Psihologie Medicala

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIS” ARAD
PSIHOLOGIE MEDICALA
OBIECTIVE
• Domeniul psihologiei medicale poate fi

regăsit în toate faptele din practica medicală
unde intervine, într-un fel sau altul, un factor
psihologic:
– raportul unui eveniment traumatizant din

punct de vedere afectiv (doliu, despărţire)
cu derularea unei afecţiuni somatice;
– locul relaţiei medic–pacient a proiecţiei

acesteia în diagnosticul, tratamentul sau
urmărirea bolilor.
OBIECTIVE
• Psihologia medicală are în centru

corelarea modificărilor obiectiv-
biologice pe care le induce boala cu
modificările subiective, de trăire a
situaţiilor de boală şi cu modificările
de ordin relaţional.
DEFINITIE
• Politzer arată că • G.Ionescu –

psihologia psihologia
medicală este medicală vizează
„psihologia care omul aflat sub
pune în centrul ei incidenţa bolii,
drama persoanei abordându-l într-o
umane (aflate în perspectivă
situaţia de dinamică şi
boală”). comprehensivă.
DEFINITIE
• P.Popescu-Neveanu – psihologia medicală

este „ştiinţa care studiază psihologia
bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa,
legăturile sale subiective cu personalul
medico-sanitar şi cu familia; ea priveşte
bolnavul nu numai din punct de vedere al
organismului dereglat, ci şi din punct de
vedere al subiectivităţii sale, al naturii sale
umane”.
DEFINITIE
• Dicţionarul LAROUSSE defineşte

psihologia medicală drept „metodă
specifică de înţelegere a conduitelor
umane care urmăreşte să determine
simultan ceea ce este tipic şi ceea ce este
individual la un subiect considerat ca o
fiinţă care trăieşte o situaţie definită.”
DOMENIU
• Psihologia medicală este născută la

confluenţa psihologiei cu medicina
(G.Ionescu), dar depăşeşte simpla
„aplicare a cunoştinţelor de psihologie la
domeniul medical” (D.Lagache). Ea
abordează omul bolnav într-o viziune
tridimensională complexă şi integrativă,
somato-psiho-socială.
DOMENIU
• Psihologia medicală este privită ca

„domeniu al psihologiei aplicate, ataşat
colaborării cu medicii în ceea ce priveşte
diagnosticul, tratamentul, reabilitarea şi
prevenirea, cât şi cercetarea unor domenii
ca psihofarmacologia, psihosomatica şi
reacţiile emoţionale la boală”
(R.M.Goldenson, 1970).
DOMENIU
• Psihologia medicală are o mare

importanţă în instruirea şi formarea
medicilor, care trebuie să ajungă să
înţeleagă bolnavul ca pe o persoană
umană ce suferă de o boală şi care
are nevoie nu doar de sprijin strict
medical, ci şi de o puternică susţinere
psihologică;
RELAŢIA MEDIC-PACIENT
• Relaţia medic-pacient reprezintă esenţa

psihologiei medicale. Ea este punctul
central al relaţiei de îngrijire şi este, în cele
mai multe cazuri, una dintre condiţiile şi un
factor esenţial pentru procesul de
vindecare.
• Comunicarea medic-pacient este o comunicare

directă, faţă în faţă, nemediată şi neformalizată.
• Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are
loc un schimb continuu de informaţii, care îi
conduce pe fiecare din cei doi parteneri către
obiectivele precise ale întrevederii:
– aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea
stării de sănătate,
– remediile propuse pentru înlăturarea acestora,
– modalităţile practice de acţiune.
FACTORI PERTURBATORI AI COMUNICĂRII
• factorii fizici,
• factorii interni,
• factorii semantici.
• CALITĂŢI TERAPEUTICE ESENŢIALE

– Respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată),
– Originalitatea (sau congruenţa),
– Empatia
Aceste “calităţi terapeutice esenţiale” reprezintă

legături importante între arta şi ştiinţa medicinii,
îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a
obţine date referitoare la antecedentele medicale
şi istoricul pacientei, precum şi exactitatea
datelor obţinute, toate conducand la obţinerea unor
mai bune relaţii terapeutice.
COMUNICAREA NONVERBALĂ MEDIC –

PACIENT
Comunicarea nonverbală este procesul de
transmitere a informaţiei fără a folosi cuvinte.
Cuprinde felul în care o persoană îşi foloseşte
corpul:
» expresia feţei, privirea,
» gesturi ale braţelor şi ale mâinilor,
» diferite mişcări ale picioarelor
» poziţia, , etc
Comunicarea nonverbală include, de

asemenea, paralingvistica – adică
unele calităţi cum ar fi:
» tonul,
» ritmul,
» frecvenţa şi vibraţia;
» greşeli de vorbire;
» pauze sau tăcere.
• Alte componente importante a comunicării

nonverbale implică:
» spaţiul de mişcare (adică
distanţa păstrata).
» ingrijirea personală,
» imbrăcămintea
» mirosurile (exemplu: transpiraţia,
alcoolul, tutunul)
• Toate acestea ne oferă informaţii despre
pacient fără a fi nevoie de cuvinte şi vă
poate fi de ajutor într-o înţelegere mai bună
a situaţiei.
MODELE ALE RELAŢIEI MEDIC/PACIENT

Există un număr de modele potenţiale.
Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe
deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe
altul.
Modelele cel mai adesea derivă din
personalităţile, expectaţiile si nevoile ambilor
» Modelul activ / pasiv
» Modelul profesor/student;
părinte/copil; sfătuire/cooperare)
» Modelul participării mutuale
» Modelul prietenesc (socio-familiar)
TRANSFER ŞI CONTRATRANSFER ÎN RELAŢIA

MEDICALĂ
Transferul.
• Transferul este definit de modelul general ca
un set de aşteptări, convingeri şi răspunsuri
emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia
medic-pacient; ele nu sunt determinate în mod
necesar de cine este medicul, sau cum
acţionează el de fapt, ci mai degrabă pe
experienţele continue pe care pacientul le-a
avut de-a lungul vieţii cu alte importante
personalităţi, autorităţi
Contratransfer
• Aşa cum pacientul aduce atitudini
transferenţiale în relaţia medic-pacient,
doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii
contratransferenţiale faţă de pacienţii lor.
• Contratransferul poate lua forma
sentimentelor negative, care dezbină relaţia
medic-pacient, dar poate de asemenea să
devină disproporţionat pozitiv, idealizând
sau având reacţii erotice.
COMUNICARE ŞI CONFIDENŢIALITATE
Confidenţialitatea este un concept vechi în
medicină, care se regăseşte chiar în jurământul
lui Hipocrate:
“Ceea ce văd sau aud în cursul tratamentului sau

