Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PSIHOPATOLOGIE
PSIHOPATOLOGIE
2 teme de cercetare:
A. Relația dintre apariția tulburării mintale și
apartenența la o clasă socială
B. Variația istorică a datelor epidemiologice
Conceptul de NORMALITATE
Dictionarul de psihologie Larousse precizeaza ca
normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un
mediu sociocultural la altul.
Cuvantul normal provine de la latinescul norma =
unghi drept, ceea ce nu oscileaza nici la dreapta, nici
la stg, ceea ce se afla chiar la mijloc.
Anomalie (din gr. omalos = egal, regulat, neted) +
prefixul “a”, anomalia fiind deci, opusul regularitatii.
Anormal nu e egal cu a avea o anomalie.
Conceptul de NORMALITATE
Criterii de normalitate (Ellis & Diamond)
1. Conștiința clară a eului
2. Capacitatea de orientare în viață
3. Nivel înalt de toleranță la frustrare
4. Autoacceptare
5. Flexibilitate în gândire și acțiune
6. Realism și gândire antiutopică
7. Asumarea responsabilității
8. Angajarea în activități creatoare
Conceptul de NORMALITATE
9. Angajarea moderată și prudentă în activități
riscante
10. Conștiință clară a interesului social
11. Gândire realistă
12. Acceptarea incertitudinii și capacitate de ajustare
13. Îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de
perspectivă.
Conceptul de NORMALITATE
G.Ionescu - distincția boală – anormalitate
- HIPOPROSEXII
- HIPERPROSEXII
Tulburările atenției
HIPOPROSEXIILE
Idee dominantă
Idee prevalentă
Idee obsesivă
Idee delirantă
Tulburările de gândire
Ideea dominantă – se înscrie în sfera normalului
După o discuție, lectura unei cărți, un spectacol, o
idee inedită, cu anumite implicații pentru cel în
cauză, se detașează de ansamblul ideativ, impunându-
se celui în cauză.
Ea este, însă, complet reversibilă.
B.1.Ideea prevalentă (Wernicke) este o idee care se
impune gândirii ca nucleu al unui sistem delirant.
Tulburările de gândire
B.2.Ideea obsesivă – când ideea izbucnește, irumpe,
asediază gândirea și se impune conștiinței, deși este în
dezacord cu aceasta.
Străină și contradictorie situației și personalității
insului, acesta îi recunoaște caracterul parazitar și
patologic, luptă pentru a o înlătura, fără a izbuti de
cele mai multe ori să o învingă.
Obsesia se poate prezenta clinic sub forma unei idei,
a unor amintiri și reprezentări, sub forma unor fobii
sau tendințe impulsive.
Tulburările de gândire
Obsesiile ideative
Subiectul se află într-un continuu dubiu asupra
acțiunilor sale, într-o perpetuă pendulare asupra
eventualităților posibile, se întreabă, analizează,
revine.
Este boala lui de ce?.. poate, ..dacă
Majoritatea ideilor sale au un caracter bifazic, ele
fiind imediat și spontan urmate de altele opuse.
Tulburările de gândire
Amintirile și reprezentările obsesionale
Se exprimă clinic prin perseverarea penibilă a
rememorării unor evenimente cu conținut neplăcut,
jenante sau dificile.
Caz prezentat de Snejevski, al unei mame care și-a
pierdut copilul.....ilustrare pentru reprezentarea
obsesională (ideile contrazic realitatea)
Tulburările de gândire
Obsesiile fobice
Reprezintă teama față de anumite evenimente,
acțiuni, lucruri, situații și teama nejustificată (și
apreciată ca atare) dar pe care pacientul nu o poate
alunga, în ciuda faptului că evită situația respectivă.
Distincție anxietate – fobie
Fobiile – o grădină cu rădăcini grecești
De obicei nu apar izolate, ci înmănunchiate
Tulburările de gândire
Obsesiile impulsive – aceeași procesualitate
obsesivă, îndeamnă bolnavul la acte particulare,
lipsite de rațiune, inacceptabile sau ridicole.
Întrucât manifestarea liberă a acestor impulsuri ar
avea consecințe negative pentru cel în cauză, acesta
opunându-li-se, se încarcă emoțional cuprins de
teamă și panică.
Teama de a nu da curs tendinței impulsive, spre care
este împins, poartă numele de compulsiune.
Tulburările de gândire
Exemple:
- compulsiune de defenestrare de la etaj
- compulsiune de pruncucidere
În acest tip de obsesii impulsive, pacienții iau în
special măsuri de apărare.
În alte tipuri de obsesii și fobii, execută o serie de
acțiuni menite să elibereze tensiunea, îndeplinind
ritualuri sau realizând într-o formă caricaturală și
benignă actul obsedant.
