarea continuă a valorii întreprinderii şi
implicit a avuţiei proprietarilor ei.
 Altfel spus această practică include toate activităţile
îndreptate spre gestiunea cu finanţele, determinate
de scopurile şi structura întreprinderii.
 Iar rolul gestiunii financiare este de a fi un intermediar
între firmă şi pieţele de capital, unde se află
principalele surse de bani, de a asigura continuitatea
activităţilor firmei
 Gestiunea financiară asigură procurarea banilor
necesari de pe pieţele de capital, dirijează procesul
de investire a acestor bani în active pe termen lung şi
curente, care apoi generând fluxuri pozitive de bani
trebuie să asigure rambursarea împrumuturilor, plata
dividendelor şi dobânzilor, şi sursele necesare pentru
dezvoltare.
 Domeniul de studiu al managementului financiar
cuprinde principalele teorii ale finanţelor moderne,
compartimentele analitice ale contabilităţii (analiza
stării financiare a întreprinderii, analiza şi gestiunea
creanţelor etc.) şi compartimente ale teoriei gestiunii
corporaţiilor.
 Managementul financiar se prezintă ca o sinteză a
finanţelor, managementului firmei şi contabilităţii.
 Managementul financiar în cadrul întreprinderii se
bazează pe dirijarea activelor şi pasivelor
întreprinderii. Deosebim gestiunea financiară, pe
termen scurt, a activelor şi pasivelor curente şi
gestiunea financiară pe termen mediu şi lung, a
activelor şi pasivelor permanente.
 Gestiunea financiară pe termen scurt are ca
obiect asigurarea echilibrului financiar între
nevoile de active curente şi sursele pentru
finanţare (interne sau atrase, proprii sau
împrumutate).
 Gestiunea financiară pe termen scurt
urmăreşte optimizarea gestiunii stocurilor,
creanţelor comerciale, a investiţiilor financiare
pe termen scurt, a numerarului în vederea
creşterii gradului lor de rentabilitate şi de
lichiditate, în condiţii de minimizare a riscului.
Managementul financiar este responsabil de politica
întreprinderii în 3 domenii

 Politica de investiţii a unei firme este determinată de

comportamentul ei şi de strategiile investiţionale
adoptate. Această politică este responsabilă de
formarea potenţialului de active a întreprinderii.
 Politica de finanţare nu poate fi privită separat faţă de
politica de investire. Dacă în primul caz avem de a
face cu potenţialul de active a întreprinderii, apoi în
cazul politicii de finanţare întreprinderea trebuie să-şi
elaboreze strategia de asigurare a surselor necesare
creării acestui potenţial.
 Politica de dividend priveşte decizia proprietarilor
întreprinderii de a distribui dividende sau de a le
reinvesti în dezvoltarea întreprinderii.
Istoric - formarea gestiunii financiare ca ştiinţă

 În cadrul ştiinţelor economice managementul

financiar este o ştiinţă relativ tânără apărută la
mijlocul secolului XX. Acum 50 de ani, disciplina de
finanţe (în sensul modern) nu exista ca domeniu de
studiu ştiinţific, deşi au existat unele teorii şi
precursori celebri ai finanţelor (moderne).
 Începând cu validarea, în 1966, modelului lui
Francesco Modigliani şi Merton Miller de structură
financiară a întreprinderii (elaborat în 1958), se poate
vorbi de constituirea unei noi teorii, respectiv cea a
finanţelor moderne.
 Iniţial domeniul de studiu a gestiunii financiare
cuprindea mai mult probleme legate de aspectul
juridic al formării, fuzionării, consolidării întreprinderii,
precum şi problemele legate de emiterea titlurilor de
valoare. Această preocupare a gestiunii financiare
pare destul de stranie faţă de preocupările finanţelor
la etapa actuală, însă la începutul secolului era un
avânt mare al antreprenoriatului şi practica a impus
această abordare. Se fondau întreprinderi, se
începeau noi afaceri, era o cerere mare de resurse
pentru iniţiere de afaceri, însă pieţele de capital erau
destul de primitive, iar transferurile de fonduri de la
economiile particularilor la întreprinderi se realizau cu
mari dificultăţi.
 În perioada marii crize economice din anii 30 s-au petrecut schimbări
radicale în stabilirea domeniului de studiu a gestiunii financiare.
Eşecurile în afaceri, insolvabilitatea agenţilor economici au direcţionat
domeniul de preocupare a financiarilor spre rezolvarea problemelor
legate de faliment şi reorganizare, lichidare corporaţională, şi
reglementări guvernamentale pentru pieţele titlurilor financiare.
Finanţele erau încă de natură descriptivă şi juridică şi se concentrau cu
precădere asupra supravieţuirii firmelor şi nu pe extinderea acestora.

