POLIFONIA

INSTRUMENTALĂ
Sec XVI înseamnă apogeul polifoniei, pregătind
totodată era armoniei. Acesta s-a născut din
suprapunerea vocilor, ce alcătuiesc acorduri.
Scriitura armonică s-a născut din muzica vocală şi se
va impune în Clasicism, lăsând polifoniei un loc
secundar.
În sec XVII şi XVIII polifonia cunoaşte un nou avânt
datorită dezvoltării muzicii instrumentale. 
Cu J. S. Bach se va realiza sinteza acestor două
aspecte ale muzicii - polifonic şi armonic. 
Principiul imitaţiei, unul din elementele
esenţiale ale polifoniei vocale din sec XIII până
în sec XVI, stă şi la baza genurilor polifonice
instrumentale: INVENŢIUNEA; CANONUL şi
FUGA.
INVENŢIUNEA - o piesă instrumentală de mici
proporţii, scrisă de obicei pentru pian. Ea
cuprinde două sau trei linii melodice, numite
voci, care sunt prelucrate polifonic.
Apogeul muzicii instrumentale polifonice îl reprezintă FUGA.
FUGA este o lucrare polifonică instrumentală, rareori vocală, bazate
pe principiul imitaţiei temei care apare succesiv la toate vocile.
FUGA este formată din următoarele secţiuni:
a) EXPOZIŢIA DE FUGĂ
Aceasta începe întotdeauna cu o melodie - la o singură voce - ce
constitue tema unică. Tema expusă pentru prima oară se numeşte
SUBIECT.
După expunerea temei de către una dintre voci, intervine o a doua
voce cu aceeaşi melodie la cvinta superioară. Această imitaţie poartă
numele de RĂSPUNS. Trecerea subiectului şi răspunsului pe la toate
vocile, se numeşte EXPOZIŢIE DE FUGĂ.
b) DIVERTISEMNTUL urmează după expoziţie şi reprezintă
prelucrarea elementelor melodice ale acesteia.
c) REPRIZA poate urma după divertisment.. În cadrul ei se readuce
tema în diverse feluri.