chiar în afara tratamentului legat de viaţa
oamenilor, ceea ce cu nici un chip nu trebuie
răspândit, voi păstra pentru mine considerând
aceste lucruri ruşinoase pentru a fi răspândite”
• Principiul etic al respectului faţă de
persoane dictează dreptul la intimitate care
ar fi violat dacă am comunica altora
informaţii personale.
• Astfel, confidenţialitatea facilitează
deschiderea la comunicare şi o relaţie
bazată pe încredere între medic şi pacient,
sporind astfel eficienţa terapeutică.
• Pentru a păstra confidenţialitatea în
practica medicală modernă în primul rând,
fiecare medic trebuie să-şi dezvolte
deliberat obişnuinţa de a păstra discreţia.
• Confidenţialitatea nu înseamnă doar
păstrarea unui secret mare ocazional, ci
indică mai degrabă un model zilnic de
respect pentru pacienţi şi poveştile lor.
• COMUNICAREA CU ADOLESCENŢII
• Perioada de vârstă de la 13 ani la 19 ani se
caracterizează prin extraordinare schimbări
emoţionale, sociale şi comportamentale ale
adolescentului.
• Această perioadă poate prezenta probleme
grave în ceea ce priveşte aspecte legate de
sănătatea particulară a individului şi familiei
acestuia.
• Graniţa incertă dintre normal şi patologic
devine la adolescenţă şi mai nesigură.
COMUNICAREA CU ADOLESCENŢII
• Reacţiile adolescentului putând fi deosebit
de grave, iar printre acestea: tentativa de
suicid, mult mai frecventă decât la adult.
• Demitizarea bolii, empatia medicului,

susţinerea psihologică clară sunt tot atâtea
metode de prevenţie a acestui tip de
reacţie
COMUNICAREA CU ADOLESCENŢII
• Mai trebuie notat faptul că adolescenţii sunt
mult mai predispuşi pentru dezvoltarea unor
reacţii de tip hipocondriac, a tulburărilor de
tipul dismorfofobiei, şi a nosofobiei.
• De aceea, se recomandă o atitudine directă

şi deschisă din partea medicului în care să
fie evitată orice ambiguitate şi orice
posibilitate de a crea fantasme ale bolii
adolescentului.
CUM SĂ COMUNICI ÎN MEDICINĂ VEŞTILE

RELE
O problemă majoră în practica fiecărui medic

este cea a comunicării unor diagnostice grave
de boli cu evoluţie fatală sau cu pronostic
rezervat.
Comunicarea unor astfel de veşti este
probabil cea mai dificilă situaţie
interpersonală din activitatea medicului de
familie sau a specialistului, indiferent de
domeniul in care ar activa

RELE
Fără această comunicare a diagnosticului,
principiul intervenţiei precoce şi radicale nu
este operant iar amânarea poate avea
consecinţe fatale sau deosebit de grave.
Desigur a vorbi sensibil despre toate lucrurile

acestea înseamnă un efort şi un consum
afectiv care va face ca medicul să aibă
inerente dificultăţi.

RELE
Pacientul are dreptul să refuze sau să aleagă

tratamentul, dar are de asemenea dreptul să
aibă cele mai adecvate şi complexe
informaţii despre diagnostic, prognostic,
riscurile şi beneficiile terapiei.
PSIHOLOGIA MEDICULUI
• Există o legătură strânsă între

personalitatea medicului şi modul în care
îşi practică meseria
• De-a lungul timpului, imaginea medicului s-

a schimbat, lăsând, însă, urme asupra
percepţiei actuale a profesiei.
• a) concepţia şamanică a medicinei

• Samanii trebuiau să extirpe din bolnav elementul
rău, introdus în corpul său sau să captureze şi să
reintroducă elementul bun, care a fost cumva
pierdut.
• Dar pentru a ajunge la asta, el trebuie să
stăpânească forţele binelui şi răului, să facă un
pact cu reprezentanţii răului (în unele culturi, el
poate şi îmbolnăvi oamenii, la fel de bine cum îi
vindecă.
• a) concepţia şamanică a medicinei

• Această latură magică persistă încă şi adesea
bolnavul este mai liniştit după ce medicul l-a
văzut, pentru că acesta a identificat „inamicul-
boală”, „se va ocupa de ea” şi o „va învinge”
• Teama şi respectul profund ale unor bolnavi

relevă faţeta malefică a imaginii medicului.
• b) concepţia sacerdotală
• Schematic, şamanul este mai aproape de rău, pe
când preotul este mai aproape de bine.
• Vindecătorul este, în majoritatea religiilor
primitive, reprezentantul lui Dumnezeu.
• La fel ca şi preotul, medicul oficiază prin
respectarea unor ritualuri, veşmintele sale
sacerdotale sunt bluza albă şi stetoscopul care
înlocuieşte amuleta, limbajul său este, la fel ca şi
al religiei, ermetic.
• Profesia de medic rămâne închisă şi ierarhizată.
• b) concepţia sacerdotală
• Medicul, deşi nu este reprezentantul lui Dumnezeu,
este, în mintea pacientului, reprezentantul „Zeiţei
Ştiinţă”, aceasta conferindu-i – autoritate morală.
• Medicului i se pun deopotrivă întrebări medicale,
întrebări despre problemele sexuale, conjugale,
familiale sau despre comportamentele copilului,
organizarea vieţii cotidiene. Sfaturile sale vor fi
investite cu valoare sa ştiinţifică şi cu autoritatea sa,
indiferent de subiectul tratat.
• Puterea pe care o deţine corespunde nevoii umane
de protecţie şi magie.
• c) concepţia actuală asupra medicinei

• Aspectele primitive ale medicinei permit o mai
bună înţelegere a ambivalenţei dezvoltate faţă de
medic.
• Medicul este personajul care posedă cunoaşterea,
facultatea de a vindeca, este o autoritate
luminoasă şi asiguratoare, dar el este, deopotrivă,
neliniştitor, pentru că i se atribuie secrete pe care
ni le închipuim noi, ca pacienţi şi i se atribuie, de
asemenea, o atotputernicie cu caracter magic,
acest lucru suscită o anumită agresivitate
defensivă.

• Medicul mai este neliniştitor pentru pacient şi
pentru că bolnavul, la fel ca orice fiinţă umană, are
un anumit număr de secrete inavuabile şi se teme
ca medicul să nu le aducă la lumină, chiar dacă e
vorba numai despre micile plăceri obţinute din
boala sa.
• Aceasta imagine a omului care este perceput ca
ameninţător pentru ceea ce ar putea descoperi
este evidentă mai ales pentru psihiatru.