Tulburările de gândire
Ideile obsedante, fobiile, acțiunile obsesive se
întâlnesc prin excelență în nevroza obsesivo- fobică,
în tulburarea de personalitate psihastenică.
Idei obsedante pot fi întâlnite și în psihoze, mai ales
la debutul acestora sau în perioada de regresiune a
lor.
Depresiile vârstei înaintate pot debuta sub formă
obsesională.
Tulburările de gândire
Ideile delirante
Pasul ultim în patologia gândirii, care determină
transformarea ei calitativă și semnifică detașarea de
țărmul normalității, îl constituie ideea delirantă.
De obicei limpede exprimată, evoluînd pe un fond de
claritate a conștiinței, apare insidios sau brusc,
punând stăpânire pe comportamentul individului.
Tulburările de gândire
CARACTERISTICI:
1. este neconformă cu realitatea, este o judecată
eronată care domină cș bolnavului
2. este impenetrabilă la critici, contraargumente,
confruntare.
3. este incompatibilă cu existența atitudinii
critice, bolnavul fiind lipsit de capacitatea de a-i
sesiza în mod conștient esența patologică.
Tulburările de gândire
Distincție delir vs idee delirantă
Delirul este o stare de tulburare a lucidității
conștiinței (delirium = aiurare). Stările delirante se
studiază la capitolul privind psihopatologia
conștiinței.
Ideea delirantă (de lira = alături de brazdă)
Tulburările de gândire
Conținutul gândirii aberante, ideile și
temele aberante par a depinde de mediul în
care s-a dezvoltat și trăiește pacientul, de
preocupările lui din perioada respectivă.
În funcție de tabloul clinic al bolii psihice în
care apar, ideile delirante pot avea conținut
mai verosimil sau dimpotrivă, neverosimil,
abstract, absurd, fantastic sau confabulator.
Tulburările de gândire
În funcție de gradul de dezvoltare al psihismului, dar
depinzând mai ales de gradul de destructurare al
acestuia, id se pot articula în tendința lor de
sistematizare, într-o formă coerentă, mai mult sau
mai puțin stringentă și uneori chiar aparent logică.
În cazul delirului sistematizat, tulburarea psihică pare
bine delimitată, circumscrisă, în afara acestei
tulburări, persoanele respective lasă impresia de a fi
relativ bine adaptate – sec XIX – monomanii.
Tulburările de gândire
Sub aspectul conținutului tematic, ideile delirante
pot fi sistematizate în:
A. Idei delirante expansive (macromanice)
B. Idei delirante depresive (micromanice)
C. Idei delirante mixte, pot fi întâlnite atât
pe fond expansiv, cât și pe fond depresiv.
Tulburările de gândire
A. Ideile delirante expansive
A1. Idei delirante de mărire și bogăție (grandoare),
pot fi exprimate printr-un simplu sentiment de
satisfacție, de forță, putere, talent, inteligență,
frumusețe, bogăție etc., putându-se referi la propria sa
persoană (capacitățile sale) sau averea sa (posesiuni).
Sub aspectul intensității lor, aceste idei pot fi
exprimate vag, intermitent, pe un fundal de satifacție,
automulțumire și optimism, ca în manie și uneori, în
forma paranoidă a schizofreniei.
Tulburările de gândire
Alteori, temele sunt redate prin idei ferme, bine
conturate, detaliate și sistematizate.
Ideile privesc nu atât averea, cât mai ales persoana
pacientului, ornată cu multiple capacități și
posibilități.
Spre deosebire de prima situație, în care bolnavul, în
optimismul său debordant nu simțea nevoia să-i
convingă pe ceilalți și să-și impună ideile, în cea de a
doua, cel în cauză este centrat pe ideea recunoașterii
de către ceilalți, pe ideea sacrificiului și a luptei.
Tulburările de gândire
A2. Idei delirante de invenție – constau în elaborarea
unor planuri sau încercări de realizare a unor
dispozitive sau aparate de interes major.
A3. Ideile delirante de reformă sunt îndreptate spre
elaborarea unor planuri filantropice, de pace universală
și veșnică, a unor sisteme filosofice sau politice.
A4. Ideile delirante de filiație constau în convingerea
bolnavilor de a fi descendenții unor familii renumite
sau moștenitorii unor persoane cu situație economică,
culturală sau socială înaltă.
Tulburările de gândire
A.5. Ideile delirante erotomaniace exprimă convingerea
delirantă a bolnavului de a fi iubit de obicei de către o
persoană cu un nivel sociocultural superior lui și căreia îi
atribuie în mod deliberat sentimente de dragoste față de
el.
Sub aspect clinic, ideile erotomaniace sunt însoțite de o
stare de exaltare psihică și polarizare pasională, care-i
comandă și călăuzește conduita.
Izvorul ideii delirante este constituit în special de iluzii,
intuiții, false demonstrații și interpretări, iar uneori de
conversații indirecte, de natură halucinatorie.