 Se consideră însă că teoria financiară capătă o mai mare dezvoltare

după al doilea război mondial şi anume cu apariţia lucrărilor
H.M.Markowitz de la City University of New York: "Portofolio selection",
1952 şi "Portofolio selection: efficient diversification of investments",
1959, care a pus bazele teoriei moderne a portofoliului. Aceste lucrări
conţineau metodologia luării deciziilor în domeniul investirii în active
financiare şi propunea instrumente ştiinţifice adecvate. Însă modelul era
bazat pe calcule matematice destul de sofisticate, fapt ce diminua
importanţa practică a lui.
 Gestiune financiară ca ştiinţă a apărut şi s-a format în SUA la
Graduate School of Industry Administration din cadrul Carnegie
Institute of Technology din Pittsburgh, statul Pennsylvania.
Francesco Modigliani (premiat Nobel în 1985 pentru studii
fundamentale în domeniul pieţelor financiare) şi Merton Miller
(premiat Nobel în 1990 pentru cercetări în domeniul resurselor
financiare a întreprinderii), profesori ai acestei şcoli, au fost
animaţi de ideea găsirii optimului în politica de îndatorare a unei
întreprinderi. Articolul lor "The cost of capital, Corporate Finance
and the Theory of investment", publicat în iunie 1958 în revista
"American Economic Review" Nr. 48, reprezintă punctul de
pornire a gestiunii financiare ca ştiinţă. Autorii fac apel, pentru
prima dată, la teoria arbitrajului, în demersul lor de a găsi o
structură de finanţare a întreprinderii, structură care să
determine creşterea valorii acesteia.
 Concluzia lor este că decizia de finanţare a investiţiilor nu are
nici o incidenţă asupra valorii întreprinderii, structura de
finanţare este neutră in raport cu valoarea întreprinderii, însă
datorită caracterului deductibil, din punct de vedere fiscal, al
dobânzii percepute la capitalul împrumutat, valoarea de piaţă a
unei întreprinderi creşte continuu pe măsură ce această
întreprindere utilizează mai mult capital împrumutat, iar valoarea
sa va fi maximă atunci când finanţarea se va face exclusiv prin
capital împrumutat.
 În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe
studierea pieţelor de capital, investiţiilor de portofoliu şi
dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Se consideră
fundamentale cercetările lui E.Fama şi M.Miller, în domeniul
eficienţei pieţei financiare şi ale lui H.M.Markowitz şi W.Sharpe,
în domeniul analizei şi selecţiei portofoliilor de titluri financiare.
 Dezvoltarea ulterioară a teoriei financiare este legată de
introducerea conceptului de reversibilitate a deciziilor financiare
(de investiţii, de finanţare, de distribuire a dividendelor), de
revenire asupra deciziilor iniţiale şi de opţiune pentru proiecte
care oferă oportunităţi de rentabilitate superioare celor iniţiale.
Investitorii pot opta între proiectul iniţial şi proiectele viitoare,
făcând acelaşi clasic arbitraj între diferitele oportunităţi care
apar pe piaţa financiară.
 Integrarea opţiunilor în finanţele moderne reprezintă un salt
calitativ, privind integrarea principiului flexibilităţii (reversibilităţii)
în modelarea financiară. Pentru prima dată investirea unui
capital într-un proiect de investiţii nu este considerată de natură
definitivă. Dacă pe parcurs apar oportunităţi mai rentabile de
investire, se poate abandona proiectul iniţial (plătind o primă),
pentru a se adopta oportunitatea de investire mai performantă.
 O altă variabilă strategică de primă importanţă este informaţia, care nu
este gratuită şi nu este distribuită uniform în rândul agenţilor economici.
Deţinerea ei antrenează un anumit cost care influenţează rezultatul
deciziilor. Informaţia nu este disponibilă pentru toata lumea; unii
participanţi la viaţa financiară a întreprinderii dispun de informaţii
