CURS FIZICĂ - 01.04.

2020

Domeniul şi obiectivele agrometeorologiei

Șef lucr. dr. Neagu Cecilia

 Agrometeorologia:
- este o ştiinţă nouă, apărută de aproximativ 60
de ani.
-reprezintă aplicarea meteorologiei în agricultură
-studiază modul în care condiţiile meteo
influenţează culturile agricole.
-furnizează informaţii utile pentru gestionarea şi
dezvoltarea exploataţiilor agricole şi a mediului
rural.
• Agrometeorologia:
• reprezintă ansamblul mijloacelor
ştiinţifice şi tehnice ce se bazează pe
cunoaşterea factorilor fizici de mediu şi a
efectelor lor asupra:
• materialului biologic,
• solului şi
• tehnologiilor de cultură.
• De fapt, termenul de cuprinde două
noţiuni complementare:
• agrometeorologia şi
• agroclimatologia.
• Agrometeorologia are drept scop
obţinerea informaţiilor pe termen scurt
asupra stării mediului şi vegetaţiei,
plecând de la diferite analize. (foarte
utile în gestionarea unei exploataţii
agricole).
• Agroclimatologia:
• se bazează pe analiza fişierelor cu
date climatice existente şi astfel
• permite o mai bună apreciere a
potenţialelor de producţie ale unui
mediu în raport cu o cultură sau un
sistem de cultură dat.
• Termenul de „meteorologie” este
originar din Grecia Antică
meteoron = fenomen, mişcare cerească a
stelelor, mărilor;
logos = cunoaştere, ştiinţă.
Încă din secolul IV îHr., Aristotel a scris
un tratat intitulat
Meteorologiae, care se ocupa cu
”studiul elementelor aerului”
• Meteorologia:
• este o disciplină ştiinţifică relativ recentă,
care
• presupune observarea continuă a legilor ce
guvernează aerul din atmosferă, mişcările şi
schimbările lui de stare.
• Principalii factori observabili sunt:
• presiunea atmosferică,
• temperatura,
• umiditatea,
• vântul,
• precipitaţiile,
• norii.
• Agrometeorologia se înrudeşte cu:
• meteorologia, climatologia, fizica
(pentru legile care guvernează
fenomenele ce se petrec în SPA), cu
• statistica, ecologia, fiziologia,
genetică, pedologie şi hidrologie
(pentru studiul solului).
• Se înrudeşte şi cu discipline de
graniţă: biofizica şi bioclimatologia.
• Sistemul sol – plantă - atmosferă
• Producţia agricolă este legată direct de
succesiunea stărilor atmosferei.
• Informaţiile meteorologice şi climatologice
sunt esenţiale pentru realizarea
productivităţii agricole.
• Agrometeorologia ţine seama de interacţiunea
sol-plantă-atmosferă (SPA), un sistem
complex, format din cele trei subsisteme.
• În fiecare subsistem se desfăşoară procese
fizice, chimice şi biologice.
• Procesele: - fizice sunt descrise în
general cu ajutorul termodinamicii
clasice sau al termodinamicii proceselor
ireversibile;
• - chimice sunt descrise cu
ajutorul teoriei cinetice a reacţiilor
chimice;
• - biologice nu pot fi
abordate cu ajutorul unei teorii unitare,
datorită diversităţii şi complexităţii lor.
• În sistemul SPA se produc
permanente transferuri de energie şi
masă, care au loc la nivelul celor trei
interfeţe ale sale:
• - interfaţa sol –plantă (reprezentată
de sistemul radicular);
• - interfaţa plantă – atmosferă
(reprezentată de sistemul foliar sau
mai exact, de stomate);
• - interfaţa sol – atmosferă.
• Descrierea transferurilor necesită
cunoaşterea proprietăţilor interfeţelor
implicate.
• Factorii climatici intervin asupra creşterii
şi dezvoltării vegetaţiei şi animalelor:
• direct sau
• indirect, prin acţiunea lor asupra
nocivităţii dăunătorilor şi bolilor, precum
şi asupra stării solului.
• Cele două obiective urmărite de
agrometeorologie sunt:
• 1. precizarea efectelor factorilor climatici asupra
materialului biologic, solului şi tehnologiei de
cultură aplicate;
• 2. furnizarea informaţiilor care să permită celor
implicaţi în activitatea agricolă adoptarea
deciziilor pe termen:
• scurt (1-5 zile),
• mediu (15 zile-2 luni) şi
• lung (unul sau mai mulţi ani) pe baza:
prognozelor agrometeorologice, zonării
agroclimatice şi a studiilor de risc climatic
(există hărţi ale zonelor cu risc climatic pentru
fiecare cultură).
• Tehnicile utilizate în agrometeorologie sunt
îndreptate în două direcţii principale:
• 1. tehnici care au drept scop studierea
factorilor fizici de mediu (prin mijloace
clasice utilizate în climatologie, dar şi prin
mijloace moderne: senzori de teledetecţie,
staţii automate);
• 2. tehnici de observaţii şi măsurători
asupra organismelor vii (plantele)- metode
cristalografice, spectroscopice, utilizarea
izotopilor radioactivi, a radiaţiilor Röntgen,
măsurători radiometrice etc.
 ATMOSFERA