• La nivelul statutului şi rolului pe care le cere
societatea de la medic, conştient, regăsim
caracteristici logice şi raţionale, cum sunt cele
relevate de către Delay şi Pichot:
• competenţă tehnică;
• atitudine universalistă – medicul trebuie să
trateze orice persoană, indiferent de
naţionalitate religie etc.
• neutralitatea afectivă;
• specificitate funcţională – privilegiile, obligaţiile

şi competenţele medicului nu sunt valabile
decât în domeniul medicinei – singura
instituţie, în afara căsătoriei, care permite
accesul la intimitatea fizică şi morală a
persoanelor. Contrapartida acestui privilegiu
este „secretul profesional”;
• atitudinea altruistă şi dezinteresată;
• rolul social, ce constă în autentificarea bolii,
care nu intră în ordinea socială decât după
confirmarea de către o instituţie medicală

• Valoarea conduitei profesionale a medicului este
dată de modul în care îşi foloseşte motivaţiile,
conduitele şi contraatitudinile suscitate de
motivaţii. Printre cele mai frecvente motivaţii ale
studenţilor la medicină, conform unui studiu realizat
de Sambuc, se numără:
 a înţelege;
 a vedea;
 prestigiul dat de cunoaştere;
 nevoia de contact;
 prestigiul social;
 vindecarea celor care

suferă; • Detaliind aceste
 atracţia banilor; motivaţii inconştiente,
se disting trei motivaţii
 nevoia de a se face
inconştiente majore,
util;
regăsibile la modul
 atracţia pentru general în opţiunea
responsabilitate; pentru o profesie:
 atracţia pentru – dorinţa de a vedea;
reparaţie;
– dorinţa de reparaţie;
 profesiune liberală;
– dorinţa de putere.
 nevoia de securitate.
• Dorinţa de a vedea/de a fi văzut

• Principalele tabuuri ale societăţii noastre sunt legate
de sex şi de moarte
• Reprezentarea socială a profesiei medicale permite
să gândim că ea răspunde la aceste întrebări. Ea
permite transgresarea lor: medicul vede ceea ce este
ascuns, corpurile, sexele şi chiar interioarele; el
poate „pipăi” moartea.
• În felul acesta, dorinţa de a vedea şi de a cunoaşte
reprezintă motorul conştient al cercetării, care caută
să găsească cheia enigmelor morţii şi vieţii.
• Dorinţa de reparaţie
• Îşi are originea în dorinţa de a repara mama care a
fost agresată.
• Primele experienţe de individuare şi de recunoaştere
a obiectului se fac cu ură.
• Asta dă loc, foarte devreme, la primele tentative de
reparaţie, rădăcini ale culpabilităţii, a căror reuşită
este necesară pentru dobândirea unui sentiment de
încredere şi securitate. (ex. mă fac doctor, pentru a
găsi un leac pentru cancer, boală de care a murit o
persoană apropiată).
• Rănile, handicapurile şi alte cauze de inferioritate pe
care le putem suporta vor solicita această dorinţă de
reparaţie.
• Dorinţa de reparaţie
• Pulsiunile sadice sunt foarte frecvent
provocate prin practica medicală (puncţii,
intervenţii chirurgicale, prescrierea de
medicamente penibile sau regimuri
constrângătoare), dar ele sunt autorizate,
limitate la un cadru bine definit şi
contrabalansat în mod precis prin dorinţa
de a îngriji, de a repara.
• Dorinţa de putere
• Dorinţa de putere reală (morală, financiară,
politică) poate fi interpretată, printre altele, ca
formă socializată a unei dorinţe infantile de
atotputernici, dorinţa de atotputernicie
asupra mamei, anulând factorul
constrângător reprezentat de tată, apropiată
de dorinţa de atotputernici sexuală. Aceasta
se traduce la medic, prin dorinţa de a vedea,
de a atinge, de a agresa corpul altuia; dorinţă
de atotputernicie, de asemenea, în absenţa
mamei, care se transformă în dorinţă de
atotputernicie asupra bolii şi asupra morţii.
• Pe lângă aceste motivaţii inconştiente

comune, care constituie un fond pulsional,
universal, regăsim la fiecare medic, o
întreagă serie de evenimente, de situaţii,
de relaţii personale, care îi influenţează mai
mult sau mai puţin vocaţia.
• Este important modul în care orice individ se

organizează în raport cu aceste pulsiuni şi soluţia pe
care o găseşte pentru acestea.
• Rezultatul va fi total diferit dacă ele se pot sublima
într-un exerciţiu profesional pe care îl îmbogăţesc şi
care va favoriza îmbogăţirea personalităţii sau, din
contra, dacă pregnanţa lor devine o sursă de
conflicte în exerciţiul profesional, antrenând inhibiţii
sau o utilizare inconştientă a bolnavului pentrzu
satisfacţii pur personale.
• Evenimentele din trecut, dorinţele părinţilor,
identificările succesive se constituie ca agenţi ai
acestor diferite modalităţi de organizare, explicând
extrema diversitate personală.
• În evoluţia identificărilor pe care le face cel ce se

formează în profesiunea medicală, se constată că, în
cursul primului ciclu de formare, predomină
identificarea cu bolnavul, iar în al doilea ciclu,
identificarea cu medicul.
– identificarea cu bolnavul, cu o empatie suficientă
pentru a putea să se debaraseze de carapacea sa,
pentru a încerca să perceapă ceea ce se petrece
în altul şi să înţeleagă ceea ce ar putea
reprezenta starea bolnavului;
– identificarea cu medicul – pentru a putea să
conserve poziţia care se aşteaptă de la el şi
pentru a lua distanţa necesară deciziei.
REPREZENTAREA
Definiţie:
• Reprezentarea este procesul psihic de
cunoaştere care reproduce sub formă de
imagini concrete, obiecte absente, pornind
de la experienţa perceptivă păstrată în
memorie.
REPREZENTAREA
• Procesul reprezentării este opus

procesului perceptiv.
• Imaginea perceptivă este stabilă (durează
atâta timp cât durează recepţia stimulului),
iar cea a reprezentării este fluctuantă.
• Imaginea perceptivă este bogată în
conţinut iar cea mintală a reprezentării
este schematică.
• Imaginea perceptivă este numai pentru
obiectul perceput, pe când imaginea
mintală a reprezentării este generală.
Clasificarea reprezentărilor
După procesele senzoriale:
• Reprezentări vizuale – sunt cele mai numeroase.
Reprezentarea vizuală este detaşată de fond,
culorile se reduc la cele fundamentale, este mai
ales bidimensională. Cea tridimensională este
mai greu de realizat, necesitând exerciţiu
îndelungat. Reprezentările vizuale au o dezvoltare
deosebită la pictori, arhitecţi, ingineri proiectanţi.
• Reprezentări auditive – sunt mai puţin frecvente.
Intervin în creaţia muzicală şi în învăţarea limbilor
străine.
• Reprezentări motorii – înseamnă a avea imaginea
mişcării. Sunt importante în activităţi sportive.
Stau la baza deprinderilor motorii.
Clasificarea reprezentărilor
După gradul de generalitate:

• Reprezentări individuale – sunt ale unor obiecte
care au fost percepute de multe ori sau au fost
percepute o singură dată dar produc o puternică
emoţie şi reprezentarea se formează repede
(imaginea învăţătoarei, a părinţilor, a casei
părinteşti, a şcolii). Această reprezentare cuprinde
multe detalii.
• Reprezentări generale – sunt imagini ale unei
întregi categorii de obiecte de acelaşi fel. De ex.
Reprezentarea copacului în general.
GÂNDIREA
• activitatea de sinteză a vieţii psihice
• reflectă, prelucrează, integrează
fenomenele
• dacă percepţia permite cunoaşterea
directă sau mijlocită, gândirea permite
cunoaşterea indirectă.
• modelează şi interpretează realitatea
• pentru desfăşurarea G este necesară
antrenarea altor funcţii psihice cum sunt:
percepţia, memoria şi afectivitatea.
Operaţiile gândirii
• Analiza – este operaţia de desfacere, de
separare mentală a obiectului în părţile sale
componente de diferenţiere a însuşirilor sale.
• Sinteza – reprezintă operaţia inversă analizei
– realizează reunirea mentală într-un
ansamblu unitar, într-un întreg, a însuşirilor
esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor.
• Comparaţia – este operaţia prin care se
disting asemănările şi deosebirile dintre
obiectele şi fenomenele analizate.
• Abstractizarea – este operaţia gândirii care

constă în abstragerea, în desprinderea
unei anumite laturi sau însuşiri ale
obiectului sau fenomenului, în timp ce în
momentul respectiv ignorăm, facem
abstracţie de celelalte.
• Concretizarea – este operaţia inversă
abstractizării, care concepe obiectul sau
fenomenul în toată varietatea trăsăturilor
sale caracteristice.
• Generalizarea – este reflectarea unui obiect

sau fenomen la o categorie de obiecte sau
fenomene pe baza unor elemente comune
şi esenţiale.
• Particularizarea – este operaţia opusă
generalizării, care concepe fenomenul sau
obiectul din punctul de vedere al
trăsăturilor sale specifice.
• Algoritmii sunt operaţii (paşi) care se

desfăşoară într-o succesiune strictă şi pot fi
precizaţi cu exactitate. Dacă se respectă
ordinea paşilor răspunsul va fi cu siguranţă
corect.
• Adesea, situaţiile nu pot fi rezolvate pas cu
pas prin intermediul algoritmilor de căutare.
În acest caz intervine căutarea, descoperirea
cunoştiinţelor noi. Un procedeu este euristic
atunci când serveşte la a descoperi, a afla
cunoştinţe noi.
COMUNICAREA
• Comunicarea este transferul de informaţii

(mesaje) de la un sistem cognitiv la altul.
• Aceasta presupune existenţa unui emiţător
(care trimite mesajul) şi a unui receptor
(care primeşte mesajul).
• Mesajul este ceea ce se comunică. Pentru
a putea circula între emiţător şi receptor,
mesajul trebuie să fie codificat după
acelaşi cod.
COMUNICAREA
• Comunicarea interumană este verbală

(vorbirea, cititul, scrisul) şi non-verbală
(ţinută, mimică, pantomimică, privire).
• Comunicarea verbală este reprezentată de
limbaj care este un sistem foarte complex
de coduri prin care oamenii comunică între
ei.
• Ţinuta include îmbrăcămintea, coafura,
starea de igienă
COMUNICAREA
• Limbajul este activitatea psihică umană de

comunicare cu ajutorul limbii. Limba este
aceeaşi pentru toţi vorbitorii aceleaşi ţări,
limbajul în schimb constă în învăţarea şi
utilizarea de către individ a limbii.
• Dezvoltarea limbajului unei persoane
începe din primul an de viaţă şi acesta este
diferit de la o persoană la alta.
• La un an copilul cunoaşte 5-10 cuvinte, la 2
ani, în medie 300 de cuvinte.
COMUNICAREA
Pentru dezvoltarea limbajului este

necesară:
• integritatea aparatului auditiv,
• integritatea aparatului fono-
articulator şi
• are mare importanţă mediul în care
trăieşte copilul.
COMUNICAREA
În comunicarea verbală sunt incluse:

• ritmul vorbirii,
• accentul,
• intonaţia,
• mimica, care dau expersivitate limbajului.
În limbajul scris expresivitatea este
determinată de semnele de punctuaţie.
Funcţiile limbajului
• Funcţia de comunicare: este funcţia
fundamentală a limbajului.
• Comunicarea are loc şi în lumea animală prin
semnale sonore, vizuale, olfactive, motrice, etc.
• La om comunicarea este în mare parte verbală. În
timpul comunicării există un raport emiţător-
receptor (vorbitor-ascultător), în timpul
convorbirii acest raport se inversează continuu
(în cazul dialogului).
• Pentru ca două persoane să poată comunica este
necesar să vorbească aceeaşi limbă, să dea
aceeaşi semnificaţie cuvintelor folosite
• Funcţia de cunoaştere (cognitivă): întreaga

cunoaştere a individului este mijlocită de
limbajul său, din primul an de viaţă până la
sfârşit.
• Funcţia simbolică: de substituire a unor
obiecte, fenomene prin formule verbale.
• Funcţia emoţional-expresivă: cu ajutorul
intonaţiei, vitezei şi ritmului vorbirii,
accentului, mimicii, ies la iveală stările
emoţionale ale emiţătorului.
• Funcţia imperativ-persuasivă: Emiţătorul

influenţează receptorul prin conţinutul
semantic al cuvintelor, prin intonaţie,
accent. Când voinţa este impusă prin ordin
avem funcţie imperativă, când convinge,
predomină aspectul persuasiv.
• Funcţia cathartică: prin vorbire omul îşi
descarcă tensiuni interioare.
• Limbajul oral: sunt implicate aparatul fonator şi

cel auditiv.
• Există limbaj dialogat sau limbaj monologat.
• Limbajul dialogat se caracterizează prin faptul
există atât emiţător cât şi receptor care comunică
verbal, iar raportul emiţător-receptor se schimbă
continuu.
• Limbajul monologat include vorbirea în faţa unui
auditoriu.
• În acest caz comunicarea verbală este realizată
doar de către emiţător.
• Receptorul comunică doar non-verbal, prin
privire, mimică.
• Monologul oral absolut (în absenţa oricărei

persoane) iese din sfera normalului,
apropiindu-se de patologic.
• Există tulburări ale limbajului oral care

survin în urma unor distrucţii localizate la
nivelul centrilor nervoşi ai limbajului.
• Aceste tulburări se numesc afazii. Există
afazie motorie (Broca) şi afazie senzitivă,
comprehensivă (Wernicke).
• Limbajul scris: sunt implicate aparatul kinestezic
şi cel vizual.
• Literele sunt semne grafice utilizate în locul
sunetelor auzite.
• Emiterea se realizează prin scriere iar recepţia
prin citire.
• Tulburările de scriere (agrafie) şi citire (alexie)
după AVC.
• Limbaju
• l intern – nu este destinat comunicării, acesta
serveşte activităţii mintale.
• În comparaţie cu cel oral este foarte rapid (viteza
gândirii este de 400 cuvinte/min).
• Limbajul extern – limbajul oral şi cel scris sunt

forme ale limbajului extern. Acesta este
fundamental în comunicare.
• Viteza medie a citirii este de 125 de cuvinte/min la
început, iar după ce s-a automatizat este de aprox.
300 cuvinte/min.
• Limbajul extern îl precede pe cel intern (limbajul
intern se formează pe baza celui oral).
• Limbajul intern, odată format se exteriorizează
prin limbaj extern (oral, scris).
MEMORIA
• MEMORIA – proces psihic complex cu ajutorul