privilegiate sau au un acces mai rapid la informaţie. Asimetria de
informaţie determină poziţii diferenţiate ale agenţilor economici în
procesul de arbitraj: preţ-valoare.
 Teoria agenţilor reprezintă o nouă direcţie în evoluţia finanţelor.
Întreprinderea (corporaţia) este văzută ca o organizaţie ce dezvoltă un
ansamblu de legături contractuale între manageri, muncitori, acţionari,
creditori. O bună perioadă teoria economică considera că toţi aceşti
„stakeholders” au aceleaşi scopuri însă practica a demonstrat
contrariul. Divergenţele de interese între participanţii la viaţa economică
a întreprinderii au determinat existenţa a costurilor de agenţie: de
control, de justificare, a conflictelor de interese. Obiectivul teoriei
agenţiei este determinarea unei structuri a relaţiilor de agent care să
minimizeze costurile de agenţie şi pierderile de valoare.
 Teoria semnalelor dezvoltată de economiştii americani
S.Bhattacharya (Imperfect information, dividend policy and the
"bird in the hand" fallacy) şi S.Ross (The determination of
financial structure: the incentive signalling approach), ambele
articole apărând în revista The Bell Journal of Economics, în
1979. Distribuirea de dividende sau structura capitalurilor
întreprinderii ar putea reprezenta semnale bune pentru
evaluarea performanţelor întreprinderii. Aceste evenimente pot
reprezenta şi semnale false prin care să se realizeze alte
imagini a societăţii decât cele reale.
 Există domenii de cercetare a teorii financiare care nu au fost
elucidate până la capăt şi mai ridică semne de întrebare cum ar
fi: calcularea influenţei riscului asupra valorii activului;
determinarea politicii optime de dividend şi influenţei
dividendelor asupra valorii întreprinderii; determinarea costului
lichidităţii întreprinderii, determinarea structurii financiare optime
a întreprinderii etc.
Teoria portofoliului
 Profesorul american Harry Markowitz a adus
o fundamentată argumentaţie pentru
aplicarea principiului de “a nu pune toate
ouăle în acelaşi coş” în domeniul finanţelor –
ideea reducerii riscului o dată cu creşterea
numărului de investiţii realizate
 Studiul oferă un mecanism de selecţie a unui
portofoliu, a unui set de valori mobiliare astfel
încât să ofere o rentabilitate maximă în
condiţiile asumării unui anumit risc
 Riscul nu constituie altceva decât o măsură a
incertitudinii – cu cât eşti dispus să accepţi o doză
de incertitudine mai mare, cu atât câştigurile pot fi
mai ridicate
 O foarte bună perioadă întreaga teorie financiară a
adoptat preceptele profesorului american
 Agenţii economici doresc maximizarea rentabilităţii
investiţiilor în condiţiile unui risc identic sau
minimizarea riscului asociat investiţiilor în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al rentabilităţii
Firma
 Teoria financiară clasică a considerat o lungă
perioadă de timp că firma constituie un
ansamblu omogen cu o funcţionare
armonioasă şi cu un unic obiectiv –
maximizarea averii proprietarilor
 Firma poate fi privită ca o entitate de sine
stătătoare, ale cărei scopuri fundamentale ar
fi supravieţuirea şi creşterea acesteia.
 Multitudinea intereselor ce stau la baza
constituirii unei firme face dificilă încercarea
de a o defini
Caracteristicile firmei
 Din punct de vedere juridic, firma dobândeşte
personalitate de sine stătătoare
 Din punct de vedere al unui acţionar , având în
vedere obiectivul de maximizare a încasărilor de care
aceştia pot beneficia, firma reprezintă un instrument
utilizat în scopul creşterii încasărilor şi implicit a verii
personale
 Privită din perspectiva membrilor societăţii umane,
firma poate constitui locul de muncă sau furnizorul de
produse sau prestatorul de servicii
Societăţile comerciale - organizare
 În nume colectiv

