FIZIOLOGIA

RESPIRAŢIEI
 RESPIRAŢIA
 Ansamblul de reacţii şi procese fiziologice şi
metabolice ce generează energie biochimică sub
formă de ATP
 Ventilaţia pulmonară
 Hematoza
 Transportul sanguin al gazelor respiratorii
 Respiraţia tisulară
 Rolul homeostatic al aparatului respirator
 este de a menţine în limite constante pH-ul
plasmatic
 nivelele de oxigen şi bioxid de carbon în sângele
sistemic
 Anatomia funcţională a aparatului
respirator
 Fose nazale
 Faringe
 Laringe
 Trahee
 Căile respiratorii:
 conducere a aerului,
filtrare, încălzire şi
umidifiere a aerului
inspirat.
 filtrarea aerului captarea
şi înlăturarea particulelor
inhalate;
 captarea particulelor
mari inhalate (10 µm) se
face de către firele de
păr din nas;
 particulele mici (2 – 10
µm) care trec acest filtru
primar sunt reţinute în
stratul de mucus care
tapetează căile aeriene.
 Traheea este alcătuită din
inele incomplete
 se bifurcă în bronhiile
principale dreaptă şi
stângă;
 Bronhiile principale
prezintă la nivelul peretelui
lor inele cartilaginoase,
 bronhiolele nu posedă
astfel de structuri
cartilaginoase, putând
uşor să se colabeze.
 Bronhiolele prezintă
musculatură netedă (m.
Reissassen)
 Bronhiolele finale,
numite şi respiratorii, se
ramifică în scurte canale
fără perete muscular.
 canalele alveolare;

fiecare canal comunică direct cu un

număr de alveole pulmonare, locul
unde are loc schimbul de gaze
respiratorii.
 Prezenţa mucusului
şi cililor la nivelul
bronhiilor şi
bronhiolelor conferă
protecţie plămânilor
faţă de agresiunile
externe.
 Alveolele prezintă un
perete epitelial
foarte subţire
acoperit cu un strat
fin de lichid alveolar
(surfactant
pulmonar).
 Plămânii sunt acoperiţi
de:
 pleura viscerală
 separată de pleura
parietală (care tapetează
peretele intern al cutiei
toracice) de un strat
subţire de lichid pleural.
 lichidul pleural nu poate
fi comprimat sau
expansionat
 Foiţele pleurale rămân
strâns solidarizate una de
cealaltă.
 orice mişcare a
diafragmului şi a
peretelui toracic atrage
după sine creşterea sau
scăderea volumului de
aer din plămân.
 Factorii de care depinde debitul de aer prin
căile respiratorii
 Căile aeriene sunt conducte de legătură între exterior
şi alveole. Debitul de aer prin căile respiratorii
depinde de gradientul de presiune între alveole şi
aerul atmosferic şi de rezistenţa căilor aeriene.
 Fluxul de aer prin tuburi
Aerul trece printr-un tub numai dacă
există o diferenţă de presiune între cele
două capete ale tubului.
Debitul de aer depinde de:
- diferenţa de presiune
- modul de curgere a aerului.

=>flux aerian redus: particulele au un

traiect liniar, paralel cu peretele tubului
→ curgere laminară.
=>flux aerian crescut: are loc o curgere
dezorganizată a particulelor → curgerea
turbulentă.
=>când tubul se ramifică apar turbulenţe
locale → curgerea tranziţională.

- curgerea laminară are loc numai prin căile

aeriene foarte mici;
- în restul arborelui bronşic, curgerea este
tranziţională;
- în trahee curgerea este turbulentă (în
efort, când viteza curgerii aerului este
mai mare).
 Ascultaţia pulmonară
 Turbulenţele produse la
trecerea aerului
 două zgomote caracteristice
 zgomotul laringo-traheal
 murmurul vezicular.
 La nivelul bronhiolei
supralobulare există de
asemeni o îngustare a
tubului aerifer - murmurul
vezicular
 Murmurul vezicular îşi
modifică caracterele
ascultatorii în procese
inflamatorii alveolare şi este
diminuat în procese pleurale
cu acumulare de lichid în
cavitatea pleurală.
Forţe care acţionează asupra plămânului
 In cursul respiraţiei obişnuite la nivelul plămânilor acţionează trei forţe;

