Sisteme tehnologice

în zootehnie

Semestrul 1, 2022

1
Principalele obiective ale cursului de față:
•Formarea gândirii tehnice în scopul conştientizării privind
aspectele de viabilitate economică şi ecologică a practicilor
agricole – în cazul de față a producției zootehnice
•Cunoașterea bazelor ştiinţifice ce fundamentează
exploatarea raţională a speciilor de animale domestice,
prin sisteme tehnologice viabile, în scopul producerii şi
valorificării hranei pentru oameni, precum şi a materiilor
prime de origine animală pentru diferite industrii, în condiţii
de eficienţă economică şi de protecţie a mediului natural.
o Descrierea caracteristicilor mediului de producţie
zootehncă şi a necesarului de factori de alocat în scopul
promovării unor sisteme durabile de producţie şi
respectând bunele condiţii pentru animale.

2
Problematica generală a cursului
1 Noţiuni introductive – cerinţele disciplinei; producţia
zootehnică

2 Noţiunea de rasă şi formarea raselor de animale; înşuşirile

morfologice şi productive ale animalelor domestice;
exteriorul animalelor domestice
3 Ameliorarea animalelor şi progresul genetic în zootehnie;

4 Însusirile morfologice si productive ale animalelor

domestice;

5 Tehnologia creşterii tineretului animal de interes economic

– noţiune; factori care condiţionează producţia zootehnică;
tipuri de sisteme tehnologice
6 Sisteme tehnologice pentru creşterea cabalinelor 3
 Problematica generală a cursului - continuare
7 Sisteme tehnologice pentru creşterea bovinelor de lapte
şi carne
8 Sisteme tehnologice pentru creşterea ovinelor şi
caprinelor
9 Sisteme tehnologice pentru creşterea porcinelor
10 Sisteme tehnologice pentru creşterea păsărilor carne
11 Sisteme tehnologice pentru cresterea pasarilor ouatoare
12 Sisteme tehnologice in apicultura
13 Zooeconomie – noțiuni de eficiență economică a
activității de producție în creșterea animalelor

14 Verificare oral – întrebări și răspunsuri video 4

 CURSUL 1. Noţiuni introductive –
cerinţele disciplinei; producţia
zootehnică
Probleme:
1. Introducere - Creşterea animalelor în artă şi literatură
2. Evoluţia creşterii animalelor
3. Creşterea animalelor = Zootehnie
3.1. Definiţia, obiectul şi importanţa studiului
creşterii animalelor domestice
3.2. Importanţa creşterii animalelor
3.3. Sistematica zootehnică (taxonomia)
3.4. Structura speciei
3.5. Domesticirea animalelor
5
4. Noţiunea de rasă
4.1. Accepțiuni
4.2. Formarea raselor
4.3. Caracterele de rasă
4.4. Clasificarea raselor
4.5. Structura internă a rasei
4.6. Variabilitatea în cadrul raselor
4.7. Adaptarea raselor
4.8. Aclimatizarea raselor
4.9. Degenerarea raselor

6
 1. Introducere - Creşterea
animalelor în artă şi literatură
Imagini cu scene de vânătoare, de sacrificare
sau cu creşterea animalelor au fost descoperite în
numeroase peşteri. Primele picturi rupestre au fost
executate cu cca 37000 de ani î.e.n.

Vechii egipteni au lăsat ceva asemănător unei

enciclopedii, despre viaţa lor, sub formă de picturi
pe morminte, sarcofage şi pereţii templelor; o pictură
murală (mileniul III) înfăţişează mulgerea vacilor. În
basoreliefuri apar reprezentări religioase zoomorfe,
imagini semi-umane: zeiţa Hathor- femeia cu cap de
vacă, încoronarea zeităţilor-cultul boului Apis.
7
 O altă enciclopedie este “Labirintul regelui Minos”, sau ruinele
palatului din oraşul Cnossos din Creta. Frescele , picturile,
numeroasele obiecte de gospodărie ne-a permis să ne facem o
imagine completă despre civilizaţia cretană; locuitorii Cretei se
ocupau cu luptele cu taurii- tauromachia, sau că taurii earau
folosiţi ăn spectacolele de circ.
În antichitate era foarte răspândit cultul taurului- simbol al
forţei şi fecundităţii. Pe sigilii se găseau desene cu aspect uman
sau corp uman şi cap de taur (Minotaur).
Învăţaţii eleni prezintă, în operele lor, nivelul creşterii
animalelor la diferite popoare. Astfel, Xenofon (430-355 î.e.n.) în
“Tratatul de economie” prezintă elemente de creşterea şi igiena
bovinelor.
Aristotel (384-322 î.e.n.) a lăsat posterităţii 3 opere în
domeniul creşterii animalelor: “De partibus animalium”, “De
generaţione animalium” şi “Historia animalium”