Etimologie: athmos = aer

spherein = înveliş, sferă
Atmosfera = învelişul gazos care înconjoară Pământul;
ea se întinde pe o grosime de aproximativ
2500-3000 km de la suprafaţa acestuia, practic însă
neexistând o limită netă care să o separe de spaţiul
interplanetar.
• Modelele atmosferice acceptate indică faptul că:
• circa 50% din masa totală a atmosferei se
găseşte în primii 5 km de la suprafaţa solului,
• 75% în primii 10 km,
• în primii 20 km găsindu-se aproape toată masa
atmosferei (95%).
• Această masă este estimată la circa
• 5,2 x 1015 tone.
• Compoziţia chimică a aerului atmosferic

• Aerul este un amestec de gaze, vapori de

apă, particule solide şi lichide aflate în
suspensie în atmosferă.
• Până la înălţimea de aproximativ 20 km,
principalele elemente componente ale
aerului atmosferic pur şi uscat sunt
prezentate în tabelul 1.
• Tab.1. Compoziţia chimică a aerului uscat,
în procente de volum

Gazul Volumul (%)

azot 78,09 (e inert d.p.d.v. chimic)

oxigen 20,95
argon 0,93

dioxid de carbon 3x10-2 (e mai greu, se diz. în

apă)
neon 1,82x10-3
heliu 5,2x10-4
kripton, hidrogen, 6,6x10-4
xenon, ozon, radon, etc.
• Deci, primele patru gaze (N2, O2, Ar, CO2)
alcătuiesc 98-99% din volumul total al aerului
atmosferic.
• Aceste gaze sunt amestecate în proporţii
constante până la o altitudine de aproximativ 80
km
• În afara gazelor, în atmosferă există vapori de apă
– cu un conţinut variabil în spaţiu şi timp - precum
şi cantităţi însemnate de aerosoli.
• Aceştia sunt particule în suspensie (praf,
sare marină, materii organice, etc.) ce
provin din surse naturale şi activităţi
antropice.
• Ei au un rol însemnat: contribuie la difuzia
radiaţiei solare, la creşterea gradului de
poluare al atmosferei şi constituie nuclei
de condensare.
• Aerul din sol
• Atmosfera solului reprezintă amestecul de
gaze aflat în spaţiul din porii solului,
neocupat de apă şi care are o compoziţie
asemănătoare cu cea a atmosferei libere.
• Există diferenţe totuşi, datorită proceselor
ce au loc în sol: respiraţia rădăcinilor,
microorganismelor etc., fermentaţia.
• Aceste diferenţe sunt:
• conţinutul în CO2 mai ridicat
• (0,15-0,65% în sol faţă de 0,03% în
atmosferă) în timp ce
• conţinutul de O2 este mai scăzut în aerul
din sol (20,30% – faţă de 20,95% în
atmosferă).
• Aerul din sol conţine şi vapori de apă.
• În funcţie de temperatura din sol,
aceştia condensează, constituind o sursă
secundară de aprovizionare a solului cu
apă.
• Există în sol de asemenea metan (CH4)şi
hidrogen sulfurat (H2S), rezultate în
urma proceselor biologice ce au loc în sol.
• Capacitatea de aer sau porozitatea
