Constituirea statelor

medievale românești
Bejenaru Alexandru, asistent universitar, FIF, USM
 SUBIECTELE PRINCIPALE:
 Premisele și factorii constituirii statelor medievale românești
 Formațiunile prestatale la sud de Carpați. Constituirea Țării
Românești
 Formațiunile prestatale la est de Carpați. Problema constituirii Țării
Moldovei
 Cazul Țării Dobrogei
 Premisele și factorii constituirii statelor medievale românești

 Procesul constituirii Țărilor Române ca state medievale

independente în secolul al XIV-lea a fost rezultatul unei evoluții
lungi a societății românești, aceasta fiind influențată la rândul ei
de o serie de factori decisivi. Pentru a aborda mai ușor pe rând
fiecare factor în parte, le vom clasfica în două categorii majore:
premise de ordin extern și cele de ordin intern.
 Unul din factorii externi majori care a facilitat formarea statelor
medievale românești independente a fost declanșarea crizei
politice din Ungaria pe timpul ultimor regi din dinastia
Arpazilor – unica dinastie de etnie maghiară din istoria acestui
regat. Incapacitatea lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-
1290) și Andrei al III-lea (1290-1301) de a opri desfășurarea
scenariului decăderii autorității regale a dus la fărămițarea
regatului în câteva centre regionale, controlate de către puternicii
magnați maghiari.
 Voievozii Transilvaniei, Roland Borșa și Ladislau Kán
împreună cu stările regiunii au format un regim politic deosebit
sub jurisdicția lor, numită regnum Transilvanum, pentru a
accentua organizarea sa deosebită de regnum Hungariae.
 Succesorul lui Roland Borșa, Ladislau Kán a continuat această linie politică
spre o autonomie tot mai mare a voievodatului său. Noul său statut i-a permis
lui Kán să fie un jucător activ în timpul crizei politice din Ungaria la sf. sec.
XIII – înc. sec. XIV. În martie 1307, doi pretendenți la tronul țării, Otto
Wittelsbach al Bavariei și Carol Robert de Anjou, sosesc în Transilvania
pentru a duce tratative cu voievodul ardelean. Ducele bavarez cedase lui Kán
coroana regală – simbolul puterii în regat, fără de care legitimitatea unui rege
nu putea fi recunoscută de nobilii țării, în schimbul căsătoriei cu fiica lui
Ladislau. Voievodul Transilvaniei nu se ține însă de promisiune, arestându-l pe
Otto – efectiv, punând capăt pretențiilor lui la tron.
 Voievodul Transilvaniei își creează o curte proprie după modelul regilor
maghiari, cu un consiliu și o cancelarie – trăsături caracteristice pentru statele
independente ale timpului. Evident, conflictul dintre Ladislau Kán și noul rege
al Ungariei, Carol Robert de Anjou (1310-1342), era inevitabil în condițiile
pretențiilor tot mai mari ale voievodului ardelean.
 În 1315, Carol Robert încearcă să-și așeze propriile garnizoane în fortărețele
Transilvaniei, întâlnind rezistența militară a voievodului. După moartea lui
Ladislau Kán în același an, lupta împotriva puterii regale în Transilvania este
preluată de cei doi fii ai săi. Doar după 1320, funcționarii lui Carol Robert de
Anjou restaurează autoritatea regală în Transilvania și înfrâng rezistența
clanului Kán.
 Un alt factor important în procesul
formării statelor independente
românești a fost confruntarea lui
Nogai cu puterea centrală a Hoardei
de Aur, care s-a desfășurat în perioada
premergătoare apariției mențiunilor lui
Basarab I în calitate de lider al
formațiunii statale dintre Carpați și
Dunăre. Contextul acestei crize politice
din ulusul lui Jochi a fost discutat în
cadrul lecției precedente, însă vom
remarca prealabil importanța efectelor
crizei în rândurile elitelor tătărești
asupra poziției politice a Țării
Românești, amplasată la intersecția
intereselor Ungariei și a Hoardei de
Aur.
  O altă condiție de origine externă pentru trendul spre
afirmarea statelor medievale independente românești a
fost reluarea conflictului între Hoarda de Aur și
regatele catolice est-europene. Fiul lui Carol Robert
de Anjou, Ludovic I (1342-1382) intră într-o alianță
cu unchiul său, regele Cazimir cel Mare al Poloniei,
împotriva hanului Djanibeg (1342-1357). Războiul
dat a afectat în mod direct și spațiul românesc, în
special – teritoriul la est de Carpați, unde se va
constitui mai târziu Țara Moldovei. Conflictul dat a
durat până la încheierea păcii în 1354 între Ungaria și
Hoarda de Aur.