Tulburările de gândire
A.6. Ideile delirante mistice sau religioase
Se deosebesc de misticism, speranță sau chiar
convingerea în existența Divinității.
Bolnavul se crede cu toată convingerea purtătorul
unei misiuni de ordin spiritual, religios, al unui mesaj
transcendental în virtutea căruia el este menit să
instaureze pacea în lume, să propovăduiască credința,
să întroneze armonia universală etc.
Tulburările de gândire
B. Ideile delirante depresive
B.1. Idei delirante de persecuție – convingerea
bolnavilor că sunt urmăriți, persecutați, că se
complotează împotriva lor, etc.
Cum această situație este trăită cu teamă intensă, ei
recurg la măsuri de apărare și într-o fază mai avansată
pot trece la acte de violență, realizând conversiunea
persecutați – persecutori.
Tulburările de gândire
B.2. Ideile delirante de revendicare – izvorăsc din
convingerea bolnavului de a fi fost victima unei
nedreptăți.
Pe plan clinic se manifestă printr-un sentiment
perpetuu de frustrare.
În virtutea ID, bolnavii își canalizează întreaga
activitate spre recunoașterea drepturilor lor.
Intentează procese, fac sacrificii economice mai mari
decât propritățile pe care le revendică.
Tulburările de gândire
B.3. Ideile delirante de gelozie – se traduc prin
inspectarea gesturilor, expresiei mimice, intonației,
atitudinii și dipoziției afective a partenerului,
interpretate drept mijloace de comunicare cu o terță
persoană sau probe de adulter.
Ideea de gelozie este alimentată în general de false
recunoașteri, iluzii de percepție și memorie,
interpretări delirante, iar la alcoolici este amplificată
atât de experiențele onirice, confuzionale, cât și de
scăderea libidoului.
Tulburările de gândire
B.4. Ideile delirante de relație/influență – imprimă
bolnavului convingerea că persoanele din ambianță
exercită asupra sa o influență negativă și că prin cuvinte,
gesturi sau acțiuni, fac aprecieri defavorabile asupra
calităților sale morale, intelectuale, fizice ori sexuale.
B.5. Ideile delirante de autoacuzare și vinovăție – merg de
la culpabilizare, prin dizgrație, la nedemnitate.
Bolnavul se consideră vinovat de situația grea în care se
află, de nereușita copiilor, de necazurile prietenilor etc.
În depresii – suicid – omucidere (altruistă)
Tulburările de gândire
B.6. Ideile delirante hipocondriace – bolnavii
consideră că sunt amenințați de o boală grea,
incurabilă, de obicei cu sfârșit letal, ceea ce-i face să
interpreteze și amplifice nemăsurat tulburări efemere
și minore ale funcției diverselor aparate/sisteme.
Se autoanalizează și se documentează încontinuu în
legătură cu presupusa afecțiune.
Mai ales la bolnavii în vârstă, aceste idei pot fi însoțite
de halucinații cu un caracter fantastic, absurd (locul
unor organe s-a modificat).
Tulburările de gândire
B.7. Ideile delirante de negație – bolnavul nu
recunoaște realități evidente, ajungând să nege însăși
realitatea funcțiilor vitale, existența unor organe, a
unui proces psihic, a unor aspecte din realitate etc.
Bolnavii afirmă că nu mai mănâncă, nu mai respiră,
că organele s-au atrofiat etc.
Ideile delirante caracterizate prin enormitate,
negație și imortalitate = sindromul Cotard
Tulburările de gândire
C. Ideile delirante mixte
Termenul mixt nu exprimă melanjul ideativ ci
ambiguitatea, tonalitatea afectivă pe care evoluează
aceste idei.
C1. Ideile de interpretare – rezervă
Bolnavii supun tot ceea ce percep, văd sau aud, rigorilor
raționamentului inductiv, completat însă intuitiv și
imaginativ.
În linii mari, ideea conferă bolnavului convingerea delirantă
că gesturile, acțiunile sau afirmațiile persoanelor din jur
poartă o semnificație specială cu referire la el.
Tulburările de gândire
C.2. Ideile de influență – exprimă convingerea
bolnavului de a se afla sub imperiul unei forțe străine.
Dacă în trecut pacienții erau convinși că influența
exterioară se exercită asupra lor în special prin diavol,
ocultism, acum ei cred că se acționează prin sugestie,
hipnoză, unde electromagnetice, radiații atomice etc.
C.3. Ideile cosmogonice, metafizice, au pretenția de a
elucida originea vieții, a lumii, a sufletului,
reîncarnării, metempsihozei etc.
Tulburările de gândire
D. Tulburări operaționale ale gândirii
Pot fi pasagere și reversibile, referindu-se la
scăderea, în grade variabile, a randamentului și
eficacității operaționale a gândirii și se întâlnesc în stări
reactive, surmenaj, posttraumatic, infecții și intoxicații.