căruia se realizează întipărirea (fixarea), păstrarea
(conservarea) şi evocarea (reactualizarea) unor
experienţe.
Există prin urmare, mai mulţi timpi ai memoriei:
• fixarea – capacitatea de înregistrare a unei
informaţii
• păstrarea (conservarea) informaţiilor
achiziţionate. Stă la baza învăţării.
• evocarea (reactualizarea) – readucerea la
suprafaţă a materialului achiziţionat, cuprinzand
doua aspecte: recunoaşterea si reproducerea
Tipuri de memorie
După durata păstrării informaţiei:
• Memoria imediată – reproducerea sau
recunoaşterea unui material are loc într-o
perioadă ce nu depăşeşte 10 secunde de
la prezentarea lui.
• Memoria recentă – reproducerea sau
recunoaşterea unui material are loc după
un interval ce depăşeşte 10 secunde de la
prezentarea lui.
• Memoria evenimentelor îndepărtate – se
referă la evenimente trăite de la începutul
vieţii până în prezent.
Tipuri de memorie
• Memoria de scurtă durată (MSD) –

păstrarea informaţiei se realizează timp de
1-2 secunde, maximum 10 minute.
• Memoria de lungă durată (MLD) –
informaţia se păstrează timp îndelungat.
Această formă de memorie asigură
continuitatea trecut-prezent-viitor în viaţa
psihică a omului
Tipuri de memorie
După modul memorarii:cu sau fără intenţie.

• Memoria involuntară (spontană) –
întipărirea şi păstrarea informaţiilor se fac
fără intenţia subiectului, fără scop.
• Memoria voluntară – întipărirea
informaţiilor se face cu intenţia de a le
stoca şi reactualiza. Aceasta implică scop
şi motivaţie care sunt foarte importante
deoarece susţin efortul de a memora chiar
şi atunci când materialul nu este plăcut.
Tipuri de memorie
După criteriul înţelegerii materialului memorat:

• Memoria mecanică – când nu se înţelege
materialul memorat. Există materiale în care nu
este posibilă intervenţia înţelegerii, a intelectului:
date istorice, numere de telefon.
• Memoria logică – materialul memorat este înţeles.
Acest tip de memorie asigură păstrarea
informaţiilor pe termen lung.
• Memoria se dezvoltă rapid şi precis până la 25 de

ani, între 25-30 de ani există o fază de platou, iar
după 50-60 de ani apare un declin în care
funcţionează perfect legile uitării
Memoria
• Autocontrolul informaţiilor memorate –

dacă se face numai sub formă de
recunoaştere este insuficient.
• Atunci când subiectul este capabil să
reproducă informaţia se consideră
memorată.
• Dacă informaţia se poate aplica în parctică,
aceasta a fost înţeleasă.
UITAREA
• UITAREA permite ştergerea materialului

achiziţionat.
• Se manifestă ca incapacitatea individului
de a-şi aminti datele memorate sau de a
recunoaşte situaţiile trăite.
• Se uită aspecte neinteresante, inutile,
incomode, amănunte.
UITAREA
• Uitarea are un aspect pozitiv, atunci când

prin uitare se echilibrează psihicul
persoanei (se uită experienţe
traumatizante, neplăcute), dar are şi un
aspect negativ atunci când sunt uitate
informaţii importante.
• Combaterea uitării implică repetiţia, şi
anume numărul repetiţiilor şi intervalul
dintre repetiţii.
UITAREA
• Pentru ca o informaţie să nu fie uitată este

necesară repetiţia ei. Numărul insuficient
de repetiţii duce la subînvăţare, iar
numărul excesiv de repetiţii duce la
supraînvăţare, când intervine saturaţia şi
tendinţa de a scăpa de acel material.
• Intervalul dintre repetiţii – trebuie să se
ţină cont de cantitatea materialului de
memorat şi de timpul avut la dispoziţie.
UITAREA
Regulile uitării:
• se iută mai uşor evenimente recente dacât
cele îndepărtate.
• pierderea memoriei se face dinspre prezent
înspre trecut, de la nou la vechi.
Memoria
Tulburări ale memoriei: dismnezii

• Hipomnezia – reprezintă scăderea de
diferite grade ale memoriei. Apare în stări
de surmenaj, sau în deficit de atenţie.
• Amnezia – pierderea totală a capacităţii
mnezice
• Hipermnezia – sunt amintiri rapide,
involuntare, cu conţinut foarte bogat.
IMAGINAŢIA
• Definiţie:
• Imaginaţia este un proces psihic de
prelucrare, transformare şi sintetizare a
reprezentărilor şi ideilor, în scopul făuririi
unor imagini noi şi idei.
IMAGINAŢIA
• Imaginaţia neintenţională (pasivă) -

cuprinde visul şi reveria.
• Visul este o formă a imaginaţiei şi constă
în producerea de imagini noi prin
transformări ale unor date din experienţa
personală.
• Toate tendinţele individului, toate
aspiraţiile şi dorinţele, gândurile intime şi
pasiunile nepermise, precum şi temerile
sale, se manifestă prin vis.
IMAGINAŢIA
• Visele au un rol util în viaţa omului – una

din fucţiile visului este de a rezolva
conflictele şi frustraţiile din timpul zilei.
• Reveria este un flux de imagini ce
realizează dorinţele în plan imaginar.
IMAGINAŢIA
• Imaginaţia intenţională (activă) este de

mai multe feluri:
• reproductivă – o asociere a elementelor
verbal-imaginative cu imagini care vin din
experienţa proprie, cum se întâmplă în
lectură.
• vis de perspectivă – proiectarea mentală a
dorinţelor, aspiraţiilor şi planurilor de
viaţă.
• imaginaţie creatoare – prin care este
anticipat imaginativ orice act de creaţie,
sau chiar planul viitoarei realizări.
ATENŢIA
• Atenţia este o funţie sintetică a psihismului

care constă în orientarea şi concentrarea
proceselor psihice spre un anumit grup
limitat de obiecte şi fenomene, în scopul
asigurării condiţiilor de claritate a grupului
de imagini percepute, cât şi a delimitării lor
nete de câmpul perceptiv.
ATENŢIA
Caracteristicile atenţiei:
• Flexibilitate (mobilitatea) – proprietatea
atenţiei de a se comuta intenţionat de la o
activitate la alta.
• Stabilitatea – se referă la menţinerea
atenţiei asupra aceluiaşi obiect.
• Concentrarea – constă în rezistenţa la
influenţa factorilor perturbatori. De ex. în
timpul unui examen nu se aud vocile celor
care vorbesc pe coridor.
ATENŢIA
Caracteristicile atenţiei:
• Volumul – se referă la câte elemente pot fi

percepute simultan şi clar.
• Distributivitatea – Atenţia nu poate fi
concentrată simultan asupra mai mult de o
singură activitate. A face două lucruri în
acelaşi timp este posibil dacă atenţia este
concentrată doar asupra unei singure
activităţi iar cea de-a doua activitate este
automatizată (deprindere).
ATENŢIA
• Atenţia este:
– Involuntară (neintenţională, primară) –
constă în orientarea şi concentrarea
atenţiei fără un ţel precis, în absenţa
unui efort special. Aceasta este
determinată de stimuli senzoriali ce
survin brusc în stare de nepregătire a
organismului sau care poartă o noutate
informaţională.
ATENŢIA
Factori externi ai atenţiei involuntare:

• imaginea atrage atenţia mai repede decât
textul
• muzica atrage atenţia mai repede decât
naraţiunea
• stimulii intenşi atrag atenţia mai mult decât
cei slabi (un text scris cu litere mari, sau
colorate)
• contrastul faţă de fond atrage atenţia
(contrast de mărime, de culoare, de viteză)
ATENŢIA
– Voluntară, intenţională – are un scop şi

cuprinde intenţionalitate, efort,
perseverenţă. Presupunând efort, atenţia
voluntară duce la oboseală, de aceea
sunt necesare pauze în timpul activităţii.
– Postvoluntară – exerciţiul de a fi atent –
la copil predomină atenţia involuntară.
Prin activitatea şcolară în care se cere
atenţie voluntară, se ajunge la
deprinderea de a fi atent.
MOTIVAŢIA
• Prin „motiv” înţelegem orice condiţie

internă a persoanei care determină
acţiunea sau gândirea.
• Motivul declanşează acţiunea, îi dă un

anumit sens şi oferă energia psihică
necesară până la finalizarea ei.
MOTIVAŢIA
Funcţiile motivelor:
• declanşează sau opreşte comportamentul.
• orientează comportamentul.
• susţine energetic comportamentul în
timpul acţiunii.
• funcţia reglatorie –
MOTIVAŢIA
Categorii de motive:
• trebuinţe primare – au mecanisme
biofiziologice înnăscute, sunt prezente la
toţi oamenii şi la toate vârstele.
Supravieţuirea individului depinde de
satisfacerea acestor trebuinţe primare. Ex:
nevoia de hrană, de odihnă, etc.
• trebuinţe secundare – sunt dobândite în
cursul vieţii. Nu sunt aceleaşi pentru toţi
indivizii. Trebuinţele secundare se
formează pe baza satisfacerii celor
primare.
MOTIVAŢIA
Conflicte de motive.
• Omul este multimotivat şi din această
cauză este pus uneori în situaţia de a
alege.
• Conflict de tip atracţie-atracţie (A-A) – când
subiectul trebuie să aleagă între două
alternative plăcute. Acesta alege
alternativa cea mai bună.
MOTIVAŢIA
Conflicte de motive.
• Conflict de tip respingere-respingere (R-R)
– când subiectul trebuie să aleagă între
două situaţii neplăcute. Acesta alege răul
cel mai mic.
• Conflict de tip atracţie-respingere (A-R) –
când subiectul trebuie să aleagă între o
situaţie plăcută şi una nepălăcută. Va alege
situaţia plăcută.
VOINŢA
• Voinţa – capacitatea omului de a iniţia în

mod conştient acţiuni cu scop şi de a le
finaliza.
VOINŢA
Proprietăţile voinţei:
• Independenţa – a fi capabil în deliberarea
şi luarea de decizii singur.
• Promptitudinea – se referă la capacitatea
persoanei de a lua hotărâri în timp optim.
• Perseverenţa – capacitatea de a finaliza
deciziile în ciuda obstacolelor care apar în
timpul executării acţiunii.
VOINŢA
Tulburări ale voinţei:

• Hiperbulia – exacerbarea voinţei
dinamizatoare. Este întâlnită la persoanele
voluntare.
• Hipobulia – diminuarea voinţei – se
datorează unei motivaţii care nu este
puternivă
AFECTIVITATEA
• Procesele afective constau în trăirea

subiectivă a concordanţei sau discordanţei
dintre cerinţele interne ale individului şi
realităţile din mediu.
• Procesele afective sunt localizate în
hipotalamus.
AFECTIVITATEA
Proprietăţile proceselor afective:

• Polaritatea proceselor afective – trăirea
afectivă poate fi pozitivă sau negativă:
plăcere-neplăcere, bucurie-tristeţe, iubire-
ură. O persoană poate avea în acelaşi timp
doar o trăire din cuplul de trăiri opuse.
• Caracterul stenic sau astenic. O trăire are
caracter stenic atunci când oferă energie
pentru activitatea persoanei, o mobilizează,
o întăreşte. O trăire afectivă are caracter
astenic atunci când demobilizează
persoana, îi scade eficienţa în activitate.
AFECTIVITATEA
Durata proceselor afective.

• O trăire afectivă durează atâta timp cât
durează factorul care a generat-o (factorul
afectogen). De ex. frica durează atâta timp
cât persistă cauza care a provocat-o, apoi
este normal să dispară.
• O trăire afectivă durează atâta timp cât
durează semnificaţia obiectului respectiv
pentru persoană: dragostea poate să
dureze toată viaţa, chiar dacă cel iubit nu
este prezent.
AFECTIVITATEA
Intensitatea proceselor afective depinde de

• a). particularităţile afective ale persoanei şi de
• b). semnificaţia pe care obiectul (factorul
afectogen) respectiv o are pentru acea
persoană.
• Hipoafectivul – are trăiri slabe chiar dacă
situaţia provoacă trăiri puternice. Este rece, nu
vibrează afectiv, este insensibil.
• Hiperafectivul (invers decât hipoafectivul) are
trăiri intense şi pentru situaţii când ar trebui să
fie moderate. Copilul este hiperafectiv.
AFECTIVITATEA
• Mobilitatea proceselor afective se referă la

trecerea de la o trăire afectivă la alta, în
funcţie de apariţia factorilor afectogeni.
• Dezechilibrul afectiv se caracterizează
printr-o mobilitate prea ridicată (trecere
fără motiv de la o stare afectivă la alta) sau
printr-o mobilitate prea scăzută
(perseverarea afectului).
AFECTIVITATEA
Expresivitatea proceselor afective:

• manifestări motorii: fuga în stări de frică,
mers dansând în stări afective fericite,
hipokinezie în stări afective depresive.
• Mişcări ale feţei – hipermimie în veselie,
hipomimie în tristeţe, etc.
• Mişcări ale braţelor – gestică amplă în stări
de bucurie.
AFECTIVITATEA
Expresivitatea proceselor afective:
• Manifestări ale vocii – bradilalie, voce

stinsă monotonă în tristeţe, tahilalie, voce
amplă în veselie.
• Privirea – tristă în depresie, vie în bucurie.
• Manifestări organice: lacrimi, tahicardie,
îmbujorare, uneori trăiri foarte puternice:
micţiune, defecaţie.
AFECTIVITATEA
• Dispoziţia şi bolile somatice:

• Anxietate – cardiopatie, IM
• Mohoreală – boli gastro-intestinale
• Euforie – la hepatici
• Iritabilitate – boli pulmonare.
STRESUL PSIHIC
Potrivit definiţiei lui Selye, stresul este definit ca