 Regalitatea maghiară obține anumite succese –
stabilirea episcopatului catolic al Milcoviei în 1347.
Cel mai probabil, tot după acest conflict are loc
instaurarea suzeranității maghiare asupra nucleului
viitoarei Țării Moldovei, status-quo-ul local fiind
schimbat de către Bogdan I la înc. anilor 1360’.
Hanul Djanubeg pe Atlasul Catalan din 1375
 Nu în ultimul rând, o premisă de orgine externă
pentru formarea statelor medievale românești a fost
evoluția circuitului comercial în spațiul est-
european la sf. sec. XIII – prima jum. a sec. XIV. În
situația nou creată, când vechile drumuri comerciale
prin Hoarda de Aur spre Asia erau blocate pentru
comercianții europeni din cauza războiului (în
special pentru italieni), cei din urmă erau forțați să
găsească căi alternative de continuare a
întreprinderilor sale. O asemenea opțiune putea să
devină calea comercială din Lvov direct spre Marea
Neagră, spre Cetatea Albă și Chilia – ceea ce va
deveni cunoscut ulterior ca „drumul
moldovenesc” în istoriografie.
 Prezența căilor comerciale majore putea juca rolul
de accelerator al formării Țărilor Române prin
crearea unei atmosfere de concurență între diferite
formațiuni prestatale românești, formând condiții de
unificare politică a acestora în baza unor interese
comune, cât și stabilirea unor legături diplomatice
frecvente cu partenerii comerciali externi.
 Printre principalii factori interni care au stat la
originea formării statelor independente
românești în epoca medievală, se numără
creșterea demografică în regiune, apariția
unei ierarhii tot mai distincte în societate,
avansarea nivelului de organizare politică a
comunităților autohtone.
 Toți acești factori se aflau într-o interacțiune
continuă una față de alta – creșterea numărului
populației provoacă o diferențiere socială tot
mai distinctă, care la rândul său se manifestă
prin apariția unor structuri politice tot mai
complexe, asigurând o evoluție stabilă
continuă și un nou val al creșterii
demografice.
 Formațiunile prestatale la sud de Carpați. Constituirea Țării
Românești
 În perioada invaziei mongole în Europa de Est, formațiunile prestatale
românești la sud de Carpați treceau printr-o perioadă de consolidare
internă datorită atât amenințării externe noi apărute, cât și includerii cel
puțin a unei părți dintre ele în sistemul defensiv organizat de regalitatea
maghiară. Tabloul politic al regiunii este redat în renumita Diplomă a
regelui Bela al IV-lea din 2 iunie 1247 adresată cavalerilor hospitalieri.
 Scopul încheierii acestei înțelegeri a fost amplasarea forțelor ordinului
militar-cavaleresc în zonele de frontieră ale regatului, inclusiv în țara
Severinului. Valoarea istorică a acestui document constă în prezentarea și
descrierea formațiunilor politice autohtone prezente între Carpați și
Dunăre.
 Cavalerii ioanniți obțineau întreaga „țară a Severinului” (terram de
Zeurino) cu „cnezatele lui Ioan și Fărcaș până la râul Olt” (cum
kenazatibus Joannis et Farcasii usque ad fluuium Olth), cu excepția
„țării cnezatului voievodului Litovoi” (terra kenazatus Lytuoy
woiauode). Ultima formațiune politică, numită și terra Lytua, rămânea
sub controlul românilor la momentul întocmirii actului regal.
 Pe lângă punctele enumerate, cavalerii hospitalieri primeau pe condiții similare „toată Cumania de la
râul Olt și până la munții Transilvaniei... cu excepția țării lui Seneslau, voievodul român, pe care o
lăsăm celor, care o dețineau până acum”.
 La momentul actual, în cadrul istoriografiei române predomină ipoteza amplasării țării lui Litovoi în
imediata vecinătate de țara Hațegului, pe când cnezatele lui Ioan și Farcaș puteau fi amplasate în alte
zone premontane ale Olteniei. Cât despre cazul țării lui Seneslau, specialiștii localizează teritoriile ei
în regiunea premontană a Munteniei, în preajma zonei Argeșului și Muscelului.
 Unele dintre ele, precum voievodatele lui Seneslau și Litovoi, beneficiau de o autonomie politică
largă și protecție din partea regalității maghiare, pe când altele erau strâns integrate în aparatul
administrativ al monarhiei Arpazilor, cum era cazul cnezatelor lui Ioan și Farcaș.
 Cercetătorul maghiar Istvan Vasary remarcă câteva observații curioase cu referire la cele patru
formațiuni din Diploma Ioanniților: etnia lui Ioan și Fărcaș nu este specificată, pe când
apartenența lui Litovoi și Seneslau la valahi este bine indicată; Litovoi și Seneslau sunt voievozi ai
unor unități teritoriale cu jurisdicție proprie (terra), pe când Ioan și Fărcaș sunt numiți doar cnezi (I.