Permanente:
Staționare – nedezvoltarea gândirii, incapacitatea de a
atinge anumite nivele operaționale
Progresive – scăderi progresive și globale la nivelul
întregului psihism.(demențe)
Tulburările afectivității
Față de orice aspect al ambianței, în orice moment al
existenței sale, insul dezvoltă o trăire.
Prin caracterul său pregnant subiectiv, afectivitatea
este procesul psihic cel mai legat de personalitate,
prin intermediul căruia individul se manifestă ca
existență originală, unică, irepetabilă.
În sens larg, afectivitatea înglobează stările afective
elementare, emoțiile, dispozițiile, sentimentele și
pasiunile.
Tulburările afectivității
În psihopatologie, tulburarea stărilor afective a fost
apreciată după următoarele criterii: natura
(polaritatea), intensitatea, forța, labilitatea,
conținutul, adecvarea motivațională sau motivarea
delirantă.
Tulburările afective pot fi de asemenea analizate sub
aspectul modificărilor cantitative (hiper și
hipotimiile), cât și sub aspectul modificărilor
calitative (paratimiile).
Tulburările afectivității
A. Hipotimiile
Reprezintă scăderi în grade diferite ale tensiunii
afective, traduse prin expresivitate mimică redusă,
răspuns comportamental sărac, rezonanță afectivă
ștearsă.
Se întâlnește în oligofrenii, stări de deteriorare
cognitivă, traumatisme cranio cerebrale, stări
confuzionale cu etiologie variată.
Tulburările afectivității
A1. Indiferența se traduce prin dezinteres pentru lumea
exterioară și slabă modulare a paletei emoționale.
A2. Apatia este caracterizată prin lipsa de tonalitate
afectivă și dezinteres auto și allopsihic. Ca termen generic,
semnifică și situațiile psihologice care nu ating o
amplitudine clinică și la baza cărora stă în primul rând lipsa
de interes.
A3. Atimia se caracterizează prin scăderea foarte
accentuată a tonusului afectiv și a capacității de rezonanță
afectivă la situațiile ambianței, ilustrând stări somatice sau
psihice grave (idioție, demențe, stări confuzionale grave,
schizofrenie catatonică).
Tulburările afectivității
B. Hipertimiile
B1. Depresia (hipertimie negativă) se caracterizează
printr-o puternică trăire, printr-o participare afectivă
intensă sub un evantai restrâns, cu sentimentul durerii
morale, al inutilității și devalorizării.
Dispoziția deprimată, conținutul perceptual cenușiu,
lipsit de voioșie, uneori neclar, ideație lentă cu conținut
trist, dureros, se exteriorizează pe plan motor printr-o
inhibiție marcată sau prin neliniște anxioasă, mimica,
pantomimica exprimând concordant conținutul dureros
al trăirilor afective.
Tulburările afectivității
Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen în
practica psihiatrică.
După gradul de intensitate, se poate descrie o
depresie nevrotică și una psihotică.
Depresia de intensitate nevrotică este declanșată
psihogen și se manifestă sub aspectul unor stări de
tristețe prelungită, lipsă de inițiativă, intoleranță la
frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii,
tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, anxietate.
Apare în reacțiile de intensitate nevrotică, în decompensările
personalității psihastenice, isterice, afective, în stări de epuizare.
Tulburările afectivității
Depresia de intensitate psihotică
Fiecare din elementele constitutive ale sindromului
depresiv atinge intensitatea maximă, modificând
comportamentul și personalitatea în sens psihotic.
Dispoziția depresivă este trăită ca un vid, o lipsă
totală a contactului și rezonanței afective cu lumea,
resimțită dureros de către subiect.
Anestezia afectivă conduce la pierderea interesului
pentru lucruri și oameni.
Tulburările afectivității
Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin
sărăcirea conținutului ideativ, incapacitate de evocare
și sinteză, incapacitate de evocare și sinteză,
hipoprosexie.
Asociațiile sunt dificile, imaginația redusă,
hipermnezie selectivă însoțită de ruminații.
Producția verbală traduce în mare măsură inhibiția
intelectuală, fiind încetinită, ajungând uneori până la
mutism.
Tulburările afectivității
Scăderea performanțelor intelectuale, prezența
anesteziei psihice generează sentimente de depreciere
și durere morală.
Acestea vor genera, la rândul lor, idei de autoacuzare,
inutilitate, care pot deschide calea spre suicid.
Nemaiputându-și imagina viitorul, pacientul pierde
orice dimensiune a realității, are stări de derealizare și
depersonalizare.
Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o
inhibiție profundă, mergând până la imposibilitatea de
a se deplasa.