8
•  Omul se simţea înconjurat de forţe divine, bune sau
rele, care acţionau prin intermediul unor animale. Aceste
forte erau întrupate intr-o fiinţă reala si concreta, legată
de o anumita ambianta:
– şarpele pe câmp;
– leul in deşert,;
– crocodilul în fluviu, etc.

• Acestea aveau pentru egipteni o mai mare importanta

pentru ca erau prezente nemijlocit, imediat faţă de forţele
invizibilele, divine. De aceea ele trebuiau venerate
pentru a li se câştiga bunăvoinţa si protecţia prin
rugăciuni, prin sacrificii, ofrande si prin divinizarea lor.

9
continuare
• Taurul, vaca, berbecul, cainele, pisica, soimul, hipopotamul, leul,
ibisul, vor fi astfel divinizate.
• De la reprezentarile zoomorfe s-a trecut apoi la imagini compozite,
semi-umane, fantastice astfel:
- zeita Hathor – femeie cu cap de vaca;
- zeul Anubis – barbat cu cap de sacal;
- zeul Horus – cu cap de erete etc.
• Asemanea reprezentari isi au explicaţie în cadrul procesului
gândirii religioase a vechilor egipteni: se spunea despre zeu ca el
iubeste dar si uraste; ca ajuta dar si pedepseste; ca daruieste, dar
si ia inapoi cu sila.
• Ori acest dublu aspect al zeului nu putea fi sugerat printr-o
prezentare pur zoomorfa, exclusiv a sacalulai, eretelui, etc., si
atunci s-a ajuns la o reprezentare de compromis, la o reprezentare
dubla: nu se putea renunta la reprezentarea animala, dar cum
corpul omenesc sete cel caruia i se va rezerva functia de a sugera
aspectele pozitive, binefacatoare, “umane” ale divinitatii.

10
 Zeul Apis
• Zeul Apis este
reprezentat printr-un
taur alb cu pete
negre.

11
 Zeiţa Hathor
• Hathor era zeiţa bucuriei,
maternităţii şi iubirii.
• Ca zeiţă a fertilităţii, Hathor era
asociată şi pusă în legătură cu
revarsările Nilului.
• Ca mod de reprezentare, la
inceput, Hathor era adorată în
forma unei bovine.
• Mai târziu, este reprezentată ca o
femeie cu cap de vacă, şi in final
cu un cap uman, deşi uneori este
reprezentată cu urechi si coarne
similare cu cele ale bovinelor.
Reprezentarea cea mai întalnită
este aceea in care Hathor are
două coarne cu discul lunar in
mijloc.

12
Minotaurul

13
Theseus şi Minotaurul

14
15
16
17
 Cum a ajuns Rembrandt ... să picteze
cele două tablouri

• În perioada de ucenicie, curtând, cum e

normal, femei mai coapte, primise "Lecţii
de anatomie„ de la o doamnă dintr-un
"Rond de noapte"

18
19
20
21
 Francisco de Goya

Fiind chemat la fisc, ca orişicine,

acesta s-a contrazis degeaba cu nebunii
și a aflat şi el atunci, în fine,
ce monştri naşte somnul raţiunii.

22
23
 Nicolae Grigorescu

Plin de dezamăgire şi revoltă,

‘nainte de-a muri, el şi-a retras
și Carul Mare şi cel Mic, pe boltă...
dar din păcate ... boii au rămas.

24
 2. Evoluţia creşterii animalelor

Nivelul creşterea animalelor, la începutul

dezvoltării societăţii omeneşti era foarte
scăzut.
Abia în sec. al VIII-lea, în unele ţări, apar
preocupări pentru formarea de rase noi, prin:
•selecţie,
•dirijarea împerecherilor şi
•alimentaţie deosebită.