Vasary apreciază termenul kenazatus în expresia terra kenazatus Lytuoy woiauode ca fiind o
greșeală – Litovoi nu putea deține două titluri diferite după valoare politică).
 Soarta acestor formațiuni prestatale la sud de Carpați a fost
determinată de confruntarea militară dintre Ungaria și Hoarda
de Aur pentru dominație în această regiune. Stabilirea
hegemoniei tătare inconstestabile la est de Olt a devenit un
factor pozitiv pe durată lungă pentru formațiunea prestatală din
Muntenia, în mare parte datorită unei perioade de dezvoltare
pașnică către sf. sec. XIII. Același lucru nu se poate spune și în
cazul formațiunilor politice românești din Oltenia, regiunea
fiind contestată militar de puterile externe.
 Crizele politice interne din Ungaria la rândul lor dau un imbold
pentru procesul de unificare a forțelor prestatale românești – în
1272, odată cu moartea lui Istvan al IV-lea, voievodul Litovoi
se afirmă ca conducător unic din Oltenia, renunțând să mai
achite tributul Ungariei. Un simptom al crizei tot mai acute din
Regatul Ungariei reprezintă faptul, că revolta lui Litovoi a fost
învinsă doar către 1279 – voievodul român cade în luptă, iar
fratele său, Bărbat, este capturat și prezentat lui Ladislau al
IV-lea. Regele îl eliberează contra unei răscumpărări – Bărbat
revine la vechile relații de suzeranitate cu Ungaria.
 Avantajul dat politico-militar nu a durat pentru o perioadă lungă de timp – campania lui Nogai
în 1285 spulberă orice urmă de dominație maghiară la sud de Carpați. Forțele maghiare se
retrag din Severin, simbolizând întreruprea influenței Ungariei în spațiul extracarpatic, iar
dispariția dinastiei Arpazilor și criza politică ulterioară de la sf. sec. XIII – înc. sec. XIV acordă
o nouă șansă pentru regruparea forțelor politice locale române în jurul celor mai puternici lideri
ai săi.
 În acest moment intră în prim-plan tabloul legendar al descălecatului Țării Românești, atribuit
lui Negru-vodă. Narațiunea legendară redă în felul său specific evoluția Munteniei în condițiile
vacuumului politico-militar de la înc. sec. XIV, rolul principal revenind Câmpulungului fondat
de legendarul întemeitor al Țării Românești. În pofida faptului că detaliile acestei centralizări
politice nu ne sunt cunoscute, statutul special al Olteniei în cadrul Țării Românești indică
prezența unei înțelegeri de compromis între elitele de pe ambele maluri ale Oltului, în care
supremația politică revenea voievodului muntean Basarab, fiul lui Thocomerius.
 Apartenența etnică a lui Basarab I a devenit centrul unor
discuții istoriografice. Nicolae Iorga a atras atenția asupra
sufixului -aba în numele domnitorului muntean, care cu
titlul onorific întâlnit la popoarele turcice aba/oba – „tatăl,
unchiul, fratele cel mare”. Cât despre prima parte a numelui
Basarab(a), turcologistul maghiar László Rásonyi o
identifică cu verbul bas-, „a conduce, a guverna”,
întâlnindu-se și în alte onomastice de origine cumană.
 Un impact major asupra procesului constituirii Țării
Românești a exercitat prezența îndelungată a nomazilor de
origine turcică și tătară în spațiul extracarpatic. Pozițiile lor
solide din punct de vedere militar au permis atât să
delimiteze sferele de influență politică a Regatului Ungariei,
Imperiului Bizantin și celui de-al II-lea Țarat Bulgar pe linia
Carpaților și Dunării de Jos, cât și să colaboreze cu
populația locală românească.
 Conform lui N. Iorga, romaniile populare de la nord de
Dunăre au preluat modelul de acceptare a elitei cumane în
calitate de lideri politici proprii, propulsând evoluția politică
a românilor spre formarea statului dinastiei Basarabilor.
 Ieșirea pe scena internațională a noului stat românesc
în frunte cu Basarab I a avut loc în circumstanțele
rebeliunii lui Ladislau Kán și aderării la această luptă a
statelor ortodoxe din hotarul de sud al Regatului
Ungariei între 1316-1324. În urma tratativelor dintre
Carol Robert și Basarab, pe 26 iulie 1324 a fost
încheiată pacea dintre Ungaria și Țara Românească.
