Şcoala sistemică

Şcoala sistemică reprezintă de fapt o

sinteză a precedentelor şcoli, fiind
cea mai tânără dar şi cea mai
complexă şi aplicativă în acelaşi
timp.
Reprezentanți:
 Jay Forrester
 Peter Drucker
 R. Johnson,
 J. Melese
 J. Lobstein,
 C. Popov
 Gutstein
 I. V. Blauberg
 V. N. Sadovski
 E. G. Iudin.
 Prin abordarea sistemică pe care o promovează, şcoala s-a impus
rapid şi a câştigat un larg interes datorită caracteristicilor sale
principale:
 concepţia de tratare a sistemelor şi proceselor într-o viziune integratoare;
 evidenţierea caracteristicilor integrative pe care le posedă sistemul şi care nu sunt proprii nici unuia dintre
subsisteme (luate separat);
 operarea cu un ansamblu metodologic simplu şi unitar, valabil pentru toate sistemele în general;
 capacitatea de a evidenţia legăturile între sisteme foarte diferite ca amploare şi complexitate, pe baza
efectuării analizei de sistem;
 realizarea conexiunii logice a informaţiilor între ştiinţele generale şi particulare, din domeniul filozofiei
până în domeniul profesional;
 reprezintă o cale importantă de apropiere a punctelor de vedere ale managerilor.
 Teoria de bază a şcolii
sistemice o constituie Teoria
generală a sistemelor (TGS),
formarea sa ca ştiinţă fiind
legată de lucrările lui
Ludwig von Bertalanffy,
către mijlocul secolului al
XX-lea. El a elaborat
metode de analiză sistemică
în biologie, fiind preocupat
de crearea unei teorii
generale a sistemelor într-o
formulare matematică.
 În ceea ce priveşte contribuţia lui
Peter Drucker la Şcoala sistemică,
autorul precizează că inovaţia este
cauza principală a evoluţiei
societăţii. Soluţia de perspectivă a
progresului accelerat al oricărei
naţiuni este sistemul
antreprenorial naţional, opus celui
politic. În ceea ce priveşte practica
inovaţiei, Drucker arată că
inovaţia este instrumentul specific
al antreprenorilor, putând fi în
acelaşi timp şi o disciplină care
poate fi învăţată şi practicată.