de aeraţie este conţinutul de aer al
unui strat de sol dat, la umiditatea
maximă pe care o poate avea acel sol
în condiţii de câmp.
• Condiţiile de aeraţie din sol se pot aprecia cu ajutorul
a două mărimi:
• - limita de aeraţie, LA, care reprezintă umiditatea solului
ce corespunde unui conţinut de aer de 10%:
PT - 10
• LA = ---------(%)
• DA
• - indice de deficit de aeraţie, Ida:
• w – LA
• Ida = --------- 100 (%)
• CT-LA
• în care: PT – porozitatea totală (%)
• DA – densitatea aparentă (%)
• w – umiditatea (%)
• CT – capacitatea totală pentru apă
•
•
• Între aerul atmosferic şi cel din sol au loc
permanente schimburi.
• Unul dintre factorii care determină aceste
schimburi este variaţia de temperatură.
• Prin încălzire, volumul aerului creşte şi o
parte iese în atmosferă, deoarece nu mai
încape în porii solului.
• Odată cu scăderea temperaturii, volumul de
aer existent în sol se contractă, ceea ce
permite pătrunderea aerului atmosferic.
• Aerul din sol este indispensabil
plantelor şi microorganismelor.
• Conţinutul de aer şi apă în sol sunt
complementare.
• Optimul cantităţii de aer din sol se
situează între 20 şi 30% din volumul
total al porilor.
• Prin lucrări agrotehnice specifice
(afânare, tăvălugire), există
posibilitatea reglării regimului aerului
din sol în sensul dorit.
• Aerul – factor de vegetaţie

• Aerul – ca factor de vegetaţie

acţionează prin
• cantitate şi calitate (compoziţie),
precum şi prin intensitatea aeraţiei.
• Plantele, alături de celelalte organisme
vii, sunt influenţate de elementele
componente ale aerului.
• Oxigenul le este necesar plantelor
pentru a respira.
• El oxidează o parte din hidraţii de carbon,
rezultând energia necesară sintezei
substanţelor proteice şi cea pentru celelalte
activităţi fiziologice ale plantelor.
• Prin oxidare, plantele degajă cantităţi mari
de CO2.
• Oxigenul este necesar şi pentru dezvoltarea
bacteriilor aerobe nitrificatoare.
• Azotul constituie unica sursă naturală de
compuşi azotaţi din sol.
• El este absorbit de plante, din el formându-se
substanţe proteice sub formă de săruri amoniacale
şi nitraţi.
• CO2 din atmosferă asigură creşterea şi dezvoltarea
plantelor.
• El este absorbit de acestea prin toate organele
verzi şi rădăcini.
• Dacă el este în cantitate prea mare, acest lucru
poate duce la asfixierea rădăcinilor şi moartea
microorganismelor.
• NH3 se găseşte în cantităţi foarte mici în
atmosferă, dar
• în soluri îl întâlnim ca rezultat al
descompunerii materiei organice (mai ales
în cele slab aerate).
• Fără amoniac, circuitul azotului în natură nu
ar fi posibil.
Fig.1. Circuitul azotului în natură
 Poluarea atmosferei