Tulburările afectivității
Depresia mascată – termenul se folosește de la
sfârșitul anilor 20, fiind aplicat de Lange depresiilor
endogene, cu dominantă copleșitoare a simptomelor
fizice.
În 1973 este definit ca boală depresivă în care
simptomele somatice ocupă primul plan iar
simptomele psihice se află în planul secund (ca
substrat).
Tulburările afectivității
Anxietatea – definită de P. Janet ca teamă fără obiect,
considerată a însoți frecvent stările depresive.
Această teamă difuză se manifestă prin neliniște
psihică și motorie, cu răsunet neurovegetativ
(palpitații, tulburări vasomotorii, oscilații tensionale,
transpirații difuze).
Din câmpul fenomenologiei anxioase, Freud a desprins
nevroza anxioasă, având drept componentă psihică
iminența unui pericol, amenințarea, iritabilitatea,
scăderea capacității de concentrare + simptomele
neurovegetative descrise anterior.
Tulburările afectivității
Este frecvent întâlnită de-a lungul vieții, având rol
adaptativ
Contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale
organismului și la pregătirea pentru acțiune
Anxietatea, teama și instinctul de a fugi sunt
mecanisme de apărare contra pericolelor.
Anxietatea patologică este diferită de neliniștea sau
teama obișnuită
Tulburările afectivității
Caracteristici:
este nemotivată
se referă la un pericol iminent și nedeterminat, față
de care apare o atitudine de așteptare
fiind desprinsă de concret, nedistinctă, este
proiectată în viitor, viitor pe care insul îl consideră
încărcat de surprize negative, cu semnificații
implacabile.
datorită acestui fapt este mai mult potențială decât
actuală și uneori, mai mult gândită decât trăită.
Tulburările afectivității
Este însoțită de convingerea neputinței și
dezorganizării în fața pericolului
Asociază o simptomatologie vegetativă intensă,
neplăcută, declanșând astfel un cerc vicios.
G. Coșbuc
Tulburările afectivității
D1. Inversiunea afectivă – se manifestă ca o
schimbare a sentimentelor pozitive, firești, avute de
subiect anterior îmbolnăvirii față de persoane
apropiate din familie.
Bolnavul dezvoltă ostilitate față de persoane pe care
înainte de îmbolnăvire le-a iubit sau ar fi trebuit să le
iubească.
Se întâlnește în schizofrenii, parafrenii, delirul de
gelozie.
Tulburările afectivității
D.2. Ambivalența afectivă – constă în trăirea
simultană a două sentimente anatagoniste (dragoste –
ură, dorință – teamă) într-un amestec indestructibil.
Se întâlnește în schizofrenie și uneori, în tulburările
involutive.
Autovictimizarea
“Viața și moartea
Ți-am pus dinainte,
Binecuvântare și blestem”
Biblia - Deuteronomul
Suicidul
Etimologic – Sui = pe sine și Cidium = ucigaș
Orice caz în care moartea rezultă
direct sau indirect dintr-un act pozitiv
sau negativ, făcut de victima însăși,
care știe că trebuie să producă acest
rezultat.
E. Durkheim
Suicidul
Actual se folosește sintagma conduită suicidară,
aceasta înglobând suicidul reușit, tentativele, ideile de
sinucidere, sindromul presuicidar.
Biberi, citat de Butoi,T., consideră S un act care
presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai
puternic înrădăcinate ale structurii biologice.
Sensul sinuciderii ar fi unul de negație și catastrofă,
presupunând negarea instinctului vital într-un
moment existențial resimțit de persoană ca dramatic
și fără nici o altă ieșire.
Suicidul
Paradoxal, s-a constatat că rata sinuciderilor scade în
situații limită: războaie, calamități naturale,
prizonierat.
Explicații:
- creșterea sentimentului de coeziune
umană
- lupta pentru supraviețuire, care face ca
instinctul de conservare să devină
predominant.
Suicidul
Freud leagă sinuciderea de starea de
melancolie, pe care o definește, psihanalitic,
o depresie profundă și dureroasă, în care
încetează orice interes pentru lumea
exterioară, cu pierderea capacității de a iubi,
datorită diminuării sentimentului stimei de
sine.
Suicidul
Epidemiologic – ocupă locul 4 între cauzele de deces,
după bolile cardiovasculare, neoplasme, accidente.
În grupa de vârstă 15 – 19 ani, suicidul reprezintă a
doua cauză de deces, după accidente.
Geografic, rata suicidului scade de la N la S și de la V
la E.
Printre profesii, cei mai expuși par a fi medicii.
Deși literatura de specialitate vorbește de valuri sau
epidemii de suicid, practic sunt doar momente de mai
intensă mediatizare.
Suicidul
Instanțe ale fenomenului suicidar
1. Ideea de suicid veleitară – reprezintă o dorință
tranzitorie de autodistrugere, cu proiecția teoretică a
actului, fără punerea sa în practică, dorința fiind
generată numai de încărcătura afectivă de moment.
