UNDE SEISMICE

Androne Bianca-Ionela
Radu George-Alexandru
Zeca Alexia
 Undele seismice sunt unde elastice generate prin eliberarea bruscă a energiei
în focar în momentul producerii unui cutremur.

Elementele principale ale unui cutremur:

• Hipocentrul (H) sau focarul reprezintă locul unde se inițiază un cutremur. El

poate fi apreciat ca punctiform, reprezentând un plan de fractură sau un
volum în care ia naştere o manifestare seismică. Hipocentrul se indică prin
adâncimea lui în kilometri.
• Epicentrul (E) este punctul de la suprafaţa Pământului pe prelungirea razei
terestre ce trece prin hipocentru.

• Durata unui cutremur este de obicei de câteva secunde sau zeci de

secunde și este mult mai lungă decât durata de producere a seismului
în hipocentru, datorită timpului necesar pentru transmiterea diverselor
tipuri de unde și amortizarea lor.
• Energia cutremurului reprezintă lucrul mecanic produs în focar prin
procesul de fracturare sau schimbare bruscă de volum ce a generat
seismul, după învingerea frecării.
Atunci când un cutremur provoacărupturi de falie, el produce două tipuri de deformații: statice şi dinamice.
Deformațiile dinamice sunt în esenţă unde sonore produse de cutremur. Cea mai mare parte a energiei plăcilor
tectonice care au produs un cutremur este preluată de deformațiile statice, iar restul energiei, de până la 10% se
poate transmite imediat sub formă de unde seismice.
Undele seismice pot fi identificate printr-o serie de proprietăți, cum ar fi: viteza lor de propagare, direcția în care se
mișcă particulele mediului la trecerea undei, mediul prin care se propagă. Astfel, există două tipuri principale de
unde: unde de volum și unde de suprafață.
UNDE DE VOLUM - sunt generate în focar și se propagă prin interiorul Pământului în toate direcțiile. Undele de volum
includ undele P și S și sunt utilizate pentru a localiza cutremurele și pentru determinarea structurii interne a
Pământului.
UNDE P - sunt denumite și PRIMARE deoarece se propagă cu vitezele cele mai mari și sunt înregistrate primele la o
stație seismică. Pot traversa medii atât solide cât și lichide. Aceste unde sunt unde longitudinale sau de compresiune
datorită comprimării și dilatării (întinderii) materialului străbătut pe direcția lor de propagare. Vitezele undelor P
variază între 1 și 14 km/s. Vitezele mici corespund unor unde P ce se propagă prin apă, iar valorile mari reprezintă
viteza undelor P la baza mantalei Pământului.
UNDE S - sunt denumite și SECUNDARE deoarece se propagă cu viteze mai mici
decât undele P și apar după acestea pe seismograme. Spre deosebire de undele
P, undele S se propagă doar prin medii solide, nu și prin cele lichide. Această
caracteristică i-a ajutat pe seismologi să ajungă la concluzia că nucleul extern al
Pământului este în stare lichidă. Undele S sunt unde transversale deoarece ele
mișcă pământul pe direcție transversală sau perpendiculară la direcția de
propagare. Vitezele undelor S pot varia între 1 și 8 km/s.

Atât undele prime cât și cele secunde, vin din hipocentru, unde sunt generate, către suprafaţă, parcurgând un traseu
arcuit din ce în ce mai apropiat de direcția razei terestre. Acest drum se explică prin aceea că ele trec prin medii cu
densitate din ce în ce mai mică și se refractă succesiv, apropiindu-se de normala la suprafeţele de separație a acestor
medii.
Undele seismice care pleacă din hipocentru și ating primele suprafaţa Pământului se numesc unde directe. Atunci
când ajung la suprafață, ele se reflectă din cauza diferenței mari dintre densitatea rocilor şi cea a atmosferei. Pe
măsură ce ele pătrund înapoi în medii mai dense, aceste unde se depărtează de direcția razei terestre şi când unghiul
de incidență depășește valoarea limită, se produce reflexia totală a undelor ce se întorc înapoi spre suprafață. Astfel,
iau naştere şi se transmit unde reflectate o dată sau de mai multe ori .
Undele superficiale sunt acele unde care iau naştere din reflectarea repetată a Pi<P2<P3 <P undelor prime şi secunde,
la o distanță mare de epicentru (peste 10° 13°). Astfel de unde, nu mai pot ieşi din fracțiunile superficiale și se propagă
lent (1 = 2 km/s), din cauza rigidității reduse a mediului şi a porozității lui avansate (depozite de terasă sau de loess.).
Energia undelor superifciale scade proporțional cu distanţa, în timp ce energia
undelor prime și secunde scade proporțional cu pătratul distanţei. De aceea, la o
depărtare mai mare de epicentru, amplitudinea undelor superficiale rămâne mult
mai mare decât cea a undelor prime și secunde, ele determinând efectele
principale ale cutremurelor.
Toate categoriile de unde menționate mai sus se transmit la distanţe variabile, în
funcție de energia lor inițială, de caracterul undelor şi de pierderea de energie
prin mediul de transmitere.
UNDE DE SUPRAFAȚĂ - sunt generate în urma interacției dintre undele Pși S cu
suprafața Pământului. Aceste unde se propagă de-a lungul suprafeței Pământului
cu viteze mai mici decât undele de volum și sunt considerate principalul
răspunzător pentru distrugerile provocare de cutremure.