• Poluanţii atmosferici provoacă efecte

nedorite plantelor, solului, oamenilor.
• În funcţie de natura agenţilor poluanţi,
există poluare fizică, chimică, biologică şi
radioactivă.
• Poluarea fizică se datorează degajării
unor cantităţi mari de praf, pulberi, fum,
care, depunându-se pe frunze, împiedică
schimbul de substanţe dintre plante şi
mediu.
 Pulberile din aer:
• - măresc nebulozitatea, deci frânează pătrunderea luminii
spre plante.
• - obturează ostiolele plantelor, acest lucru ducând la
reducerea fotosintezei şi dereglarea transpiraţiei plantelor.
• - cantitatea de clorofilă se reduce, iar plantele devin
clorotice, prezintă necroze sau apar fenomene de nanism
(piticire).
• - apar modificări morfologice: la viţa de vie frunzele se
gofrează, la grâu şi ovăz se încreţesc sau se rulează.
• Poluanţii chimici produc plantelor
modificări morfologice şi fiziologice.
• SO2 şi SO3, în prezenţa apei din
atmosferă (ceaţă, ploaie) se transformă
în acid sulfuros şi sulfuric, care
determină apariţia de arsuri şi pete pe
organele aeriene ale plantelor (ploi
acide).
• Solurile astfel poluate devin mai sărace
în humus.
• SO2 + H2O = H2SO3
• SO3 + H2O = H2SO4
 SO2 în atmosferă:

• provoacă plantelor leziuni celulare.

• la concentraţii mici, frunzele se decolorează prin
diminuarea asimilaţiei clorofiliene.
• la concentraţii mari, apar puncte brune de
necroză, care conduc la uscarea pădurilor.
• la conifere frunzele devin roşcate, apoi cad, iar la
foioase apar pete albicioase sau uşor galbene, la
început pe margini, iar apoi pe toată frunza, care
se usucă şi cade.
 SO2 în atmosferă:
• Din regnul vegetal, cei mai sensibili la SO2 sunt
lichenii, la care apar tulburări de creştere, motiv
pentru care sunt folosiţi drept indicatori biologici
ai gradului de poluare.
• Dintre plantele cultivate:
• lucerna este cea mai sensibilă la SO2,
• varza este de două ori mai rezistentă,
• viţa de vie de 2-3 ori,
• liliacul de 4 ori,
• iar ţelina este de peste 6 ori.
• Producţiile scad, ajungând uneori să fie de 2,5 ori
mai mici decât în condiţii normale.
• Fluorul şi compuşii săi duc la
degradarea pigmenţilor foliari.
• Clorul, în concentraţii mari, determină
defolieri masive.
• Oxizii de azot
• (N2O, NO, NO2, NO3,N2O5) pot
forma în aer oxidanţi fotochimici cu
efecte nocive asupra plantelor.
 Efectele nocive ale poluării
asupra plantelor
Consecinţele impurificarii atmosferei pot fi împărţite în două
mari categorii:
• - consecinţe de ordin meteorologic
• - consecinţe de ordin biologic.
• În prima categorie se includ:
• reducerea intensităţii radiaţiei globale prin creşterea
opacităţii atmosferei,
• intensificarea efectului de seră prin sporirea concentraţiei
gazelor cu însuşiri absorbante în gama radiaţiilor
infraroşii (CO2, O3 şi vaporii de apă),
• creşterea nebulozităţii şi precipitaţiilor prin cantităţile din
ce în ce mai mari de nuclee de condensare.
• În ultima vreme, poluarea atmosferei în ansamblul ei este tot
mai des considerată ca una din cauzele modificărilor
climatice la scară globală.
• A doua categorie de consecinţe se referă la
”insalubrizarea” aerului (mai ales a celui urban) prin
depăşirea concentraţiilor maxime pentru diferite tipuri
de impurităţi.
• Plantele suferă din cauza impurificării aerului, iar
leziunile lor reprezintă indicatori ai gradului de poluare
a aerului.
• Efectele impurităţilor din aer asupra plantelor sunt:
• lezarea frunzelor pe porţiuni sau în totalitate;
• modificări de culoare a frunzelor;
• tulburări de creştere a plantelor;
• distrugerea unor părţi ale plantelor, care se usucă;
• distrugerea plantei în întregime şi dispariţia unor specii.
• Cele mai multe efecte nocive se exercită asupra
frunzelor, fie direct prin pătrunderea substanţelor
toxice, prin stomate, fie prin depunerea pe suprafaţa
lor.