Deși conducătorul român era numit în act „Bazarab,
woyuodam nostrum Transalpinum”, ceea ce indică
recunoașterea statutului de suzeranitate maghiară,
voievodul Țării Românești nu a realizat nici un fel de
concesii teritoriale regelui Ungariei – nu cunoaștem
nici un nume de ban al Severinului între 1324 și 1330.
 Cu alte cuvinte, pozițiile lui Basarab I în raport cu
regalitatea ungară erau destul de favorabile celui dintâi
– pozițiile defensive ale țării erau sub controlul său,
ascensiunea sa la putere era recunsocută ca fapt
împlinit de monarhia Angevinilor, iar obligațiile sale se
limitau doar la achitarea unui tribut financiar.
 Reizbucnirea ostilităților valaho-maghiare putea avea loc între
26 iulie 1324 și 18 iunie 1325, cum reiese din textul diplomelor
regale datate în zilele respective. Dacă inițial Basarab era
„woyuodam nostrum Transalpinum”, atunci în 1325 cancelaria
Angevinilor se referea la voievodul român ca „Bazarab
Transalpinum sancte regie corone infidelem” – mărturie clară a
calificării lui Basarab în calitate de vasal infidel.
 Cauza principală, care putea servi ca pretext pentru conflict și
totodată împiedica intervenția Ungariei împotriva Țării
Românești între 1324-1325, a fost cooperarea diplomatică a lui
Basarab I cu cel de-al Doilea Țarat al Bulgariei, reunificat la
acel moment de către stăpânul Vidinului, Mihail Șișman
(1323-1330). Politica antimaghiară a celor doi conducători
duce la încheierea unei alianțe dinastice dintre vărul țarului,
Alexandr, și fiica lui Basarab I.
 Victoria sârbilor în bătălia de la Velbazhd (18 iulie 1330) și
moartea în luptă a lui Mihail Șișman au slăbit însă considerabil
pozițiile Bulgariei în calitate de putere influentă a Balcanilor.
În circumstanțele create, Carol Robert de Anjou dă curs
planurilor de reinstaurare a dominației maghiare în Țara
Românească pe cale armată.
 După cucerirea rapidă a Severinului în septembrie 1330, Carol Robert
decide să înainteze spre Argeș, capitala Țării Românești, în pofida
aproprierii sezonului de iarnă. Lipsa proviziilor și asaltul fără succes al
Argeșului îl conving pe regele Ungariei să semneze un armistițiu cu
Basarab și să se retragă în direcția Transilvaniei. Folosindu-se de
slăbiciunea armatei regale, forțele române în bătălia de la Posada (1330)
zdrobesc trupele maghiare.
 Victoria de la Posada a reconfirmat independența politică a Țării
Românești de coroana maghiară – soluționarea crizei militare create fără
vreun ajutor aliat extern are ca consecință principală creșterea prestigiului
lui Basarab I în ochii liderilor Europei de Sud-Est. Ameliorarea relațiilor cu
Ungaria are loc doar după decesul lui Carol Robert și coronarea fiului
acestuia, Ludovic I. Voievodul român încheie pacea cu vecinul său de nord,
recunoscând suzeranitatea tânărului monarh și retrocedând Severinul
Ungariei.
 Fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1351/1352-1364) a desăvârșit
procesul constituirii Țării Românești prin formarea unei mitropolii
ortodoxe proprii. După transferul mitropolitului Iachint din Vicina în
Argeș, recunoașterea oficială de către Constantinopol a mitropoliei
Ungrovlahiei are loc în mai 1359. Actul dat însemna recunoașterea Țării
Românești în calitate de subiect egal al relațiilor internaționale cu vecinii
săi din lumea ortodoxă bizantină.
 Formațiunile prestatale la est de Carpați.
Problema constituirii Țării Moldovei
 Sursele scrise ne oferă informații fragmentare referitor la evoluția structurilor politice autohtone la est
de Carpați în a doua jum. a sec. XIII – primele decenii ale sec. XIV. Conform misionarului franciscan
Giovanni de Plano Carpini, care a călătorit spre curtea hanului mongolilor în 1247, pe cale de
întoarcere el ar fi întâlnit un duce sub numele de Olaha. Una din interpretările acestei mărturii poate
fi aluzia la etnonimul românilor – vlah/olah.
 O altă mențiune are loc câțiva ani mai târziu, când franciscanul Wilhelm de Rubruk, diplomatul
regelui francez la curtea mongolă, enumeră pe blaci printre trimișii popoarelor, care se aflau în
călătorie spre reședința hanului. Este posibil ca acești reprezentanți să fi venit din partea formațiunilor
prestatale la est de Carpați, însă la fel se poate susține și ipoteza originii lor din Muntenia.