2. Șantajul cu suicidul – apare la persoanele cu
structură psihică labilă sau la cele cu coeficient
intelectual scăzut, având scopul de a obține mai multe
drepturi, un plus de libertate,etc. Frecvent întâlnit la
femei și adolescenți.
Suicidul
3. Tentativele suicidare – sunt sinucideri ratate din
motive tehnice (mijloace de sinucidere inadecvate sau
fortuite, intervenția unor persoane străine etc.)
Tentativa de suicid pare a avea cel mai adesea
semnificația unei nevoi crescute de afecțiune și
atenție din partea anturajului, față de care subiectul
se simte izolat, subestimat, respins.
Tentativa poate fi/este de cele mai multe ori, repetată
– statisticile arată că pentru fiecare suicid reușit există
18 tentative.
Suicidul
Ideația suicidară este întotdeauna un semnal de
alarmă, neputându-se prevedea cu certitudine care
dintre pacienți vor trece la act.
Analiza riscului suicidar se face luînd în calcul starea
psihică a pacientului și factorii de risc:
- vârsta
-sexul
-suportul social
- statutul marital
Suicidul
Tentativele suicidare sunt de 8-9 ori mai frecvente la tineri.
Ts sunt de 10 ori mai frecvente la adolescenți
Ts survin după situații conflictuale – 40% dintre bărbați și 80%
dintre femei avuseseră anterior tentativei o astfel de situație
Ts sunt mai frecvente la femei dar, (spunea G. Ionescu)suicidul
reușit este mai frecvent la bărbați!
Se desfășoară mai ales vesperal, față de suicidul vero, care se
petrece matinal.
Ts poate fi înscrisă pe o axă cu un pol reprezentând aspectul
veleitar, de șantaj, la celălalt pol aflându-se impulsiunea de
suicid.
Suicidul
4. Sindromul presuicidar (Ringel) – caracterizat
prin restrângerea câmpului conștiinței și afectivității
și înclinația către fantasmele suicidului.
5. Suicidul disimulat – o acoperire, disimulare a
actului suicidar sub spectul unui accident. Individul
alege această modalitate spre a nu-și culpabiliza
rudele/prietenii sau pentru a-i proteja de reacția
anturajului.
Suicidul
6. Raptusul suicidar – rezultatul unei tendințe greu
reprimabile de dispariție, a unui impuls greu de
stăpânit. Persoana “ se aruncă în suicid”, folosind
orice mijloc pe care-l are la îndemână.
7. Suicidul cronic (parasuicidul) – constituie
echivalente suicidare, dintre care menționăm:
automutilările, refuzul alimentar, refuzul
tratamentului, conduitele de risc, alcoolismul și
toxicomaniile, ele asemănându-se prin caracterul
simbolic – tendința de autodistrugere.
Suicidul
8. Conduita suicidară – presupune organizarea
comportamentului în acest scop, un fel de regie a
actului.
Indivizii își vizitează locurile din copilărie, foști prieteni, își scriu
testamentul etc.
Suicidul în doi – bolnavul reușește să-și convingă
partenerul/partenera să-l urmeze în moarte
Suicidul colectiv – cazuri cu grad crescut de sugestibilitate și un
inductor persuasiv, charismatic, cu nivel cognitiv înalt. Contagiunea
suicidară se bazează frecvent pe convingeri religioase sau culturale.
Falsul suicid – nu evaluează consecințele.
Suicidul în bolile psihice
1. Suicidul în depresie – riscul suicidar este prezent
la orice pacient cu depresie, fără să fie corelat însă cu
severitatea depresiei.
Cel mai frecvent poate apărea la începutul sau la
finele episodului depresiv.
Pulsiunea spre autoliză este înscrisă în ansamblul
sistemului pulsional și se relaxează pe măsură ce
pacientul se cufundă în depresie.
Suicidul în bolile psihice
2. Suicidul în schizofrenie
Poate fi expresia unei ideații delirante, o manifestare
în cadrul comportamentului halucinator (halucinații
auditive imperative) dar de cele mai multe ori este un
act incomprehensibil.
Particularități:
apare mai ales în perioada de debut
În cele mai multe cazuri lipsește motivația
Modul de realizare este prin mijloace atroce, brutale.
Suicidul în bolile psihice
3. Suicidul în epilepsie – unii clinicieni sunt de
părere că suicidul în epilepsie ar fi expresia unui
automatism motor epileptic, fiind comis în timpul
crizei în virtutea actului automat.
4. Suicidul în întârzierea mintală
Apare rar și nu putem vorbi despre un act suicidar
propriu-zis, el fiind fie expresia imitației, fie a dorinței
de a-i sancționa pe cei din jur,ori un accident.