„răspunsul nespecific al corpului la orice solicitare
făcută asupra sa” şi că el este o „stare manifestată
printr-un sindrom” (Sindromul general de
adaptare). Roger Guillemin (1977) defineşte stresul
ca fiind: „Stare tradusă printr-un sindrom specific,
corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse
astfel într-un sistem biologic”.
STRESUL PSIHIC
Stresul general” este definit actualmente (A. von Eiff)

„
ca: „reacţie psiho-fizică a organismului generată de

agenţi stresori ce acţionează pe calea organelor de
simţ asupra creierului, punându-se în mişcare –
datorită legăturilor cortico-limbice cu hipotalamusul – un
şir întreg de reacţii neuro-vegetative şi endocrine, cu
răsunet asupra întregului organism”.
STRESUL PSIHIC
Sindromul general de adaptare, al lui Selye, se desfăşoară

în trei stadii: alarmă, rezistenţă şi epuizare, caracterizate
prin modificări fiziologice complexe, centrate pe activarea
sistemului hipotalamus-hipofiză-suprarenală şi secreţia de
hormoni corticoizi.
Cannon a descris un caz particular al reacţiei de
alarmă, reacţia de urgenţă, care este un caz hiperacut al
primeia. În cazul reacţiei de urgenţă, un stresor foarte
puternic este urmat de o fază de şoc (alterarea brutală a
homeostaziei), şi nu de alarmă, după care urmează faza de
contraşoc (restabilirea parţială sau totală a homeostaziei,
prin mobilizarea extremă a resurselor organismului). După
aceasta, se trece la stadiul al doilea, de rezistenţă la acţiunea
stresorilor
STRESUL PSIHIC
stresul psihic primar (rezultat al unei agresiuni recepţionate în

sfera psihicului (conflicte şi suprasolicitări psihice induse de
stimuli verbali, dar şi realizate prin concentrarea atenţiei, cu
evocarea sau persistenţa unor imagini, sentimente); în cazul
său, agenţii stresori psihici sunt posesori ai unei semnificaţii
(ex: termenul „război”, capabil să declanşeze instantaneu
reacţia de stres)
STRESUL PSIHIC
„stres psihic secundar”, care este tot o reacţie de stres psihic,

dar care survine ca o reacţie de însoţire sau chiar de
conştientizare a unui stres fizic, biologic, căruia i se acordă o
semnificaţie de ameninţare sau de altă natură. Pentru
practica medicală, ne interesează stresul psihic secundar
reprezentat de boală, în care sindroamele psihice sau
somatice generează stres psihic secundar nou, cauzat de
disconfortul psihic şi somatic, dar şi un stres psihic
primar prin semnificaţia de pericol pentru viaţa sau
integritatea individului sau pentru inserţia lui socio-
profesională
STRESUL PSIHIC
Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres).
Eustresul („stresul pozitiv”) are efecte benefice asupra
organismului uman, apărând în cazul în care agenţii stresori
au o semnificaţie favorabilă pentru individ. Aceştia
declanşează afecte pozitive (bucurie intensă, extaz, triumf,
râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv
asupra asupra organelor şi aparatelor organismului.
Repetarea frecventă a eustresurilor contribuie la creşterea
imunităţii antiinfecţioase şi antitumorale), devenind o
premisă a longevităţii.
Distresul („stres psihic negativ”) este recunoscut unanim ca
patologic. El produce, de obicei, suferinţă şi dezadaptare, ca
urmare a contactului cu un agent stresor.
STRESUL PSIHIC
După Shaffer (1982), stresul se manifestă prin trei categorii de

simptome: somatice, psihice şi motorii.
Simptomele somatice: bufeuri, transpiraţii, senzaţia de gură
uscată, respiraţie superficială, senzaţie de presiune toracică,
dureri toracice, palpitaţii, tahicardie, creşteri ale TA, cefalee,
senzaţie de slăbiciune, perceperea bătăilor inimii, tulburări
de tranzit, tulburări intestinale (crampe, peristaltism crescut),
eructaţii, greţuri, vărsături, flatulenţă, micţiuni frecvente
(chiar imperioase), oboseală, scăderea apetitului, senzaţii de
frig sau de frison, insomnie, senzaţie de insuficienţă a
aerului, ameţeli, parestezii.
STRESUL PSIHIC
Simptomele psihice: anxietate, aprehensiune, fatigabilitate,

depresie, iritabilitate, scăderea capacităţii de concentrare,
distractibilitate, dismnezii, insomnie, coşmaruri, teamă de
moarte sau de boală.
Simptomele motorii ale stresului: tensiune musculară, dureri
lombare, tremor, spasme musculare (similare unor ticuri),
reacţii de tresărire exagerate, coordonare motorie diminuată,
oftat frecvent, senzaţie de imobilizare, de paralizare.
STRESUL PSIHIC
Vulnerabilitatea la stres reprezintă un pattern dinamic, de

interacţiune, al unor trăsături stabile de personalitate, dar
solicitate adesea ca părţi componente ale unui comportament
relativ stereotip. Vulnerabilitatea la stres este un element
favorizant pentru apariţia bolilor psihice, dar şi pentru cele
psihosomatice (BPS), în cadrul cărora se asociază cu o
vulnerabilitate de organ.
STRESUL PSIHIC
Rahe şi Arthur (1978) consideră că există 3 filtre principale

menite să atenueze impactul negativ al agenţilor stresori:
perceperea agentului stresor şi evaluarea semnificaţiei
sale;
mecanismele de apărare inconştiente;
eforturi conştiente:
- planificarea acţiunii + solicitare de informaţii noi;
- tehnici de relaxare + medicamente + distracţii + exerciţiu
fizic.
STRESUL PSIHIC
Se poate vorbi şi despre o serie de trăsături cognitive-

atitudinale care reflectă o atitudine generală faţă de viaţă a
individului şi care sunt considerate „trăsături imunogene”:
1. umorul – minimalizarea gravităţii evenimentelor;
- supraestimarea propriilor resurse de a le face faţă;
- strategie de ajustare capabilă să reducă impactul
evenimentelor stresante;
2. rezistenţa (robusteţea) – aptitudine a individului de a fi
neobosit, implicându-se în activităţi diverse. Are 3
componente: controlul perceput al evenimentelor, sfidarea
dificultăţilor şi implicarea.
STRESUL PSIHIC
3. locul de control intern – mentalitatea individului conform

căreia tot ce i se întâmplă i se datorează lui în mare măsură
(şi nu destinului) şi că este responsabil pentru ceea ce i se
întâmplă;
4. autoeficacitatea – viziune asupra evenimentelor stresante,
conform căreia: subiectul consideră că evenimentele
stresante pot fi modificate, atenuate, chiar preîntâmpinate de
către orice individ (locus of control intern); subiectul
consideră, în virtutea unei încrederi în forţele proprii, că
poate stăpâni sau limita acţiunea nocivă a unor astfel de
evenimente (autoeficacitatea).
5. coerenţa.
STRESUL PSIHIC
Stresul psihic este implicat ca factor etiopatogenic în bolile