 Cronica lui Thomas Tuscus relatează despre blaci, care duceau război cu bruteni (etnonimul
populației din cnezatele ruse sud-vestice) între 1276-1277, pentru a bloca ajutorul Halici-Volâniei
aliatului lor, regele Bohemiei Ottokar al II-lea, în lupta sa împotriva lui Rudolph von Habsburg.
Ținând cont de faptul, că vecinii geografici cei mai apropriați ai cnezatului Halici-Volânia erau
românii din zona est-carpatică, avem la dispoziție prima mărturie despre acțiunile formațiunilor
prestatale din regiunea viitoarei Țării Moldovei.
 În baza surselor arheologice, se pot contura câteva ipoteze referitoare la localizarea
formațiunilor prestatale la est de Carpați. Zonele de stepă erau controlate de nomazi din sec. XI,
unde sunt concentrate urmele complexurilor de morminte ale popoarelor turcice. În același
timp, localitățile sedentare ale autohtonilor aici își întrerup existența, retrăgându-se în zonele
pădurilor și dealurilor.
 După invazia mongolilor în 1241-1242, arealul populat de triburile turcice este preluat de către
invadatori, care instaurează un sistem de administrare proprie în regiune. Sud-estul viitorului
Principat al Moldovei intra în zona de control directă a Hoardei de Aur cu centrele la Orheiul
Vechi și Costești. Aceste reședințe ale conducătorilor tătari locali erau eterogene din punct de
vedere etnic, combinând dezvoltarea meșteșugurilor și comerțului local cu utilizarea limbii
arabe și religiei musulmane.
 Mențiunea «Господство Яшко» în Zaconnicul lui Ștefan Dușan, denumirea viitoarei capitale a
Țării Moldovei, Iași, și prezența altor toponime de tip asemănător poate da naștere ipotezei
organizații statale a alanilor medievali pe teritoriul Moldovei, deși prezența continuă la acel
moment a dominației militare tătărești poate naște anumite îndoieli în acest sens. Rolul alanilor
în procesul constituirii Țării Moldovei rămâne incert la momentul actual.
 Autoritatea politică a Hoardei de Aur bloca procesul apariției formațiunilor prestatale autohtone în centrul
și sud-estul Moldovei – nu însă și în partea de nord-vest al regiunii istorice, ce se caracterizează prin
preponderența dealurilor și văilor, precum și a zonelor împădurite extinse. Din punct de vedere economic,
regiunea de nord-vest a Moldovei avea avantajul vecinătății cu Transilvania și cnezatul de Halici-Volânia,
ceea ce implica existența unor relații de schimb stabile. Un semn de confirmare al acestui fapt reprezintă
descoperirea monedelor ungare și central-europene, datate cu prima jumătate a sec. XIV (spre deosebire
de sud-estul Moldovei, unde exemplarele cele mai frecvent întâlnite sunt monedele mongole și bizantine).
 Un alt izvor pentru cercetarea spațiului est-carpatic între sf. sec. XIII – prima jum. a sec. XIV reprezintă
activitatea misionarilor catolici. Documentele pontificale continuau să includă teritoriul Moldovei în
cadrul terra Cumanorum – concept geografic care reunea teritoriile din sfera de influență a Hoardei de
Aur. Din 1288, vlahii erau la fel enumerați în rândul popoarelor, printre care activau misionarii catolici.
 În 1340, Paulinus de Veneția menționa cinci reședințe ale Ordinului Franciscanilor în spațiul est-carpatic,
care aparțineau jurisdicției Vicaria Russiae: Cereth, Cotham, Licostomo, Moldavie, Albi Castri.
Interpretarea general acceptată a acestei liste este următoarea: Cereth reprezintă Siretul, Cotham –
Hotinul, Licostomo – Chilia, Moldavie – Moldovița sau Baia, iar Albi Castri – Cetatea Albă. Dacă Chilia
și Cetatea Albă activau în cadrul cooperării dintre oficialii Hoardei de Aur și cei ai Republicii Genoveze,
atunci în cazul celorlalte trei localități se poate presupune existența unor structuri politice locale avansate,
care le puteau garanta securitatea și erau în relații strânse cu puterile politico-militare vecine.
Constituirea nemijlocită a Țării Moldovei s-a desfășurat în
condițiile concurenței regilor Ungariei și Poloniei de a ocupa
teritoriile din est, ce intrau anterior în sfera de influență a
tătarilor. Între 1340-1349, majoritatea teritoriilor cnezatului
de Halici-Volânia au trecut sub controlul direct al Poloniei.
Succesele forțelor poloneze permit lui Ludovic I de Anjou să
întreprindă expansiunea la est de Carpați. Până în 1349
forțele maghiare dețineau sub controlul lor valea r. Moldova
și ținuturile împrejurătoare.