25
Explozia demografică a populaţiei umane a exercitat
o presiune foarte mare asupra domeniului de
creştere a animalelor, ceea ce a condus la noi
orientări în acest domeniu:
i. fenomenul de heterozis în creşterea animalelor;
ii. aplicarea ultimelor noutăţi în domeniul geneticii şi
nutriţiei;
iii. sporirea rapidă a efectivelor;
iv. creşterea producţiilor medii;
v. ameliorarea raselor existente;
vi. perfecţionarea tehnologiilor.

26
continuare

• Acest lucru presupune:

- concentrare,
- specializare
- intensivizarea,
- integrarea producţiei agricole.

27
continuare
Cunoaşterea efectivelor de animale prezintă o foarte mare
importanţă în economia fiecărei ţări. Aceste date sunt înscrise în
statistici anuale sau periodice, naţionale şi internaţionale
(statisticile internaţionale s-au introdus din anul 1830)

Totalitatea efectivelor de animale (de interes zootehnic)

dintr-o ţară formează aşa numitul şeptel (cheptel-lb.franceză)
şi reprezintă toate animalele din ţara respectivă,indiferent de
specie.

Pentru cunoaşterea valorii reale a şeptelului există mai multe

criterii în elaborarea metodei cum ar fi:
- masa corporală aprox.;
- valoarea animalelor.

28
continuare
În acest scop s-a introdus noţiunea de UVM
(unităţi vită mare).

Se consideră, pentru ţara noastră, o UVM ca

fiind echivalentul unui animal adult de talie
mare (taurinele şi cabalinele), sau 2 animale
tinere din aceleaşi specii (cu vârsta sub un an
şi jumătate), sau 4 oi sau 4 porci.
NOTĂ: Acest mod de evaluare poate fi diferit de la o
ţară la alta.

29
 3. Creşterea animalelor =
Zootehnie
• zoon - animal şi technos - tehnică.
• Zootehnia generală studiază, în prima parte,
noţiuni de ordin sistematic, respectiv originea şi
formarea speciilor de animale, procesul
domesticirii şi formării raselor, iar în a doua parte,
bazele morfofiziologice ale producţiilor şi principiile
ameliorării, creşterii şi dezvoltării.
• Zootehnia specială se ocupă cu aplicarea
concretă, pe specii de animale, a principiilor şi
metodelor elaborate de Zootehnia generală şi
vizează tehnica reproducerii, creşterii, ameliorării şi
folosirii animalelor, în funcţie de particularităţile lor.

30
 3.1. Definiţia, obiectul şi importanţa studiului
creşterii animalelor domestice

• Este ştiinţa care se i. creştere,

ocupă cu studiul
ii. reproducţie,
cunoaşterii şi
elaborării celor mai iii. ameliorare și
bune metode de: iv. exploatare a
animalelor
domestice

31
 3.2.Importanţa creşterii animalelor

i. asigură produse de origine animală de strictă

necesitate pentru alimentaţia omului,
ii. asigură necesarul de materii prime pentru
diferite industrii (textilă, pielărie, etc);
iii. contribuie la valorificarea intenselor suprafeţe
de pajişti naturale
iv. prin creşterea animalelor se valorifică în mod
rentabil marile cantităţi de subproduse
agricole bogate în celuloză pe care le
transformă în produse de origine animală
deosebit de valoroase.

32
 continuare

v. sectorul zootehnic contribuie la rentabilitatea

şi altor sectoare de activitate;
vi. unele specii de animale (cabaline, bubaline,
taurine) pot fi utilizate şi ca animale de muncă;
vii. toate speciile de animale concură la
producerea unor cantităţi însemnate de
îngrăşăminte organice valoroase, nepoluante;
viii. sectorul de creşterea animalelor are un rol
important în utilizare a forţei de muncă de la
sate.

33
 3.3. Sistematica zootehnică
(taxonomia)
Unităţile sistematice în zootehnie sunt: specia (formată din
una sau mai multe populaţii), rasa şi linia.
Populaţia este o unitate reproductivă de indivizi ce posedă
un fond comun de gene şi reprezintă unitatea de lucru în
ameliorarea genetică.

În funcţie de gradul de izolare reproductivă populaţiile

pot fi:
- deschise, care sunt comunităţi reproductive cu un aport
continuu de gene străine prin emigraţie (semirasele);
- închise, care sunt comunităţi reproductive cu un grad
mare de izolare reproductivă realizat în mai multe generaţii (
“rasele pure”).