Indivizii nu au conștiința reală a morții, în consecință,
a actului suicidar.
Suicidul în bolile psihice
5. Suicidul în alcoolism și toxicomanii
- 30% dintre pacienți sunt depresivi, ei recurgând la
alcool/droguri tocmai pentru a putea suporta mai ușor
supliciul depresiei lor.
6. Suicidul în nevroze
Este rar,nefiind mai frecvent decât în populația generală.
Atunci când apare, suicidul marchează o decompensare a
stării nevrotice
Asocierea crizelor de panică sau a depresiei majore cu
abuzul de alcool/droguri crește riscul tentativelor suicidare
la femei
Tipuri particulare de suicid
A. Sinuciderea de abandon – reprezintă un act
reacțional la un abandon real, care face viața
subiectului insuportabilă. Cele 3 categorii de subiecți
cu risc crescut pentru acest tip de sinucidere sunt:
- bătrânii, adesea izolați afectiv
- bolnavii foarte grav sau incurabil
- indivizii total abandonați pe plan afectiv
Tipuri particulare de suicid
B. Sinuciderea samsonică
Se mai numește și sinuciderea răzbunătoare și
ascunde dorința de a pricinui prin aceasta o suferință
altcuiva.
Clinic, în perioada presuicidară subiectul este mai
frecvent agitat, iritabil decât depresiv.
După unii autori, acest tip de suicid este expresia urii
și a furiei pe care subiectul le nutrește față de alte
presoane,care nu pot fi lezate decât în acest mod.
Suicidul
Factori de risc pentru suicid
La nivel social: situații de criză acută, șomaj,
faliment.
Atenție! Nu sărăcia, ci sărăcirea.
Suicid anomic în societatea modernă – dezechilibrul
politic, economic, religios și mai ales moral.
Suicidul
La nivel individual
1. Statutul marital – rata suicidului este dublă la
celibatari față de populația generală, la fel pentru
persoanele rămase singure, iar în cazul văduviei – de 4
ori mai mare M/F
2. Genul- Ts 6:1 în favoareaF, S 3: 1 în favoarea B
3. Habitatul – mai frecvent în aglomerările urbane
4. Statutul profesional
5. Factori meteorologici și cosmici – rata crește
primăvara și toamna (la fel și debutul psihozelor)
Suicidul
6. Factorii somatici – boli somatice
7. Ereditatea – în privința bolii care îl generează
8. Vârsta
Psihopatologia manifestărilor
instinctive
Strâns legate de viața afectivă, formele cele mai
primitive și înnăscute ale trebuințelor biologice,
instinctele reprezintă complexul de însușiri
moștenite ereditar, care reflectă dezvoltarea speciei
respective.
La om, instinctele sunt puse în acord cu
conveniențele, cu patternurile socialmente acceptate
de satisfacere a acestora.
Psihopatologia manifestărilor
instinctive
În psihopatologie tulburările instinctelor
apar ca elemente patologice ale personalității,
intensitatea și durata lor fiind condiționate
fie de leziuni organice cerebrale,
fie de procese morbide de intensitate
psihotică
ori de dezvoltări disarmonice ale
personalității
Tulburarea instinctului alimentar
A1. Bulimia = tulburarea instinctului alimentar în
sensul exagerării nevoii de hrană.
Se întâlnește în leziuni organice cerebrale, tumori,
hipertiroidie, diabet, în timpul convalescenței după boli
care provoacă o stare accentuată de denutriție.
Ca tulburare de comportament alimentar, bulimia
nervoasă (DSM IV) se caracterizează prin episoade de
mâncat compulsiv, urmate de comportamente
compensatorii inadecvate (vărsături autoprovocate,
abuz de laxative, diuretice etc sau exerciții fizice
excesive)
Tulburarea instinctului alimentar
A2. Polifagia = tendința de a ingera fără a discerne
între alimente și produse necomestibile.
Se întâlnește în stări demențiale, oligofrenii, în unele
forme și stadii de evoluție ale schizofreniei, în stările
de modificare a lucidității conștiinței.
A3. Anorexia = scăderea sau lipsa totală a poftei de
mâncare, întâlnită în forma cea mai evidentă în
depresiile profunde.
Tulburarea instinctului alimentar
Ca tulburare a comportamentului alimentar,
anorexia nervoasă se caracterizează prin refuzul de
a menține o greutate corporală normală minimă.
Bolnavul este extrem de speriat de posibilitatea de a
lua în greutate.
Prezintă o deteriorare importantă în perceperea
conformației sau dimensiunii corpului său.
Femeile cu această tulburare sunt amenoreice.
Tulburările instinctului de apărare
Acestea sunt fie expresia exagerării nevoii de
autoconservare (în cazul fricii de moarte, de boală,
din stările hipocondriace), fie expresia scăderii sau
abolirii instinctului de apărare, manifestată clinic prin
indiferență totală față de pericole, tendințe de
automutilare, idei și tentative de suicid.