 două dintre ele au tendinţa de a determina colabarea plămânilor

 Tesutul elastic al plămânului este întins în condiţii fiziologice, iar tensiunea rezultată
din această întindere acţionează ca o forţă elastică ce determină colabarea plămânului
prin tragerea spre interior a pleurei viscerale.
 Tensiunea superficială este cea de-a doua forţă care are tendinţa de a colaba
plămânul; se referă la forţa generată de pelicula de lichid care tapetează alveolele şi
are tendinţa de a le colaba trăgând de ele spre interior, departe de peretele toracic.
 a treia are tendinţa de a-i destinde.
 Presiunea negativă intra-pleurală acţionează în sens opus.
 presiunea negativă (subatmosferică) din spaţiul intrapleural (presiune intrapleurală).
 ca urmare a tragerii spre exterior a pleurei parietale, solidară cu peretele toracic şi
diafragmul.
 presiunea intra-alveolară este mai mare decât cea extrapleurală.
 presiunea transmurală rezultată este cea care menţine plămânii plini cu aer (presiune
de destindere).
 Apariţia unei rupturi la nivelul căilor aeriene sau al peretelui toracic determină
pătrunderea aerului în cavitatea pleurală (pneumotorax - colabarea plămânilor).
 Surfactantul pulmonar
 peliculă de lichid
împiedică contactul
epiteliului alveolar direct
cu aerul - menţine
viabilitatea şi funcţia
celulelor respective.
 Dacă alveolele ar fi
acoperite cu un lichid cu
compoziţie similară cu
cea din spaţiul interstiţial
acest lcihid ar fi o simplă
soluţie apoasă, cu
tensiune superficială
Surfactantul pulmonar conţine substanţe mare, determinând o
tensio-active (în special palmitoil- tendinţă accentuată a
fosfatidilcolină) secretate de celulele epiteliale alveolelor de a se colaba.
specializate din peretele alveolar, numite
pneumocite de tip II.
 Complianţa pulmonară
 complianţa pulmonară indică
uşurinţa cu care plămânul poate
fi destins, pe baza raportului
dintre creşterea de volum şi
creşterea de presiune care o
cauzează.
 Relaţia volum-presiune este
diferită în funcţie de sensul de
variaţie (histerezis), iar
distensibilitatea (complianţa
relativă; C/V0; panta curbei
volum-presiune) variază
considerabil.
 Termenul se referă practic la
complianţa ansamblului toraco-
pulmonar.
 Aceasta poate fi scăzută atât în
boli pulmonare (fibroze
pulmonare), cât şi în unele
anomalii ale peretelui toracic.
Ventilaţia pulmonară
 Inspirul
 inspirul este întotdeauna
un proces activ.
 muşchii inspiratori sunt cei
care expandează cutia
toracică
 cel mai important muşchi
inspirator este diafragmul.
 Diafragmul se inseră pe
coastele inferioare, stern şi
coloana vertebrală;
 este inervat de nervii frenici
stâng şi drept, câte unul
pentru fiecare jumătate de
diafragm (fibrele nervoase
provin din măduva cervicală,
C3 – C4).
 In respiraţia bazală, de repaus domul diafragmatic se mişcă cu ~1 cm,
 în cursul inspirului sau a expirului forţat excursia diafragmului poate
ajunge la 10 cm.
 Când diafragmul se contractă el îşi micşorează curbura (în pla n frontal
şi sagital), adică se aplatizează spre cavitatea abdominală şi astfel
creşte diametrul vertical al toracelui, în timp ce conţinutul abdominal
este împins în jos.
 muşchii intercostali externi
(inspiratori),
 inervaţi de nervii intercostali
 Inserţia lor anterior pe coasta
inferioară şi posterior pe coasta
superioară determină efectul de
ridicare a ansamblului costo-
sternal
 ridicarea, proiecţia anterioară şi
rotaţia coastelor în afară,
 ce determină creşterea diametrului
antero-posterior al toracelui şi a
celui transversal. Aparent punctul fix
faţă de care se realizează această
mişcare este la nivelul articulaţiilor
 coastele superioare sunt
susţinute de umeri, astfel încât
contracţia muşchilor intercostali
externi tinde să crească volumul
întregii cutii toracice.
 Expirul
 Respiraţie bazală - expirul
este pasiv.
 muşchii expiratori
 muşchii peretelui abdominal
(drept abdominal, oblic intern şi
extern, transvers abdominal)
 presiunea intra-abdominală
creşte şi diafragmul este
împins în sus către cutia
toracică
 Alţi muşchi expiratori sunt
muşchii intercostali interni.
 Acţiunea lor este opusă
muşchilor intercostali externi
(datorită inserţiei inverse)
Spirografie