Motivele expansiunii maghiare la est de Carpați:
 Securizarea hotarelor sale răsăritene de atacurile tătarilor
 Răspândirea catolicismului
 Ieșirea spre Marea Neagră și fluxul comercial ce lega
gurile Dunării de Europa Centrală
 Campania militară a Ungariei la est de Carpați urmărea stabilirea
unei structuri politico-militare loiale cu centrul la Baia. Această
localitate urbană ce a apărut pe parcursul sec. XIII, putea fi centrul
unui cnezat sau voievodat românesc în prima jum. a sec. XIV.
Tradiția cronicară atribuie titlul de conducător al acestei
formațiuni lui Dragoș-vodă, originar din Țara Maramureșului.
 Originile acestui nobil maramureșean rămân a fi incerte până la
capăt. Una din teoriile expuse în istoriografie îl identifică cu
Dragoș de Bedeu, cneazul român menționat într-un act din 1336
împreună cu fratele său Drag.
 O altă teorie înaintată, pornind de la toponimie și tradiția
populară, îl leagă pe Dragoș de familia Codrea din Maramureș.
Argumentul principal invocat reprezintă similitudinea dintre
denumirile localităților în regiunea Siretului cu cele controlate de
neamul Codrea în Maramureș.
 A treia ipoteză îl conectează pe Dragoș cu o altă familie de cnezi
maramureșeni, Giulești, care datorau ascensiunea lor politică
suportului unilateral din partea regalității maghiare. Această teorie
se bazează pe actul din 20 martie 1360 al cancelariei regale,
conform căreia nobilul Dragoș de Giulești primește un număr de
proprietăți în Maramureș pentru serviciile sale.
 O altă problemă importantă este funcția deținută de Dragoș pe teritoriile est-carpatice. Luând în
considerare natura militară a instaurării influenței maghiare pe teritoriul Moldovei, ambițiile de a
reînvia episcopia catolică extracarpatică în Milcovia, precum și expresia lui Misail Călugărul în
Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche „a fost domnia ca o căpitănie”, ajungem la
concluzia rolului militar vital al funcției deținute de către Dragoș.
 Pe de altă parte, deși tradiția legendară și cronicară îi atribuie lui Dragoș titlul de voievod, tendința
generală a Regatului Ungariei de a minimaliza autonomia formațiunilor politice din componența sa
nu admite posibilitatea acceptării benevole de către autoritățile maghiare a institutului voievodatului
la est de Carpați.
 O altă tendință generală în sursele medievale moldovenești este necesitatea de a reitera existența
unui element dinastic înaintea sosirii lui Bogdan în Moldova, rezultând în afirmarea unei legături de
rudenie directă între Dragoș și Sas, succesorul său. Dispariția neașteptată a lui Dragoș de pe scena
politică rămâne la fel incertă în detaliile sale – el putea muri atât din cauze naturale, cât și din urma
unei ciocniri împotriva detașamentelor tătărești. Ultima posibilitate putea avea loc doar până în
1357, anul încheierii ostilităților dintre Ungaria și Hoarda de Aur.
 Chiar dacă majoritatea croncilor moldovenești îl numește pe Sas în calitate de fiu și succesor al lui
Dragoș, afirmația dată ridică anumite întrebări. Existența unei formațiuni politice cu dinastie proprie
în spațiul extracarpatic românesc era un fapt inadmisibil pentru o Ungarie, care deja a avut de a face
cu statul independent al lui Basarab I câteva decenii mai devreme.
 Politica de integrare sau anihilare a structurilor politice locale la est de Carpați de către autoritățile
maghiare au generat o presiune tot mai mare în regiune, rezultând în declanșarea unei răscoale
împotriva dominației Ungariei în 1359. Momentul descris în actul cancelariei regelui Ungariei din 20
martie 1360 – primul document, care menționează termenul Moldova. Dragoș de Giulești a primit
un număr de proprietăți în Maramureș pentru contribuția sa în restaurarea puterii regale pe teritoriul
Moldovei.
 Ulterior însă, Sas este deposedat de formațiunea politică est-carpatică. Una din cele mai frecvent
invocate motive ale acestui fapt reprezintă eliminarea lui de către fostul voievod al Maramureșului,
Bogdan de Cuhea, care a trecut cu forțele sale în Moldova.
 Bogdan de Cuhea a jucat un rol semnificativ pe scena politică maramureșeană – pe lângă poziția de
voievod, acesta era unul din cei mai puternici cnezi ai acestei provincii, subordonate Ungariei. Lipsit
de titlul voievodului, Bogdan de Cuhea a devenit liderul neformal al opoziției regalității maghiare
din Maramureș. Conform actului din 15 septembrie 1349, Bogdan a atacat domeniile din Giulești,
izgonindu-l pe cneazul Giula și fii săi. Motivul atactului ar fi fost refuzul Giuleștilor de a-l sprijini
politic.