34
 Sistematica zootehnică
După structura internă populaţiile sunt:
- simple - în care toţi indivizii ce o alcătuiesc au
posibilitatea reală de împerechere între ei; sunt în
general populaţii mici (de exemplu, liniile).
- complexe sau agregate de populaţii care sunt
alcătuite din populaţii simple în care indivizii au
posibilitatea potenţială de a se împerechea între ei (de
exemplu rasele şi speciile).
Taxonul – reprezintă orice populaţie, simplă sau
complexă, suficient de distinctă şi importantă pentru a fi
diferenţiată printr-un nume şi a fi clasificată printre
categoriile sistemice

35
Specia şi caracterele de specie
Specia reprezintă un nivel de organizare a
materiei vii, . este un sistem biologic deschis,
complet izolat reproductiv de restul lumii biotice,
printr-un mecanism de izolare controlat genetic.

Caracterele de specie sunt:

i. morfologice;
ii. fiziologice;
iii. ecologice;
iv. etologice;
v. geografice.

36
continuare

i. Caracterele morfologice, se referă la

însuşirile de exterior şi dezvoltare, (forma
corpului, scheletul, forma şi structura
oaselor craniene, particularităţile
citologice, coloritul producţiei piloase şi a
penajului etc…)
ii. Caracterele fiziologice, se referă la
particularităţile fiziologice (metabolism,
particularităţile serologice şi biochimice şi
capacitatea reproductivă).
37
continuare

iii. Capacitatea reproductivă- respectiv

fecunditatea poate fi:
•împerecheri posibile, produşii mor în perioada
embrionară;
•împerecheri posibile, produşii se dezvoltă dar
sunt sterili;
•împerecheri posibile, produşii se dezvoltă dar
sunt parţial sterili;
•împerecheri posibile, produşii sunt normali şi
fecunzi.

38
continuare

iv. Caractere ecologice se referă la adaptările

organismelor faţă de diverşi factori de mediu.
v. Caractere etologice sunt reprezentate de
particularităţile de comportament ale
indivizilor unei specii.
vi. Caracterele geografice se referă la aria
caracteristică de răspândire a unei specii.
NOTĂ: Aceste caracteristici se iau în considerare atunci când
celelalte caractere nu sunt concludente, la animalele
sălbatice.

39
 3.4. Structura speciei
• Semispecia sau “specia tânără”, rasă pe deplin formată
ce a atins unele din însuşirile speciei, dar nu pe toate;
• Subspecia sau rasa geografică sau ecologică
regională este “un grup de populaţii asemănătoare
fenotipic ale unei specii, ocupând un habitat din cadrul
habitatului speciei şi deosebindu-se taxonomic de
celelalte populaţii ale speciei”- bizonii şi zimbrii;
• Rasa (sau rasa ecologică locală sau ecotip) este
alcătuită din populaţii cu constelaţie genetică proprie şi
fenotip distinct de alte rase ale aceleiaşi specii.
• Populaţia locală este unitatea funcţională fundamentală
de bază a speciei.

40
 Speciile de animale care prezintă
interes pentru zootehnie
• Dintre toate încrengăturile lumii animale
interesează zootehnia încrengăturile Molusca,
Arthropoda şi Chordata.
• Încrengătura Arthropoda se subdivide în 9 clase
dintre care numai clasa Insecta cuprinde specii de
interes zootehnic respectiv:
- viermii de mătase (Bombyx mori) care fac parte
din familia Bombicydae ordinul Lepidoptera;
- albinele, (Apis melifera) care fac parte din familia
Apidae, ordinul Hymenoptera.

41
continuare

• Cele mai multe specii care interesează

zootehnia fac parte din încrengătura
Chordata, subîncrengătura Vertebrata şi
aparţin la trei clase şi anume:
- Mammalia (mamifere);
- Aves (păsări);
- Pisces (peşti).

42
 3.5. Domesticirea animalelor
3.5.1. Originea speciilor domestice
Privitor la originea animalelor domestice s-au emis
mai multe teorii.
• Teoria monofiletică, conform căreia fiecare specie
domestică provine dintr-o singură formă sălbatică;
• Teoria difiletică, susţine că unele specii de
animale au luat naştere din două forme sălbatice;
• Teoria polifiletică, după care fiecare specie a luat
naştere din mai multe forme sălbatice, mai exact
pentru fiecare rasă sau grup de rase ar fi existat o
formă sălbatică
43
 continuare

3.5.2. Etapele domesticirii: captivitatea, îmblânzirea şi

domesticirea propriu-zisă.
• Captivitatea - Această etapă a fost determinată de
caracterul nesigur al vânătorii şi de dorinţa omului primitiv
de a-şi asigura rezerve de hrană pe timp mai îndelungat.
• Îmblânzirea - Animalele sălbatice ţinute captive un
timp îndelungat, în generaţii succesive, şi-au format
reflexe condiţionate legate de prezenţa omului.
• Domesticirea - S-a realizat atunci când animalele
îmblânzite au început să se reproducă iar descendenţii
obţinuţi au fost crescuţi, timp de mai multe generaţii, în
condiţii diferite de cele ale părinţilor.