Volume şi debite respiratorii
Prin tehnica spirografică se pot înregistra grafic volumele de aer vehiculate prin căile aeriene
în diferite condiţii.
 Volumele pulmonare reprezintă cantităţile de aer care pătrund şi ies din plămân în cursul
excursiei cutiei toracice între diferitele sale poziţii ventilatorii.
 Volumul curent (VC) reprezintă volumul de aer
vehiculat la fiecare inspir şi expir obişnuit - 500 ml.
 Volumul inspirator de rezervă (VIR) -
reprezintă volumul de aer maxim care poate fi
introdus suplimentar în plămân după un inspir
obişnuit – 1500 - 2000 ml.
 Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă
volumul maxim de aer care poate fi expirat după un
expir obişnuit (de repaus) - 800 – 1500 ml de aer.
 Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer
care rămâne în plămân după un expir forţat - 1000
– 1500 ml de aer.
 Capacităţile pulmonare sunt însumări cu relevanţă
funcţională ale volumelor respiratorii
 Capacitatea vitală (CV = VC + VIR + VER) reprezintă cantitatea
de aer care poate fi expulzată din plămâni printr-un expir forţat
care urmează unui inspir maxim şi are valori cuprinse între 3500
şi 4500 ml
 Capacitatea inspiratorie (CI = VC + VIR) reprezintă
cantitatea maximă de aer care poate fi introdusă în
plămâni după un expir obişnuit
 Capacitatea reziduală funcţională (CRF = VER + VR)
reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni după
un expir obişnuit.
 Capacitatea pulmonară totală (CPT = CV + VR)
reprezintă volumul de aer conţinut în plămân la sfârşitul
unui inspir maxim.
 Volumele şi capacităţile
care includ volumul
rezidual (VR, CRF, CPT)
nu pot fi determinate
spirometric / spirografic,
deoarece plămânul nu
poate fi golit complet de
aer în urma expiraţiei
maxime.
 Determinarea:
 diluţia heliului în circuit
închis (măsoară volumul de
gaz ventilat)
 pletismografie corporală
 Scintigrafie de ventilaţie cu
Xe
 Debitele ventilatorii
reprezintă volumele de
aer ventilate în unitatea
de timp.
 Importanţă exploratorie
paraclinică deosebită
are debitul (volumul)
expirator maxim pe
secundă (VEMS).
 VEMS reprezintă
volumul care poate fi
expirat forţat şi maxim
în prima secundă ce
urmează după un inspir
maxim
 se calculează pe
expirograma forţată.
 Cu ajutorul VEMS
putem calcula indicele
de permeabilitate
bronşică (indice
Tiffeneau), după
formula
 IPB = VEMS x 100/CV. Fig. 72. Măsurarea VEMS
 Sistemul de control al

ventilaţiei
Funcţia principală a plămânului
 menţinerea nivelelor normale ale pO2 şi pCO2 în sângele
arterial.
 limite foarte strânse prin reglarea schimbului de gaze, care
este posibilă printr-un control strict al ventilaţiei.
 Sistemul de control al ventilaţiei
 are arhitectura clasică a arcului reflex,
 receptorii primesc informaţia şi o transmit la centrul de control
 care procesează informaţia şi trimite impulsuri către efectori
(muşchii respiratori).
 Chemoreceptorii centrali
 sesizează modificări de compoziţie chimică
în lichidul cu care vin în contact (interstiţial
sau intracavitar)
 situaţi lângă suprafaţa ventrală a bulbului,
în vecinătatea ieşirii nervilor IX şi X.
 răspund la modificări ale concentraţiei H+
din lichidul extracelular;
 creşterea concentraţiei H+ stimulează
ventilaţia, pe când scăderea sa o inhibă.
 Compoziţia lichidului extracelular din jurul
receptorului este influenţată de lichidul
cefalo-rahidian (LCR), fluxul sanguin local
şi metabolismul local.
 Dintre aceştia LCR are o importanţă
specială.
 El este separat de sânge prin bariera
hemato-encefalică, care este relativ
impermeabilă la H+ şi HCO3-, pe când CO2
difuzează cu uşurinţă prin aceasta.
 bioxidul de carbon din sânge reglează
ventilaţia în principal prin efectul său
asupra pH-ului;
 CO2 difuzează din vasele cerebrale în LCR
unde eliberează H+, care stimulează
chemoreceptorii.
 Ca urmare a acestui fenomen se produce
hiperventilaţie, care reduce pCO2 în sânge,
în consecinţă şi în LCR
 Chemoreceptorii periferici
 Principalii chemoreceptorii
periferici sunt cei carotidieni şi
aortici.
 La nivelul sinusului carotidian
se găseşte o structură hiper-
specializată numită glomus
(corpuscul carotidian), cu o
densitate capilară foarte mare.
 Celulele proprii ale glomusului
(două sau mai multe tipuri)
sunt bogate în dopamină şi sunt
considerate chemoreceptori.
 Ele ar putea funcţiona şi ca
interneuroni inhibitori pentru
terminaţiile neuronale de la
nivelul sinusului carotidian
(nervul Hering, ram al nervului
glosofaringian).
 Chemoreceptorii
periferici răspund
la
 scăderi ale pO2 în
sângele arterial,
 scăderi de pH
 creşteri de pCO2
în sângele arterial.
 Sunt sensibili în
special la
modificările pO2
 Chemoreceptorii
periferici sunt
responsabili - în absenţa acestor receptori hipoxemia severă
pentru toate deprimă centrii respiratori prin efect direct asupra
creşterile centrilor respiratori.
ventilaţiei care au - Reacţia chemoreceptorilor periferici la variaţiile
loc în organism ca pCO2 este mai puţin importantă decât cea a
răspuns la chemoreceptorilor centrali.
hipoxemie;
 Receptorii pulmonari
 Receptorii pulmonari
de întindere
 se găsesc la
nivelul
musculaturii
netede a căilor
aeriene.
 descarcă impulsuri
ca răspuns la
distensia
plămânului
 activitatea lor este
susţinută când
plămânul este
umplut cu aer
(prezintă o
adaptare redusă). - Principalul efect reflex al stimulării acestor
 Impulsurile merg receptori este reducerea frecvenţei respiratorii ca
pe calea nervului
vag prin fibre urmare a unei creşteri a duratei expirului (reflexul
groase mielinizate. Hering-Breuer).
- Reflexul Hering-Breuer are un rol major în

