Categoriile estetice

– considerații preliminarii –
SCURT TUR DE ORIZONT AL EVOLUȚIEI CONCEPTUALE A TERMENULUI DE „CATEGORIE”

•Aristotel definește categoria drept „factor care poate fi recunoscut în toate obiectele”; desemnează 10
categorii: cantitatea, calitatea, față de ce, unde, când, poziția, a avea, a face, a suporta.
•Platon vorbise mai înainte despre anumite „genuri supreme” (ființă, repaus, mișcare, identitate,
alteritate), în sensul unor noțiuni generale, ontologic fundamentate.
•Comentatorii timpurii ai lui Aristotel, apoi filosofii arabi din Evul Mediu (îndeosebi Al Kindi) au
încercat să condenseze cele 10 categorii aristotelice, acceptându-se cu timpul, drept elemente
componente ale ființei, cele 5 categorii (sau esențe) ale existenței: substanța, forma, relația, spațiul și
timpul.
•Kant a impus depășirea terminologiei aristotelice, prin atribuirea unui nou înțeles noțiunii de
„categorie”: „concept mai general și fundamental al gândirii ce nu trimite la vreun alt concept”. Altfel
spus, pentru Kant, categoriile constituie tipare apriorice, imuabile ale spiritului, menite să confere
ordine și coerență logică datelor obținute pe calea experienței senzoriale. El alcătuiește un sistem de 12
categorii, împărțite în 4 clase: cantitatea, calitatea, relația și modalitatea.
 Ce adânc filozofică, dar și ce comun umană este problema aceasta a categoriei! Categoria reprezintă, ca și
numărul lui Pitagora, ceva în mintea mea care în același timp rezidă în alcătuirea intimă a lucrurilor. Dacă spun:
substanță, cantitate, calitate, vorbesc, cu aceste categorii, despre ceva pozitiv, chiar dacă ele par o abstracție din
real sau o simplă perspectivă asupra realului. Și toți, ca ființe raționale ce suntem, operăm cu categorii, nu numai
filozofii. (...)
Căci știți ce înseamnă „categorie”? Înseamnă ce e adus în agora, sub ochii tuturor; ce văd toți, ce știu toți, ce
condamnă toți (căci la început „categorie” însemna „acuză”) și ce rostesc sau rostuiesc toți. În categoriile pe
care le consacră rațiunea tuturor oamenilor sunt determinările generale ale rațiunii și realității, pe care le
gândim cu adevărat pentru că sunt, sau care sunt pentru că le gândim.
(...)
Când lași categoriile să fie mai multe, cum le descrie Aristotel ca fiind zece, de necuprins sub un gen unic,
atunci riști să pierzi încrederea în rațiune. Când le deduci pe toate din altceva, fără să poți arăta necesitatea
deducției, cum face Kant cu cele douăsprezece ale sale, atunci ofensezi ideea de știință, care vrea să arate
necesitatea, spune Hegel. Și apoi, cum să rămâi la zece sau douăsprezece categorii, în care să îngheți realul, când
acesta e tot mai bogat pe măsură ce-l cunoști și gândirea e tot mai inventivă pe măsură ce cunoaște? (I se
întâmplă astăzi omului ce gândește să pună în joc tot mai multe categorii de gândire și realitate, așa cum
fizicianul vede în atom tot mai multe particule. Iar atomul a sfârșit prin a fi un adevărat model al conștiinței
raționale, care se pierde în diferențe și se readună, fără să-și găsească liniștea rațională.)
Constantin Noica, Povestiri despre om, Editura Humanitas, București, 2009, p. 79-81.
ÎN CĂUTAREA UNEI DEFINIȚII A CATEGORIILOR ESTETICE

Prin analogie cu înțelesul filosofic, categoria estetică s-a definit ca:

• „impresie subiectivă datorată unor cauze obiective” (Victor Basch);
• „o anumită atitudine a subiectului și o anumită structură a obiectului” (Mikel Dufrenne).