44
3.5.3. Epoca şi centrele domesticirii
• Se consideră că principalele specii de animale au fost
domesticite în neolitic, între al VIII-lea şi al V-lea mileniu
î.e.n., cu excepţia câinelui care a fost domesticit la sfârşitul
paleoliticului (mileniul XVIII î.e.n.).

• Centrele domesticirii. Majoritatea cercetărilor au dovedit

existenţa a 4 centre de domesticire:
i. Asia centrală şi de Sud-Est se consideră a fi cel mai vechi
şi mai puternic centru de domesticire. Aici au fost domesticite
vitele cornute mari, câinele, porcul şi găina;
- Asia Mică şi Africa de Nord este al doilea centru de
domesticire. Aici se presupune că au fost domesticite vaca,
porcul, capra, găina, gâsca, păunul şi porumbelul;
ii. Continentul American, unde au fost domesticite lama,
raţa leşească şi curca.

45
continuare

iii. - al treilea centru este cel european, în care

au fost domesticite vitele cornute mari, caii grei, oile,
iepurii, renul şi raţa;
iv. - Africa deşi dispune de numeroase specii de
animale sălbatice a dat puţine specii domestice
asinul, cămila cu o singură cocoaşă (dromaderul),
pisica, bibilica şi struţul.

NOTĂ: Aceste centre de domesticire n-au rămas izolate, întrucât

prin migraţia popoarelor, animalele domestice s-au răspândit
dintr-o regiune în alta populând ulterior tot globul.

46
3.5.4. Consecinţele domesticirii
Modificări de natură morfologică şi fiziologică.

i. Modificările morfologice sunt:

- dimensiunile şi greutatea corporală s-au modificat
mult, apare o mare variabilitate în cadrul aceleiaşi specii,
mai ales la cai şi câini;
- scheletul a suferit modificări atât în ce priveşte structura,
forma sau numărul de oase;
- musculatura a suferit modificări însemnate, în special la
rasele de carne;
- culoarea la animalele domestice a suferit modificări
profunde;
- pielea şi producţiile piloase s-au modificat mult la
animalele domestice.

47
continuare

ii. Modificările fiziologice sunt profunde

şi vizează:
- creşterea capacităţii de folosire a
hranei;
- apariţia aptitudinilor productive;
- modificări ale funcţiei de reproducţie;
- modificări ale procesului de creştere
etc.

48
 4. Noţiunea de rasă
4.1. Accepțiuni

•Rasa este o subdiviziune a speciei, creată de om, proprie

numai animalelor domestice şi este formată din indivizi
asemănători între ei.
•De regulă, rasa este un agregat de populaţii, rar o populaţie
simplă şi care are un efectiv suficient de mare pentru a
evalua sub influenţa selecţiei, evitându-se consangvinizarea.
•Indivizii unei rase prezintă pe lângă caracterele comune
speciei de care aparţin şi anumite însuşiri prin care se
aseamănă între ei şi se deosebesc de indivizii din alte rase.

49
continuare

• Indivizii din aceeaşi specie, dar din rase diferite,

nu sunt izolaţi reproductiv decât în mod artificial
(de către om).
• Rasa este unitatea de lucru în ştiinţa şi practica
zootehnică şi a fost definită de Al.
Furtunescu ca fiind:
• “o grupă de animale domestice din aceeaşi
specie, având origine comună şi anumite însuşiri
ereditare asemănătoare, formată de om în
aceleaşi condiţii naturale şi artificiale de mediu în
vederea unor scopuri economice determinate”.