 Ultima mențiune a lui Bogdan în Maramureș datează din 14 mai 1353, când conform diplomei
cneazul din Cuhea este din nou menționat, însă fără cuvântul „neloial” în adresa sa, cum era cazul în
1349. Faptul dat sugerează posibilitatea unei reconcilieri temporare a lui Bogdan cu autoritățile regale
– cu atât mai mult că diploma din 24 iunie 1360 menționează pe Ștefan, nepotul de frate al lui
Bogdan, în calitate de „voievodul nostru al Maramureșului”.
 Către 1365, teritoriile din zona văii r. Moldova și împrejurimile acesteia ies de sub controlul lui
Sas în favoarea lui Bogdan I. Forțele loiale lui Sas și Regatului Ungariei au fost zdrobite, dacă
luăm în considerare refugiul lui Balc, fiul lui Sas, în Transilvania. Conform diplomei lui
Ludovic I din 2 februarie 1365, acordate lui Balc, acesta a fost forțat să-și abandoneze părinții,
cunoscuții și proprietățile sale din terram Moldaviae, obținând ca recompensă de la rege fostul
domeniu al lui Bogdan pe teritoriile Maramureșului.
 Considerând situația precară a lui Balc, instaurarea lui Bogdan în Moldova putea avea loc
aproximativ în 1363-1364. Contraofensiva trupelor regale nu a avut succesul contat de Ludovic
I. Regele Ungariei renunță la continuarea politicii sale est-carpatice în contextul noilor
schimbări internaționale: reizbucnirea confruntării cu Țara Românească, ostilitățile militare
împotriva împăratului Carol al IV-lea de Luxemburg, victoria Marelui Ducat al Lituaniei în
bătălia de la Sinie Vodî în 1363.
 Astfel, Bogdan a reușit să devină primul voievod independent al Țării Moldovei, dând astfel
startul consolidării unei formațiuni statale independente românești la est de Carpați. Planurile
dinastiei Angevine de a-și extinde influența în această direcție obțin un impediment important
prin însăși existența statului românesc est-carpatic în frunte cu Bogdan I și succesorii săi
politici.
Cazul Țării Dobrogei
 Pe parcursul Evului Mediu, controlul politico-militar
asupra Dobrogei era contestată de două mari puteri
balcanice – Imperiul Bizantin și Țaratul Bulgariei.
 Conform „Alexiadei”, în perioada campaniilor lui Alexei
I Comnenul în zona Dunării la sf. sec. XI împotriva
pecenegilor, pe teritoriul Dobrogei existau trei formațiuni
ale lui Tatos, Satza și Sestlav. În același timp, este greu
de judecat după aceste mențiuni scurte, dacă acești lideri
erau descendenți ai elitei politice bulgare sau
reprezentanți ai populației românești locale – este destul
de posibilă varianta unei simbioze politice româno-slave,
replicată mai târziu la nivelul celui de-al Doilea Țarat
Bulgar, pe timpul căreia primii Asănești purtau titlul de
țari „ai bulgarilor și valahilor”.
 În același timp, un alt treilea factor major intervine în istoria
Dobrogei la începutul mileniului II – cumanii. Comunitățile
cumane de aici au avut parte de influențe majore din partea
românilor și slavilor, ceea ce s-a manifestat în primul rând în
adoptarea creștinismului de rit ortodox. Totodată, cumanii au
exercitat un impact major asupra Dobrogei și teritoriilor vecine,
fiind o parte componentă a elitei militare conducătoare.
 Invazia lui Batu în spațiul nord-pontic sau Dasht-i Kipčak (cum o
numeau însăși cumanii) în 1238 forțează pe cumani să coopereze
preponderent cu Hoarda de Aur proaspăt creată, devenind
principalii agenți de influență ai hanilor mongoli asupra Balcanilor
și, în special, asupra Bulgariei. Apogeul puterii comunităților
cumane în Dobrogea coincide cu epoca ascensiunii lui Nogai.
 Toate aceste rezultate au devenit posibile nu în ultimul rând
datorită cooperării dintre tătarii lui Nogai și Imperiul Bizantin al
lui Mihail al VIII-lea Paleologul, împotriva celui de-al Doilea
Țarat al Bulgariei. Pentru atingerea scopurilor comune, deținerea
controlului asupra Dobrogei devenea o necesitate, intrând
concomitent în sferele de influență ale bizantinilor și tătarilor în a
doua jum. a sec. XIII – prima jum. a sec. XIV. Dominația militară
tătară asupra Dobrogei se va menține până la decesul hanului
Uzbek în 1341.