 În comandită simplă

 Pe acţiuni

 În comandită pe acţiuni

 Cu răspundere limitată
Regiile autonome
 În România, firmele cu capital de stat,
acţionând în sectoare strategice se numesc
regii autonome
 Efecte generate în economie: concurarea
agenţilor economici mai mici, protecţie
asigurată de către stat – comportament
economic hazardat sau lipsit de
responsabilitate în relaţiile cu partenerii de
afaceri
Structuri fundamentale organizaţionale
ale firmei (Henry Mintzberg)
 Organizaţia antreprenorială
 Organizaţia mecanicistă
 Organizaţia divizionarizată
 Organizaţia profesională
 Organizaţia inovaţională
 Organizaţia de tip misionar
 Organizaţia politică
Comparaţie
teoriile clasice – teoriile comportamentale
cu privire la firmă
Teoria clasică
 Firma sinonim cu intreprinzătorul
 Proprietarul coincide cu managerul
 Unicul obiectiv – maximizarea profitului
 Raţional =maximizant al funcţiei de utilitate
 In luarea deciziilor se iau în considerare toate
variantele posibile
 Fundamentale sunt deciziile pe termen lung
Teoria comportamentală
 Firma – coaliţie între grupuri cu diferite
conflicte de interese
 Firma prezintă o mulţime de obiective
 Obiectivele trebuie satisfăcute nu maximizate
 In luarea deciziilor se iau în considerare
variante numai până la atingerea unui nivel
satisfăcător al obiectivului propus
 Fundamentale sunt deciziile pe termen scurt
Teoria financiară
 Cunoaşte o mulţime de definiţii a activităţii şi a
managementului financiar financiare ca ştiinţă.
 Activitatea financiară este un punct de tangenţă între
sursele de mijloace ale întreprinderii şi utilizarea lor.
 Activitatea financiară cuprinde procesul de elaborare
şi implementare a deciziilor financiare în cadrul
întreprinderii.
 Managementul financiar poate fi privit ca un
ansamblu de măsuri şi activităţi în cadrul unei
organizaţii şi care în conformitate cu obiectivele puse
contribuie la dirijarea fluxurilor financiare.
Organizarea departamentului financiar in cadrul
intreprinderii

Organizarea finanţelor în cadrul unei

întreprinderi presupune câteva principii de
bază:
 Independenţa întreprinderii în domeniul
activităţii financiare.
 Capacitatea de autofinanţare.
 Atingerea unor rezultate şi responsabilitatea
pentru atingerea lor.
 Controlul asupra activităţii.
 Nu există decizie la întreprindere care să nu aibă
implicaţii financiare şi de aceea se poate de afirmat
că Managementul financiar trebuie să ţină cont de
toate domeniile de activitate ale firmei şi să fie
orientată spre maximizarea valorii firmei.

 Activitatea financiară în cadrul întreprinderii este

reprezentată de ansamblul de oameni, servicii şi
totalitatea relaţiilor ierarhice şi comunicaţionale ce îi
leagă, care adoptând şi implementând decizii
financiare realizează funcţia financiară în cadrul
întreprinderii.
Parametri care influenţează mărimea şi complexitatea
departamentului financiar la întreprindere

 Volumul activităţii întreprinderii, care permite sau nu de a

crea secţii independente de exemplu planificare strategică,
controlul, informatica;

 Structura întreprinderii, care poate fi centralizată sau

decentralizată. Dar chiar şi în cadrul unei structuri decentralizate
gestiunea cu finanţele trebuie să rămână centralizată, deoarece
este necesar de avut în cadrul întreprinderii o politică financiară
unică referitoare la circulaţia fluxurilor financiare;

 Ramura de activitate (servicii, metalurgie, construcţii de maşini

etc.) Un director financiar ar trebui să fie orientat în planul
competenţelor şi mijloacelor de care are el nevoie mai întâi
înspre ramura sa decât spre finanţe.