50
4.2. Formarea raselor
La formarea raselor au contribuit două categorii de factori:
natural-istorici şi social economici
i. Factorii naturali-istorici
• domesticirea aceleaşi forme sălbatice în condiţii de mediu
diferite;
• migraţia animalelor, fie pentru căutarea unor condiţii de
mediu mai bune fie impusă de om.
• originea polifiletică a unor specii domestice (bovine,
cabaline, ovine, suine);
• Aceşti factori au determinat apariţia unui grup redus de rase
primitive, slab productive, tardive, dar puţin pretenţioase şi
rezistente: Sura de stepă, Țurcana, Țigaia etc.

51
 ii. Factorii social economici (sau artificiali)
sunt:
- alimentaţia;
- adăpostirea;
- îngrijirea;
- selecţia;
- încrucişarea;
- dirijarea activităţii de reproducţie;
- creşterea dirijată a tineretului etc.

52
4.3. Caracterele de rasă
Există două grupe de caractere: morfologice şi
fiziologice.
i. Caracterele morfologice mai importante sunt:
- talia, sunt rase de talie mare, mică sau mijlocie;
- greutatea corporală - rase grele, intermediare sau
uşoare;
- conformaţia corporală - se referă la forma,
dimensiunea, direcţia unei regiuni corporale sau a unui grup
de regiuni;
- pielea şi producţiile piloase - prezintă caractere
diferenţiale în privinţa fineţii, structurii şi a pigmentului;
- culoarea părului, lânii şi a penajului - sunt
caractere de rasă pentru majoritatea speciilor de animale
domestice.

53
 ii. Principalele caractere
fiziologice sunt:
- producţia;
- precocitatea;
- capacitatea de valorificare a hranei;
- prolificitatea;
- rezistenţa etc.

54
Producţia - este caracterul care exprimă în cel mai
înalt grad potenţialul economic al raselor şi serveşte
drept criteriu în clasificarea valorică a acestora.
Precocitatea - însuşirea unor animale de a atinge
maturitatea sexuală şi corporală într-un timp mai scurt.
Capacitatea de valorificare a hranei este
caracteristică raselor specializate pentru carne.
Prolificitatea este însuşirea femelelor, din speciile
multipare, de a da naştere la un număr cât mai mare
de produşi la fătare.
Rezistenţa la îmbolnăviri şi la diferiţi factori de
climă, este o însuşire importantă şi diferă de la o rasă
la alta în funcţie de gradul de ameliorare.

55
4.4.Clasificarea raselor

Criterii de clasificare a raselor:

* După conformaţia corporală de ansamblu rasele pot fi:
- longilinii sau dolicomorfe (zvelte şi lungi);
- brevilinii sau brevimorfe (compacte);
- medii-linii sau mezomorfe (cu proporţii mijlocii).
* După aptitudinea economică sunt:
- rase specializate;
- mixte.
* După precocitate rasele pot fi:
- rase precoce;
- rase tardive.

56
* După gradul de ameliorare se pot distinge următoarele tipuri
de rase:
- rase perfecţionate sau pure. Sunt rase “închise
reproductiv”.În funcţie de gradul de izolare reproductivă, rasele
perfecţionate se împart în: rase închise (“pure” propriu zis) cu
registrul genealogic închis (calul Pur sânge englez) şi rase
“deschise” cu registrul genealogic deschis (Trăpaşul românesc);
- rase locale (primitive sau naturale) sunt rase rezultate prin
bariere geografice şi prin intervenţia directă a omului;
- supra-rase sunt grupuri monofiletice de rase, fenotipic prea
diferite pentru a putea fi incluse într-o singură rasă;
- semi-rase (rase de tranziţie sau ameliorate) sunt populaţii în
curs de absorbţie, care au dobândit unele din atributele rasei,
dar nu pe toate.

57
4.5.Structura internă a rasei

• Rasele se caracterizează printr-o anumită

omogenitate şi constanţă, care însă nu au un caracter
absolut ci relativ, deoarece sunt formate din grupe de
animale asemănătoare prin caracterele generale de
rasă dar prezintă totuşi unele particularităţi.

• Rezultă că rasele au o anumită structură internă,

anumite subdiviziuni.
Aceste subdiviziuni sunt:
- varietatea;
- linia;
- familia.

58
• Varietatea – un nr. de indivizi diferenţiaţi de
restul animalelor printr-o serie de caractere
morfologice şi fiziologice.

• Linia – o populaţie simplă ce evoluează sub

influenţa selecţiei şi (sau) a derivei genetice
şi este izolată reproductiv de către om.
După ponderea gradului de înrudire dintre indivizi
se cunosc 4 tipuri de linii.

