O POVESTE DE DRAGOSTE

TULBURĂTOARE…
Idila dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle
sau
VERONICA MICLE - MUZA POETULUI
 
 Dacă cercetăm trecutul, vom vedea
că femeile noastre – din colibe până
la palate voievodale au dat dovadă de
inteligență și talent în toate
direcțiile: politice, sociale, artistice,
literare…
Elena și Hermiona Asachi, Elena
Ghica, Iulia Hașdeu, Veronica Micle.
 Oare cum ar fi arătat poeziile lui Mihai
Eminescu dacă nu ar fi fost inspirat de "Îngerul
Blond", cea care i-a furat inima pentru
totdeauna, Veronica Micle?
Au trăit o iubire pasională, iar scrisorile prin care-
și alinau dorul au rămas martore ale unei povești de
dragoste Eterne, care s-a transformat într-o Legendă!.
 Mihai Eminescu 15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889
Veronica Micle 22 aprilie 1850 - 03 august 1889

Au pășit în lumea de dincolo în anul 1889, la doar 50 de

zile distanță. Iubirea lor a creat unele dintre cele mai
frumoase poezii de amor ale literaturii românești. Se
spune, că s-au stins din prea multă dragoste, neavând
parte de acel final frumos ca în povești.
Aveau aceeași vârstă. El, deja recunoscut drept cel
mai strălucit poet pe care-l dăduse neamul românesc. Ea,
captivă într-o căsnicie de nevoie. El, mereu tulburat și
instabil în mintea și în sufletul lui. Ea, cu adolescența
furată de căsătoria foarte timpurie, la numai 14 ani,
mamă de la vârsta de 16 ani și cu aspirații literare lipsite
de suportul vreunei autentice valori.
 Prima întâlnire - în orașul muzicii
clasice la Viena, în anul 1872, unde
Eminescu era student, iar Veronica venise
să-și trateze o problemă de sănătate.
Deși avea doar 22 de ani, tânăra era
deja mamă a două fete, fiind căsătorită
încă de la 14 ani cu profesorul universitar
Ștefan Micle, mai mare ca ea cu 30 de ani.
 
Idilă sub teii din Copou
Întors de la studii, Mihai Eminescu s-a stabilit în
Iași, unde s-a reîntâlnit cu Veronica și a început să
frecventeze casa soților Micle, la cenacluri literare. S-
au întâlnit în particular în parcul Copou, însă aceste
plimbări au dat naștere la bârfe, iar în scurt timp soțul
Veronicăi a început să primească scrisori
compromițătoare. Eminescu a decis să se mute la
București, iar relația dintre ei s-a răcit, deși continuau
să-și scrie frecvent. Într-o scrisoare, Eminescu îi
scria: "Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a
început şi s-a încheiat şi, dacă nu trăiesc pentru a
gândi măcar la tine, nu am la ce trăi".
Istoricii literari sunt de părere că
Veronica Micle a dominat lirica de
dragoste eminesciană. ”Veronica e
floarea albastră, floarea albă de
cireș, liana, copilul cu păr bălai,
este dulcea mea fetică, ...”.
Piedici în calea relației
După moartea lui Ștefan Micle în anul 1879, se părea
că în sfârșit cei doi aveau ocazia să-și trăiască
povestea de dragoste. Însă destinul le-a fost din nou
potrivnic. Veronica a început să aibă dificultăți
financiare, iar Eminescu nu o putea ajuta deoarece își
schimba des locul de muncă. În plus, prietenii lui
Eminescu s-au opus relației lor, considerând-o pe
Veronica o femeie de moravuri ușoare. Se spune că
Titu Maiorescu era cel care a alimentat aceste bârfe
deoarece Veronica a depus mărturie împotriva lui la
un proces. Mai mult, acesta se temea că geniul lui
Eminescu va apune dacă o va avea mereu alături pe
muza poeziilor sale.
Necazurile se țin lanț
Veronica a venit pentru o scurtă perioadă la București, iar
dragostea lor a fost binecuvântată cu un copil, care însă s-a
născut mort. Cei doi au sperat că vor fi fericiți și și-au făcut
planuri de căsătorie, care însă nu s-au încununat de salvă.
Frumusețea Veronicăi a atras mereu admiratori. Gelos,
Eminescu a dat crezare zvonurilor la adresa infidelității
Veronicăi și a decis că este mai bine să pună capăt relației lor.
  
Începutul sfârșitului
În anul 1883 au apărut primele semne ale bolii poetului, iar cei
din anturajul celor doi au acuzat-o pe Veronica de indiferență.
El era la București. Veronica s-a mutat și ea cu fetele la
București. Părea că lucrurile intraseră din nou pe făgașul
normal, Veronica chiar i-a dedicat lui Eminescu un volum de
poezii scrise de ea. „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o
mărturisire de neștearsă dragoste“, acestea erau cuvintele
așternute pe coperta primului exemplar apărut în 1887.
 