 Plus la acestea se mai pot adăuga şi gradul de
internaţionalizare a activităţii, dependenţa juridică şi economică
faţă de mediul extern, cultura internă în cadrul companiei,
influenţa cărora asupra organizării finanţelor în cadrul
întreprinderii nu este nulă. Cu toate acestea teoria financiară nu
poate prezenta o structură tip a activităţii financiare în cadrul
întreprinderii.

 Se poate afirma că în cadrul întreprinderilor mici o activitate

financiară ca atare nici nu există, problemele financiare apărute
se discută de director cu contabil sau se apelează la un expert
extern. În întreprinderile mici şi mijlocii activitatea financiară
curentă este concentrată în interiorul altor departamente: de
exemplu în departamentul contabil, administrativ, economic,
deciziile financiare serioase (investire, finanţare, distribuirea
beneficiilor) luându-se de către consiliul superior de
administraţie.
În întreprinderile mari activitatea financiară este
diferenţiată clar între:

 organele informaţionale: contabilitate,

departamentul juridic, fiscal;
 organele financiare: gestiunea cu fluxurile de
numerar şi cu portofoliul de hârtii de valoare;
 organele de audit: revizia interioară şi auditul.
La multe întreprinderi există şi serviciul de
trezorerie care are rolul de a asigura
efectuarea simultană a plăţilor şi încasărilor
de numerar, pentru a evita crize de lichidităţi.
Evoluţia activităţii financiare au dus la divizarea ei
în două părţi:

 un complex de activităţi monetar financiare care

include relaţiile cu băncile, gestiunea cu fluxurile de
numerar, prognozele şi cercetările financiare,
problemele juridice şi fiscale, problemele de
asigurare şi relaţii cu filialele;

 un complex de activităţi de control: evidenţa

financiară, evidenţa managerială, lucrul operativ cu
clienţii (eliberarea facturilor, colectarea plăţilor),
planul şi bugetul, auditul intern, informatica.
Mecanismul derulării procesului de gestiune
financiară
 Scopurile gestiunii financiare a întreprinderii derivă din
scopurile generale ale întreprinderii (supravieţuirea, profitul şi
creşterea economică) şi se axează pe următoarele domenii:
asigurarea echilibrului financiar, rentabilitatea, creşterea
economică şi flexibilitatea.

 Echilibrul financiar poate fi privit sub două aspecte: primul

reflectă cerinţele juridice şi doleanţele creditorilor, şi presupune
că întreprinderea trebuie să fie capabilă să acopere cu activele
sale datoriile, în termenele stabilite. Cel de-al doilea aspect
prevede ca întreprinderea trebuie să menţină un echilibru
funcţional între sursele de finanţare şi utilizarea lor, luând în
considerare stabilitatea primelor şi destinaţia utilizării lor.
 Sarcinile întreprinderii de a lucra rentabil sunt puse deseori pe
primul plan, însă o activitate rentabilă poate fi realizată doar prin
luarea în consideraţie a tuturor factorilor ce influenţează
procesul de producţie. Analiza rentabilităţii permite de a măsura
care au fost rezultatele obţinute comparativ cu eforturile depuse,
pentru a putea înţelege mai bine aportul fiecărui activ, fiecărui
leu investit la obţinerea de profituri.