59
 Linia
Linia neconsangvinizată este o populaţie simplă, care
evoluează sub influenţa selecţiei, evitând consangvinizarea. Sunt
2 tipuri de astfel de linii:
- crescătoriile de elită ce includ cele mai valoroase exemplare
ale unei rase.
- liniile neconsangvinizate propriu-zise sunt formate şi
ameliorate după programe riguros întocmite sunt destinate
încrucişărilor industriale.

Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă, care

evoluează sub influenţa selecţiei şi a unei consangvinizări
moderate (cca 3% pe generaţie)
Linia consangvinizată este cea mai mică populaţie (minimum 2
indivizi) care rezultă dintr-o creştere a consangvinizării pe
generaţie mai mare de 6%.

60
Linia (populaţia) stabilă genetic este o populaţie
simplă, nesupusă selecţiei, consangvinizării şi
imigraţiei, deoarece nu intervine nici un factor
modificator al frecvenţei de genă şi de genotip.

Linia (populaţia) stabilă genetic se poate utiliza ca:

- populaţie de control (martor) pentru a măsura
progresul genetic realizat de populaţia supusă
ameliorării genetice;
- rezervă de gene din populaţiile pe cale de
dispariţie, sau pot fi folosite la revitalizarea unor rase
excesiv de ameliorate şi care încep să degenereze

61
 Familia

•Familia – descendenţii ambelor sexe ce provin

de la aceeaşi formă parentală masculină sau
feminină.
•Poate avea un număr variabil de indivizi în
funcţie de prolificitate;
– la vacă 6-7 produşi;
– la scroafă 40-100;
– la un taur folosind ÎA, un nr. foarte mare de produşi

62
4.6. Variabilitatea în cadrul raselor
• Indivizii uni rase nu sunt omogeni ci prezintă abateri de
la tipul mediu al rasei→aşa numitele plus şi minus
variante, acestea constituind variabilitatea.
• Variabilitatea este determinată de structura genetică a
indivizilor dar şi de condiţiile de mediu în care aceştia
evoluează.
• Variabilitatea se referă la două grupe de caractere:
- cantitative ce cuprind atât elemente de exterior cât şi
producţiile;
- calitative, se referă la acele însuşiri care nu pot fi
exprimate prin cifre: formatul corporal culorile constituţia
tipul morfo-productiv.

63
4.7. Adaptarea raselor
Adaptarea este procesul de modificare morfo-fiziologică a
animalelor ca răspuns la factorii noi de mediu în care au
fost transferate.

Adaptarea fenotipică este începutul adaptării

genetice şi priveşte individul şi numai indirect populaţia, pe
când cea genetică priveşte în exclusivitate populaţia.

Animalele care manifestă o bună adaptare se

caracterizează prin: pierderea minimă a greutăţii pe
perioada expunerii la stres, rezistenţă la boli,
longevitate mare şi în special prin menţinerea
fertilităţii.

64
4.8. Aclimatizarea raselor
• Aclimatizarea se manifestă printr-o creştere a toleranţei
faţă de solicitarea continuă şi repetată la un stresor
climatic complex.

În general, rasele mixte se aclimatizează mai uşor

comparativ cu cele specializate unilateral, la fel şi
animalele tinere,care îşi desăvârşesc creşterea în mediul
nou creat ,se aclimatizează mai uşor decât cele adulte etc.

În prezent, datorită faptului că toţi factorii de mediu pot fi

controlaţi de către om, aclimatizarea diferitelor populaţii de
animale domestice în diferite zone ale globului, este o
problemă de tehnologie şi ea depinde de dezvoltarea
economică a fiecărei ţări.

65
4.9. Degenerarea raselor

Este un fenomen opus aclimatizării, care

exprimă totalitatea modificărilor suferite de
organismul animal şi care duc la scăderea vitalităţii,
a capacităţii de producţie şi de reproducţie.

Semnele degenerării sunt:

- modificări în aspectul general al corpului;
- modificări în îmbrăcămintea piloasă;
- scăderea fecundităţii.

66
Cauzele degenerării
- condiţii necorespunzătoare de hrănire şi
adăpostire în perioada de dezvoltare a animalelor
tinere;
- exploatarea neraţională a animalelor;
- introducerea la reproducţie a animalelor tinere
înainte de vârsta optimă;
- lipsa unei selecţii corecte a animalelor de
reproducţie;
- practicarea unor împerecheri strâns înrudite şi
necontrolate etc

67