Eutanasierea 

și
sinucidere asistata
Ce este eutanasierea?

• Eutanasierea (din greacă: εὐθανασία „moarte bună”: εὖ, eu „bine,” + θάνατος, thanatos
„moarte”) este practica de a pune capăt intenționat vieții pentru a ușura durerea și suferința. 

• Eutanasierea este clasificată în diferite moduri, care includ voluntară, nevoluntară sau
involuntară. Eutanasierea voluntară este atunci când o persoană dorește să ii fie incheiata
viața și este legală într-un număr tot mai mare de țări. Eutanasierea nevoluntară are loc
atunci când consimțământul pacientului nu este disponibil și este legal în unele țări în
anumite condiții limitate, atât în formă activă, cât și în formă pasivă. Eutanasierea
involuntară, care se face fără a cere consimțământul sau împotriva voinței pacientului, este
ilegală în toate țările și este de obicei considerată crimă.
Termenul de eutanasie este definit în următorul fel:
„ etimologic- moarte bună, în bioetică, act ce
cauzează sau favorizează o moarte lipsită de durere,
în cazul în care organismul suferă în mod acut sau
se află într-o condiţie nedemnă de trai. Eutanasia
are ca scop unic eliberarea de această condiţie,
atunci când există probe convingătoare că moartea
reprezintă pentru subiectul în chestiune un bine
major sau un rău minor şi că nici o altă intervenţie
nu mai poate ameliora ceva.”
Această definiţie se referă la durere şi suferinţa
acută ca fiind condiţii nedemne de trai, astfel
putând justifica eutanasia. Diferiţi autori s-au
folosit de aceşti termeni pentru pentru a releva
scopul ultim al existenţei umane, fericirea. Unul
dintre aceşti autori este Aristotel care în lucrarea sa
Etica nicomahică identifică fericirea ca scopul
suprem al fiinţei umane pe care acesata şi-l doreşte
în sine. Omul aristotelian este înzestrat cu raţiune
în virtutea căreia îşi propune să atingă binele,
idealul vieţii omeneşti fiind fericirea, acesata
aflându-se la capătul acţiunii. Astfel acţiunea are ca
scop fericirea, dar, pentru a ajunge la fericire,
acţiunea foloseşte virtutea ca mijloc. Fericirea este
despărţită şi de virtute şi de plăcere. Raportul dintre
virtute şi plăcere este următorul , atunci când
acţiunea este conformă cu virtutea se naşte
sentimentul de plăcere.
Cum ar cataloga, conform teoriei sale morale, Aristotel, eutanasia?

Având în vedere faptul că pentru Aristotel orice

valoare etică este justificabilă dacă se raportează la
fericire, eutanasia în cazul în care ar reprezenta acest
scop ultim, cel mai mare bine, fericirea, ar fi
acceptată. Însă Aristotel mai face o distincţie între
tipurile de fericiri, afirmând faptul că fericirea nu
poate consta decât într-o viaţă raţională. Astfel o
alegere raţională în cazul unei boli incurabile ar fi
speranţa în descoperirea unui nou tratament, sau în cel
mai rău caz eutanasia pasivă. Aristotel ar condamna
orice act de eutanasiere activă ca fiind împotriva
moralei şi virtuţii omului, raţionalitatea.
Eutanasia în
viziunea lui Kant
Pentru a putea distinge între acţiunile cu
încărcătură morală şi cele lipsite, Kant în lucrarea
sa Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii
moravurilor distinge între acţiuni făcute conform
datoriei şi din datorie. O acţiune conform datoriei
este aceea de a-ţi conserva viaţa, însă acest simplu
fapt nu are conţinut moral, deşi este universal.
Ea capătă conţinut moral atunci când viaţa este
întreţinută fără a o iubi, exclusiv din datorie, fără
vreo înclinaţie. Cum explică Immanuel Kant:
„ Dacă nenorociri şi o supărare fără nădejde au
înăbuşit cu totul plăcerea de viaţă, dacă
nenorocitul, tare la suflet, mai mult indignat de
soarta lui decât umilit şi abătut, îşi doreşte moartea,
totuşi îşi conservă viaţa fără a o iubi, nu din
înclinaţie sau frică, ci din datorie, atunci maxima
lui are conţinut moral.”
Astfel conform teoriei morale kantiene ambele
tipuri de eutanasiere sunt condamnabile din punct
de vedere moral, deoarece individul are datoria de
a-şi conserva viaţa, făcând acest lucru atunci când
este nefericit şi suferind (ca în cazurile în care se
pune problema eutanasierii) acest fapt are
conţinut moral.
Sinuciderea asistată în Japonia medievală
Adesea numită „hara-kiri” în Occident, „seppuku” este o
formă de sinucidere care își are originea în clasa antică de
războinici samurai din Japonia. Actul înspăimântător
presupunea de obicei să te înjunghii în burtă cu o sabie scurtă,
pentru a taia stomacul și apoi răsuci lama în sus pentru a
asigura o ca rana este mortală. Unii practicanți de seppuku și-
au permis să moară încet, dar de obicei au cerut ajutorul unui
„kaishakunin” adica un secund, care îi tăia capul cu o katana
de îndată ce făceau tăierea inițială. Întregul proces era însoțit
de o mare ceremonie.
Seppuku s-a dezvoltat pentru prima dată în secolul
al XII-lea ca mijloc pentru samurai de a obține o
moarte onorabilă. Spadasinii au îndeplinit ritualul
pentru a evita capturarea după înfrângerile pe
câmpul de luptă, dar a funcționat și ca un mijloc de
protest și o modalitate de a exprima durerea pentru
moartea unui lider venerat. Începând cu anii 1400,
seppuku a evoluat într-o formă comună de
pedeapsă capitală pentru samuraii care au comis
crime. În fiecare caz, a fost considerat un act de
vitejie extremă și sacrificiu de sine care întruchipa
Bushido, codul antic al războinicilor samurai. A
existat chiar și o versiune feminină a seppuku
numită „jigai”, care presupunea tăierea gâtului
folosind un cuțit special cunoscut sub numele de
„tanto”.
 Vă mulțumim!
Proiect realizat de Bogos Andrei, Papuc Ștefan, Pricopel Daria