Deducem natura duală a categoriei estetice, care constituie deopotrivă:

1) o valoare în sine a obiectului estetic, deci o însușire intrinsecă a acestuia;
2) o relație pe care obiectul estetic o are cu mintea și sensibilitatea noastră, relație ce se manifestă sub forma
unui concept.

Posibilă definiție a obiectului estetic: entitate întâlnită în natură sau în artă, care produce un puternic
sentiment de satisfacție și plăcere pentru că noi intrăm în rezonanță cu organizarea sa structurală și formală,
comunicată prin simțuri.

Posibilă definiție a categoriilor estetice: concentrate mentale de maximă generalitate, desemnând tipuri de
reacții afective prin care are loc cunoașterea estetică a lumii.
ÎNCERCĂRI DE SISTEMATIZARE A CÂMPULUI CATEGORIILOR ESTETICE

• Categoria estetică fundamentală a fost considerată cea a frumosului, toate celelalte fiind
încadrate de-a lungul timpului drept „prelungiri” sau „modificări” ale frumuseții. Încă de la
Platon, frumosului i-a fost opus dulcele și plăcutul.
• Edmund Burke, filosof englez extrem de influent din secolul al XVIII-lea, a consolidat nevoia
unei opoziții la frumos, dedicând un volum relației antitetice dintre sublim și frumos (A
Philosophical Enquiry into the Origin of our Ideas of the Sublime and Beautiful, 1756).
• Cercetarea lui Burke a fost continuată și comentată de Immanuel Kant în Critica facultății de
judecare (1790).
• În secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, frumosului nu i se mai rezervă
statutul de categorie estetică fundamentală, ca urmare a faptului că, în perioada respectivă, ceea
ce e valorizat estetic nu mai este neapărat frumos. Astfel, sub influența acestei diversități tot
mai mari a operelor de artă care nu mai rezistă generalizării excesive, esteticienii au ambiția de
a înmulți, dar și de a ierarhiza categoriile estetice, alcătuind așa-numite tabele categoriale:
• Fr. Th. Vischer a deosebit inițial (1837): tragicul, frumosul, sublimul, pateticul, minunatul, ridicolul,
grotescul, fermecătorul, grațiosul; dar în opera sa de căpetenie (Ästhetik, 1846) a păstrat numai două
categorii: erhaben și komisch (sublimul și comicul).
• Charles Lalo (Esthétique, 1925) a legat între ele 9 categorii, în câte 3 grupe, pe baza operațiilor + și –.
Adică:
sublim tragic dramatic
+ + +
frumos măreț grațios
– – –
spiritual comic hazliu
• Etienne Souriau (La correspondance des arts, 1947) aranjează ciclic valorile estetice, asemenea unei
rozete sau unui ceas cu 24 de ore. În acest sens, ajung să se polarizeze antitetic frumosul cu grotescul,
sublimul cu comicul, tragicul cu agreabilul. De la frumos la grotesc, versantul drept reprezintă o
degradare a frumosului până la grotesc (cuprinzând nobilul, eroicul și mărețul între frumos și sublim;
emfaticul, pateticul și liricul între sublim și tragic; înflăcăratul, dramaticul și melodramaticul între tragic
și grotesc), iar versantul stâng o înălţare a grotescului până la frumos (cuprinzând caricaturalul, ironicul
și satiricul între grotesc și comic; spiritualul, fantasticul și pitorescul între comic și agreabil; grațiosul,
poeticul și elegiacul între agreabil și frumos). Aşadar degradarea şi înălţarea sunt considerate forţe
fundamentale în înlănţuirea pe bază de derivare a categoriilor estetice (vezi pagina următoare):
 frumos
elegiac nobil
poetic eroic
grațios măreț
agreabil sublim
pitoresc emfatic
fantasque patetic
spiritual (vesel) liric
comic tragic
satiric înflăcărat
ironic dramatic
caricatural melodramatic
grotesc