ventilaţie prin determinarea frecvenţei şi

profunzimii respiraţiei.
 Receptorii “juxtacapilari” (receptori J)
 se găsesc în peretele alveolar lângă capilare.
 Impulsurile care pleacă de la aceşti receptori merg pe calea
nervului vag, lent (prin fibre nemielinizate) şi determină
respiraţie rapidă, superficială;
 Distensia capilarelor pulmonare şi creşterea volumului lichidului
interstiţial activează aceşti receptori.
 Receptorii J au un rol important în dispneea asociată cu
insuficienţă cardiacă stângă, pneumonie şi microembolism.

 Receptorii de iritaţie din căile aeriene

 Receptorii de iritaţie sunt stimulaţi de gaze toxice, fumul
de ţigară, pulberi inhalate şi aerul rece.
 Impulsurile pleacă pe calea nervului vag (fibre
mielinizate);
 efectul reflex include bronhoconstricţie şi hiperpnee.
 Fosele nazale, rino-faringele, laringele şi traheea conţin
receptori care răspund la stimuli mecanici şi chimici.
 Răspunsurile reflexe sunt variate: tuse, strănut şi
bronhoconstricţie.
Centrii nervoşi
 Ciclul respirator se
bazează în esenţă pe
automatismul centrului
inspirator bulbar.
 permanent controlat
de alţi nuclei
respiratori bulbo-
pontini
 influenţat de diverse
structuri nervoase
corticale şi subcorticale
 permit integrarea
vegetativ-emoţională.
 centrii respiratori,
cuprind patru grupuri
principale de neuroni.
 Centrul respirator bulbar din formaţiunea reticulată
 Un grup de neuroni din regiunea dorsală a bulbului (grupul
respirator dorsal) este asociat în principal cu inspirul,
 un alt grup, din zona ventrală (grupul respirator ventral), este
asociat în principal cu expirul.
 neuronii din aria inspiratorie sunt responsabili pentru ritmul de
bază al ventilaţiei, pe baza activităţii automate a acestui centru;
descărcarea în rampă).

descărcarea de impulsuri
din neuronii inspiratori

pneumograma

ciclul
respirator

inspir expir inspir expir

Fig. 78. Activitatea centrului inspirator şi mişcările respiratorii bazale
 Centrul apneustic se găseşte în
partea partea inferioară a
punţii.
 Daca este secţionat la
animalele de experienţă se
produce un inspir prelungit
întretăiat de eforturi expiratorii
tranzitorii.
 Impulsurile de la acest centru
au un efect excitator asupra
ariei inspiratorii din bulb,
având tendinţa de a prelungi
rampa descărcării de
potenţiale de acţiune.
 Centrul pneumotaxic se
găseşte în porţiunea superioară
a punţii.
 Are rolul de a termina sau de a
inhiba inspirul
 astfel reglează volumul
inspirator şi frecvenţa
respiratorie.