 Indicatorii creşterii economice arată eficienţa utilizării activelor şi

se caracterizează prin indicatorii de creştere a volumului
vânzărilor, şi volumului activelor. Este important ca
întreprinderea să cunoască care a fost efortul pentru a obţine
creşterea cifrei de afaceri. Se apreciază pozitiv creşterea cifrei
de afaceri în mărime mai mare decât creşterea activelor.
Flexibilitatea poate fi de două feluri

 Flexibilitatea defensivă, care permite întreprinderii

să fie receptivă şi să se conformeze tuturor
modificărilor mediului economic.

 Flexibilitatea ofensivă, care permite întreprinderii

singură să facă modificările în mediul economic,
căutând cele mai bune şanse de investiţii, cele mai
profitabile afaceri.
 Odată stabilite scopurile activităţii este important
de a stabili un plan pentru realizarea lor.
Nivele diferite de planificare:
 planificarea strategică,
 planificarea operativă (pe termen mediu),
 planificarea bugetară ( pe termen scurt) .
După elaborarea planurilor activităţii începe
procesul de implementare a lor, care se realizează
prin intermediul deciziilor financiare (de investire şi de
finanţare)
O functie a managementului financiar - controlul

Rolul controlului financiar este:

 Măsurarea şi monitorizarea devierilor dintre situaţia reală şi

indicatorii prevăzuţi;

 Diagnosticul în funcţie de devieri a posibilităţilor de evoluţie a

situaţiei financiare. Este dificil de realizat, deoarece o deviere
poate avea mai multe urmări şi cauze;

 Determinarea acţiunilor corective, ce ar putea îmbunătăţi

performanţele întreprinderii;

 În cazul când măsurile corective nu au efectul scontat, sau s-a

reacţionat târziu la abaterile de la plan este importantă
revederea scopurilor iniţiale şi prognozelor.
Asimetria de informatii în managementul
financiar

 Fenomenul asimetriei de informaţii se manifestă de

multe ori şi la nivelul firmei, şi la nivelul investitorilor
ce trebuie să opteze între diferitele modalităţi de
investire a propriilor resurse financiare disponibile.

 Momentul creaţiei unei firme este de cele mai multe

ori legat de intuiţia unui intreprinzător, care posedă
abilitatea de a identifica acele sectoare de piaţă care
îi pot oferi posibilitatea de a-şi afirma propriul avantaj
comparativ în competiţia cu concurenţii direcţi sau
indirecţi.
 Pentru a atrage investitori, intreprinzătorul trebuie să
identifice mijloacele prin care ăi poate convinge să-i
pună la dispoziţie propriile resurse financiare.

 Pentru un potenţial investitor, opţiunea de a-şi aloca

fondurile disponibile unei persoane care nu poate
garanta capacitatea de a-i creşte averea reprezintă
un moment crucial

 Orice decizie financiară se ia în condiţii de

incertitudine
 Evoluţia teoriei financiare a fost marcată o lungă
perioadă de teoria pieţelor eficiente, care afirmă că
pe piaţă toţi investitorii sunt raţionali şi bine informaţi

 Realitatea economică a obligat teoria financiară să

accepte ideea asimetriei de informaţii, una dintre
aplicaţiile sale cele mai importante fiind teoria
semnalului, ce încearcă să convingă de faptul că,
pentru informarea investitorilor, este necesară
transmiterea de “semnale informaţionale”, care să-i
ajute în luarea unor decizii corecte
Teoria semnalului
 În condiţii normale, acţionarii aşteaptă de la manageri
un semnal al bunei funcţionări a firmei, pentru a avea
încredere a-şi menţine în continuare fondurile la
dispoziţia acesteia. De asemenea, potenţialii
investitori de pe piaţă aşteaptă semnale de la firmele
de pe piaţă pentru a decide care dintre acestea
reprezintă cea mai oportună idee de afaceri.
 Teoria semnalului are la bază câteva consideraţii
simple, dar care au fost pierdute din vedere de teoria
financiară clasică.
 Apărută iniţial, pe pieţele produselor şi forţei de
muncă, ea a fost dezvoltată ulterior într-o teorie a
echilibrului de Spence şi s-a extins ulterior în
numeroase ramuri ale economiei şi finanţelor.