interne (prioritar asupra acelor aparate şi organe cu o bogată
inervaţie vegetativă – cardiovascular, respirator, digestiv)
şi asupra unor funcţii generate – metabolice, imunitare - cu
rol major în păstrarea parametrilor homeostatici ai
organismului.
STRESUL PSIHIC
Bolile somatice cu participare prioritară etiologică a SP:

bolile psihice – în primul rând psihogeniile (unde există o
declanşare exogenă prin SP, aproape exclusivă a bolii);
boli endocrine – boala Basedow, dar şi alte afecţiuni
endocrine: „nanismul psihosocial”, „hipocorticismul
cronic” etc.;
bolile psihosomatice – (teren ce include atât ponderea
crescută a etiologiei psihogene, cât şi existenţa unui anume
tip de personalitate a bolnavului, ambele conjugate cu un
teren receptiv la SP);
STRESUL PSIHIC
unele boli metabolice: diabetul zaharat, obezitatea, anorexia

nervoasă etc.;
anumite cazuri de neoplasm.
unele boli infecţioase cu componentă psihogenă importantă:
tuberculoza (de fapt, tot o boală psihosomatică), zona zoster,
hepatita epidemică cu virusul A;
În orice boală, chiar cu etiologie unică (ex. accidente cu

consecinţe ortopedice) există implicaţii ale SP, din punct de
vedere al circumstanţelor de producere (ex.accidentul pe
fond de enervare), dar şi al evoluţiei bolii (timpul necesar
vindecării).
Tulburările psihosomatice reprezintă modificări ample şi
durabile (dar reversibile) ale proceselor fiziologice, ca
urmare a unei stări de excitaţie psihică anormală, cu
atributele unui SP. După Weiss, există 3 criterii de definire
a unei tulburări psihosomatice:
- existenţa unor evenimente „stresante” în viaţa bolnavului;
- demonstrarea faptului că şi la alţi indivizi, evoluţia TPS
respective poate fi influenţată de aceste condiţii stresante;
- existenţa unei legături specifice între un anumit tip de
eveniment şi un anumit ordin de simptome somatice;
- proba terapeutică (Iamandescu) (la medicaţia psihotropă sau
psihoterapie) se soldează cu dispariţia sau atenuarea
simptomelor respective.
STRESUL PSIHIC
Tulburările psihosomatice au un caracter funcţional şi

reversibil. Ele apar episodic la individul sănătos sau la
bolnavii nevrotici, ori la bolnavul cu afecţiuni organice, în
cazul SP, iar la o repetare sau intensitate crescută, ancorează
în organicitate, în funcţie şi de terenul de organ.
STRESUL PSIHIC
Bolile psihosomatice reprezintă „acele boli organice survenite

la un individ cu un anume tip de personalitate, determinate
de o constelaţie de factori etiopatogenici, în rândul cărora
factorul psihogen joacă un rol important şi fiind condiţionate
obligatoriu de preexistenţa unui teren de organ vulnerabil la
acţiunea stresului psihic. Ele se caracterizează prin acuze
subiective şi obiective somatice intricate, mai mult sau mai
puţin, cu o simptomatologie psihică şi capabile de o
reversibilitate morfofuncţională şi clinică variabilă din care
cauză BPS prezintă adesea o evoluţie relativ discontinuă, în
puseuri, pe un fond de acalmie clinică (mai puţin
morfofiziopatologică)”.
STRESUL PSIHIC
Medicina tulburărilor şi bolilor psihosomatice a atras după sine

o viziune psihosomatică în medicină, în ceea ce priveşte
abordarea actului medical. Ea presupune o viziune
integrativă asupra actului medical, considerat dintr-o dublă
perspectivă: medicală propriu-zisă şi psihologică.
Stresul psihic este implicat ca factor etiopatogenic în bolile
interne (prioritar asupra acelor aparate şi organe cu o bogată
inervaţie vegetativă – cardiovascular, respirator, digestiv)
şi asupra unor funcţii generate – metabolice, imunitare - cu
rol major în păstrarea parametrilor homeostatici ai
organismului.

Psihologie Medicala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologie Medicala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIS” ARAD

• Domeniul psihologiei medicale poate fi

– raportul unui eveniment traumatizant din

– locul relaţiei medic–pacient a proiecţiei

• Psihologia medicală are în centru

• Politzer arată că • G.Ionescu –

• P.Popescu-Neveanu – psihologia medicală

• Dicţionarul LAROUSSE defineşte

• Psihologia medicală este născută la

• Psihologia medicală este privită ca

• Psihologia medicală are o mare

• Relaţia medic-pacient reprezintă esenţa

• Comunicarea medic-pacient este o comunicare

FACTORI PERTURBATORI AI COMUNICĂRII

• CALITĂŢI TERAPEUTICE ESENŢIALE

Aceste “calităţi terapeutice esenţiale” reprezintă

COMUNICAREA NONVERBALĂ MEDIC –

Comunicarea nonverbală include, de

• Alte componente importante a comunicării

MODELE ALE RELAŢIEI MEDIC/PACIENT

TRANSFER ŞI CONTRATRANSFER ÎN RELAŢIA

“Ceea ce văd sau aud în cursul tratamentului sau

• Demitizarea bolii, empatia medicului,

• De aceea, se recomandă o atitudine directă

CUM SĂ COMUNICI ÎN MEDICINĂ VEŞTILE

O problemă majoră în practica fiecărui medic

CUM SĂ COMUNICI ÎN MEDICINĂ VEŞTILE

Desigur a vorbi sensibil despre toate lucrurile

CUM SĂ COMUNICI ÎN MEDICINĂ VEŞTILE

Pacientul are dreptul să refuze sau să aleagă

• Există o legătură strânsă între

• De-a lungul timpului, imaginea medicului s-

• a) concepţia şamanică a medicinei

• a) concepţia şamanică a medicinei

• Teama şi respectul profund ale unor bolnavi

• c) concepţia actuală asupra medicinei

• c) concepţia actuală asupra medicinei

• c) concepţia actuală asupra medicinei

• specificitate funcţională – privilegiile, obligaţiile

• c) concepţia actuală asupra medicinei

 vindecarea celor care

• Dorinţa de a vedea/de a fi văzut

• Pe lângă aceste motivaţii inconştiente

• Este important modul în care orice individ se

• În evoluţia identificărilor pe care le face cel ce se

• Procesul reprezentării este opus

După gradul de generalitate:

• Abstractizarea – este operaţia gândirii care

• Generalizarea – este reflectarea unui obiect

• Algoritmii sunt operaţii (paşi) care se

• Comunicarea este transferul de informaţii

• Comunicarea interumană este verbală

• Limbajul este activitatea psihică umană de

Pentru dezvoltarea limbajului este

În comunicarea verbală sunt incluse:

• Funcţia de cunoaştere (cognitivă): întreaga

• Funcţia imperativ-persuasivă: Emiţătorul

• Limbajul oral: sunt implicate aparatul fonator şi

• Monologul oral absolut (în absenţa oricărei

• Există tulburări ale limbajului oral care

• Limbajul extern – limbajul oral şi cel scris sunt

• MEMORIA – proces psihic complex cu ajutorul

• Memoria de scurtă durată (MSD) –