Iubire dincolo de moarte
În 1889 Eminescu a fost internat în Sanatoriul doctorului
Șuțu, unde s-a stins la 15 iunie. Durerea pierderii a fost prea
mare pentru Veronica, care s-a retras la Mănăstirea Văratec,
unde a transcris într-un jurnal toate poeziile pe care i le
dedicase lui Eminescu și pe cele care i-au fost dedicate ei. În
noaptea de 3 înspre 4 august ea a înghițit un flacon de arsenic
(mâșiac) și s-a alăturat în nemurire iubitului său.
 
 
"Ce
  e amorul? E un lung De-un semn în treacăt de la ea
Prilej pentru durere, El sufletul ţi-l leagă,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung Încât să n-o mai poţi uita
Şi tot mai multe cere. Viaţa ta întreagă."
Mihai Eminescu, "Ce e amorul?"
Moartea poetului, în dimineața zilei de
15 iunie 1889, a găsit-o pe Veronica la
București. Se spune că în aceea zi ar fi
scris poezia ”Raze de lună”. La slujba
prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe,
Veronica Micle așeza pe pieptul
poetului o cunună de flori de ”Nu-mă-
uita”.
 
Îndurerată, poeta s-a retras la Mănăstirea Văratec. Aici
în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în neființă
a  lui Mihai Eminescu s-a sinucis cu arsenic. Astfel
pusese capăt unei vieți cum însăși poeta o definea: “O
complicare ciudată de întâmplări, de fericire care nu
m-au fericit”. A fost înmormântată la 6 august 1889
lângă biserica Sf. Ioan de la Văratec. Sub crucea de la
mormânt sunt săpate versurile:
„ Și pulbere țărâna din tine s-a alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege;
Nimicul te aduce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urmă nu va rămânea”.
 
Cu trei zile înainte de a se omorî, ea a scris un
poem, considerat biletul de adio:
„O! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie şi curm-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele
cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,
Să dorm pe veci”
Şi într-adevăr, la numai cincizeci de zile de
la moartea prietenului său se stinge şi ea din
viaţă, împreunându-şi destinele despre care
poetul spune:
             „Ce s-a ales din două vieţi,
              O mână de cuvinte
              Cărora abia le-ar da un preţ
              Aducerile-aminte”.
 
 
 
 
„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de
umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai
presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu
pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe
Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale
intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici
un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al
poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa
lui Eminescu”, îi scria Veronica Micle lui Alexandru
C. Cuza, în aprilie 1889.
În literatură Veronica Micle a debutat în :
„Noul curier român”, în 1872, cu două schițe
semnate cu pseudonimul Corina.
A publicat versuri în ”Columna lui Traian”
(1874)
Și în ”Convorbiri literare”(1875).
A mai colaborat la ”Familia”, ”Revista nouă”
și ”Revista literară”.
A publicat în 1887 volumul ”Poezii” ce
cuprinde versuri originale
 
După spusele lui Barbu Delavrancea, „…
poezia ei este o palidă imitație a liricii lui
Eminescu, iar autoarea, un poet mic,
neînsemnat, fără temperament, fără
originalitate, fără chemare de a spune ceva
pe lume'”.
MIHAI EMINESCU ȘI VERONICA
MICLE, o poveste de iubire presărată cu
drame,
o poveste de iubire încheiată prin moarte…
 
 
       Suntem mândri că numele lui Eminescu a chemat pentru
totdeauna în legenda veacurilor, amintirea Veronicăi Micle aşa
cum au făcut-o marile genii cu alte nume feminine intrate în
literatura  universală.
 Casa memorială  în Târgu Neamţ
 La Năsăud, în numele acelei iubiri eterne s-a ridicat bustul
lui Eminescu şi Veronica Micle
 Biblioteca  din oraşul academicienilor poartă numele
poetei,  devenită simbol pentru creaţia eminesciană.
 Smara Gârbea, credincioasa prietenă a Veronicăi Micle,
scrie în revista „Familia” versurile–epitaf:
      „Suflet ce-ai zburat spre ceruri, suflet care ai iubit
       Ai fost mare în durere, iar durerea te-a zdrobit;
       Însă-n inimile noastre, tu, de-a pururi vei trăi,
       Căci poetă ai fost mare şi-ai ştiut a suferi”.
 
„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de
umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri
mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc
sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu
care am cunoscut pe Eminescu în cea mai
splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi
aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un
Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al
poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat
în fiinţa lui Eminescu”, îi scria Veronica
Micle lui Alexandru C. Cuza, în aprilie
1889.
Casa memorială din Târgu-Neamț a poetei