 Vicina, pe harta lui Petrus Roselli din secolul XV

 Datorită tratatului de la Nymphaion din 1261 încheiat cu Mihail al VIII-lea Paleologul, genovezii au primit
accesul liber spre porturile Mării Negre, securizând pozițiile lor aici pentru două secole. Sub administrația
lor revin inclusiv Vicina, Licostomo și Maurocastro pe litoralul nord-vestic al Mării Negre.
 Principalul centru al genovezilor în Dobrogea a fost Vicina. Negustorii italieni refuzau să se ocupe cu
comerțul în Bulgaria, probabil din cauza taxelor vamale noi, impuse din partea Bizanțului împotriva
supușilor bulgari. Tot în Vicina se amplasa reședința mitropolitană, subordonată Constantinopolului, care
va fi transferată în Țara Românească în 1359.
 Istoria Țării Dobrogei este strâns legată de
liderii săi cunoscuți în cronicile timpului -Balica
sau Balița (conform versiunii propuse de N.
Iorga) și fratele său mult mai cunoscut în
istoriografie, Dobrotici. Cei doi au stat la bazele
unui despotat independent de cel de-al Doilea
Țarat al Bulgariei și Imperiul Bizantin, pe un
spațiu întins de la delta Dunării până la capul
Emine, amplasat la sud de Varna.
 Din punct de vedere al ierarhiei bisericești, Țara
Dobrogei se supunea direct scaunului
patriarhal din Constantinopol. Se observă o
tendință similară de formare a unei biserici
ortodoxe separate de cele ale statelor vecine,
cum a fost în cazul Țării Românești. Existența
scaunului mitropolitan de la Vicina indică
prezența unui centru politic, care proteja și
sprijinea noua structură eccleziastică.
 Balica este menționat pentru prima dată în 1346 cu ocazia
războiului civil din Bizanț. Conducătorul dobrogean a trimis
un detașament în frunte cu frații săi, Dobrotici și Theodor în
ajutor regentei Imperiului Bizantin, Ana de Savoia, pentru a
lupta împotriva concurenților săi politici. Dobrotici rămâne în
Bizanț până la moartea lui Balica, după care succedează la
tronul acestuia în 1354.
 Dobrotici cucerește Varna și alte fortificații până la
Mesembria, după care își îndreaptă atenția spre nordul
Dobrogei, ceea ce l-a pus în confruntare militară directă cu
Genova. Această rivalitate dintre despotul războinic și
genovezi a durat până la moartea lui Dobrotici, consecință
principală fiind blocada continuă a porturilor Dobrogei de
către forțele republicii italiene.
 Episodul istoric cel mai renumit, pentru care Dobrotici a ajuns
în atenția cronicarilor, a fost arestarea de către oamenii săi a
împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologul, care la acel
moment se întorcea de la tratativele cu regele Ungariei. Faptul
dat provoacă o deviere majoră a cruciadei din strâmtorile
Bosfor și Dardanelle împotriva otomanilor, condusă de ducele
Amadeo de Savoia, nepotul Anei de Savoia. Dobrotici a fost
forțat să-l elibereze pe împăratul bizantin în schimbul ridicării
asediului Varnei.
 Ultima mențiune a lui Dobrotici datează cu anul 1385, după care la tronul statului vine fiul său,
Ivanco. Descoperirile arheologice atestă prezența monedelor din perioada domniei sale, în care
acesta se întitula în limba greacă „Ioan despotul, fiul lui Dobrotici”. P.P. Panaitescu aprecia
aceste surse numismatice ca o dovadă a statului limbii grecești în calitate de limbă oficială a
despotatului dobrogean, infirmând caracterul bulgar al acestei formațiuni statale.
 Soarta Țării Dobrogei a fost una similară cu cele ale altor state dunărene, devenind victima
expansiunii Imperiului Otoman pe continentul european. În 1393, forțele sultanului Bayazid I
au desfășurat operațiuni militare de consolidare a posesiunilor sale bulgare, ocupând și teritoriul
propriu-zis al Dobrogei.
 În concluzie, putem să conturăm câteva idei generale despre esența Țării Dobrogei:
1. Procesul de constituire a Țării Dobrogei a fost influențat din punct de vedere extern de trei
factori: puterea imperială bizantină, dominația militară a nomazilor (tătari), interesele
comerciale ale genovezilor
2. Contextul apariției statului dobrogean: decăderea puterii Hoardei de Aur după moartea
hanului Uzbek în 1341 și declanșarea crizei dinastice din Bizanț în mij. sec. XIV.
3. Caracterul puterii exercitate de către despot în Țara Dobrogei era în mare parte similar cu cel
al domnilor din Țările Române și cel al omologilor săi politici din lumea bizantină