Inregistrarea undelor seismice cu seismograful

Seismografele sunt alcătuite dintr-un pendul prevăzut cu o greutate mare
și un sistem de înregistrare a mișcării oscilatorii pe un tambur aflat în
rotaţie uniformă.
Când începe cutremurul, odată cu terenul, se deplasează și tamburul şi
punctul de sprijin al pendulului. Din cauza inerției greutății, acul
înregistrator al pendulului rămâne un moment pe loc, astfel că el
înregistrează mişcarea reală a Pământului.
Ulterior, pendulul intră în oscilații și ceea ce se înregistrează pe tambur (seismograma) este rezultanta geometrică a
mişcărilor seismice şi oscilațiile proprii ale seismografului. De aceea, dispozitivul se echipează cu diferite sisteme de
amortizare care au rolul de a minimaliza și regulariza oscilația proprie a pendulului pentru ca acest element să poată
fi cunoscut și extras mai uşor din sismograma brută. Pentru determinarea tuturor elementelor unui cutremur, o statie
seismică trebuie să aibă minimum trei seismografe: două orizontale pe direcția N-S și E-V și unul vertical.
Deoarece sensibilitatea seismografelor este diferită, in funcție de lungimea pendulului și greutatea ataşată, se
utilizează mai multe serii de câte trei seismografe.
Criterii de clasificare a cutremurelor
a) Intensitatea unui cutremur se apreciază, de la zonă la zonă, după efectele produse
asupra clădirilor, stării psihice a oamenilor şi asupra părții superficiale a scoarţei terestre.
Cea mai uzuală clasificare este aceea în 12 trepte de intensitate, şi cunoscută sub numele de scara Mercalli.
Gradul I corespunde la microcutremure, adică şocuri întregistrate numai de seismografe.
Gradul II corespunde cutremurelor foarte slabe, simţite doar de anumite persoane culcate.
Seismele de gradul III şi IV sunt simțite de toată lumea care stă pe scaune. Ele generează sunete de veselă și mobilă,
dar nu dau efecte asupra clădirilor şi terenului.
Gradele V și VI corespund la seisme ce clatină evident lămpile, încep să dea fisuri la clădiri (uşi, ferestre), iar apa din
fântână începe să oscileze.
Gradul VII corespunde cutremurelor puternice ce provoacă panică în rândul populaţiei, afectează construcțiile mai
slabe prin crăpături, căderi de corpuri (uneori); produc fisuri pe suprafaţa pământului şi uneori reactivează alunecări
de teren.
Seismele de gradul VIII și IX au efecte distructive avansate asupra clădirilor, cu excepţia celor de lemn și a
construcţiilor de beton armat. Produc variații de debit la izvoare; generează alunecări de teren.
Gradul X corespunde cutremurelor pustiitoare care distrug majoritatea clădirilor, afectează sensibil construcțiile grele
(diguri, instalaţii portuare, terasamente şi căi ferate), produc
denivelări ale scoarţei terestre (de 1 ÷ 2 m), secări de lacuri şi izvoare sau apariţia altora.
Gradele XI și XII aparțin cutremurelor catastrofale ce distrug toate construcțiile, nasc fracturi cu sărituri de până la 5 –
10 m pe uscat şi 100 - 200 m sub domeniul marin, modifică rețeaua hidrografică, schimbă configuraţia ţărmurilor
marine, produc reactivări de vulcani şi valuri distrugătoare de apă.
b) Magnitudinea este un criteriu de clasificare cantitativă a cutremurelor. Ea reflectă energia lor. A fost propusă în
anul 1935 de C.F.Richter.
Magnitudinea (M) unui cutremur este proporțională cu logaritmul amplitudinii maxime (A) a mișcării seismice
măsurate la 100 km de epicentru, plus o constantă (C2):  M=C1×Ig A + C2,
unde C1 exprimă caracterul de amortizare al undelor, în funcție de distanţă; C2 arată influenta caracterelor geologice
asupra aparitiei seismului.
În general magnitudinile sunt cuprinse între 0,3 și 8,6.
Scara Richter

Magnitudinea (M) Efectele cutremurului

M<3.5 In general nu se simte decat de catre seismografe.
M=3.5-5.4 Adesea se simt, dar rareori produc daune.
M sub 6 Cel mult daune minore asupra cladirilor bine
proiectate. Pot cauza daune majore cladirilor
subrede.
M=6.1-6.9 Pot fi distructive pe zone de pana la 100 km fata de
epicentru in zonele locuite.
M=7.0-7.9 Pot cauza distrugeri serioase pe zone intinse.
M=8 sau mai mare Pot cauza distrugeri foarte mari pe zone de mai
multe sute de kilometri.

Bibliografie
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Scara_de_magnitudine_Richter
2. file:///C:/Users/BIANCA/Desktop/Infopage_7_Unde_seismice.pdf
3.
https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-din-bucuresti/geologie-marina/chc-seismologie/64
59459
4.Manual de fizica pentru clasa a XI-a