Se întâlnesc în stări confuzionale, demențe și
oligofrenii.
Uneori, în cadrul tulburărilor de personalitate.
Tulburările instinctului sexual
În această sferă, tulburările apar fie sub forma
exagerării instinctului sexual, comportamentul
căpătând o notă erotică disproporționată, patologică
(nimfomanie, satiriazis), fie sub forma scăderii sau
abolirii acestui instinct, ori pervertirea sa.
Scăderea instinctului sexual, fără modificări ale
libidoului – stări de epuizare și nevroze (impotențe
sexuale psihice)
Scăderea libidoului (în afara senescenței),
schizofrenie, stări depresive, toxicomanii.
Tulburările instinctului sexual
Perversiunile sexuale
1.Anomaliile în alegerea partenerului includ:
- pedofilia
-gerontofilia
-incestul
- zoofilia
-fetișismul
-pigmalionismul sau azoofilia
Tulburările instinctului sexual
2. Anomalii ale desfășurării actului sexual per se,
partenerul fiind ales corespunzător.
- sado-masochismul
-scaptofilia
- exhibiționismul – însoțit de masturbare în prezența
persoanelor de sex opus.
Tulburările de voință
Voința = latura reglatorie a conștiinței, la
baza căreia stau intenția și decizia
subiectului.
Reprezintă activitatea psihică orientată spre
atingerea unor scopuri propuse conștient
pentru a căror realizare trebuie depășite
anumite obstacole interne sau externe, care
apar în calea îndeplinirii acțiunilor.
Tulburările de voință
În ordinea dezvoltării simptomelor, se pare că
disbuliile nu au un caracter primar, ele fiind
consecutive unei insuficiente motivații, unei motivații
aberante, unor tulburări cognitive sau unor hipotimii
și atimii.
Clinic, pot îmbrăca un aspect predominant cantitativ
(hiperbulie, hipobulie, abulie) sau predominant
calitativ (parabulia sau disabulia).
Tulburările de voință
A. Tulburări predominant cantitative
Hiperbulia constă în exagerarea forței voliționale.
Se întâlnește în situații normale, la oameni
caracterizați prin fermitate, dârzenie, tenacitate, fiind
atât de natură constituțională,cât și rezultantă a
învățării.
Sub unghi patologic, hiperbulia se întâlnește relativ
rar, întrucât boala psihică dezorganizează suportul ei
motivațional.
Tulburările de voință
În stările obsesivo-fobice întâlnim mai ales un efort
volițional (fără realizarea unei hiperbulii propriu-
zise), viața acestor oameni decurgând după norme
rigide, autoimpuse și într-un continuu efort de
eliberare de sub invazia ideilor, tendințelor sau
acțiunilor obsesive.
În toxicomanii se întâlnește hiperbulia dar cu un
caracter unidirecțional și electiv, îndreptat spre
procurarea drogului, hiperbulia evoluînd pe un fond
general hipobulic.
Tulburările de voință
Hipobulia semnifică scăderea forței voliționale până
la dispariția ei (abulie).
Deși conștiința poate fi intactă, iar fluxul ideativ
normal și cu un conținut rezonabil, hipobulia se
traduce în plan comportamental prin scăderea
capacității de a acționa.
În insuficiența volițională, îndeplinirea unei acțiuni
ușoare reprezintă pentru hipobulic un efort de
nedepășit.
Tulburările de voință
În aprecierea unei hipobulii trebuie
analizat aspectul anodin, obișnuit al
acțiunii sau activității (care poate fi
îndeplinită grație caracterului ei
automatizat) și diferențiat de actele și
acțiunile noi, inedite, care nu pot fi
îndeplinite, întrucât aici este implicat în
plus efortul inițiativei și al orientării
adecvate.
Tulburările de voință
Cumva, hipobulia este comună întregii
patologii.
Ea este determinată nu doar de boala ca
atare, de suferința somatică sau psihică, ci
și de focalizarea atenției bolnavului asupra
simptomelor și a ideii de boală, în general.
Tulburările de voință
În stările nevrotice
Astenia, irascibilitatea, anxietatea, acuzele somatice
împiedică bolnavul în menținerea efortului volițional
pentru îndeplinirea acțiunii.
În psihopatii
Termenul de insuficiență volițională pare mai
adecvat, fiind cauză și efect al instabilității lor.
Este vorba despre un defect volițional de dezvoltare.
Tulburările de voință
La toxicomani hipobulia se manifestă în toate
sectoarele activității lor, constituind atât obstacol major
în calea tratamentului, cât și una din cauzele frecventei
recăderi ale bolnavilor.
În traumatismele cranio-cerebrale hipobulia face
parte din cortegiul simptomelor.
În stări (hipo)maniacale este consecința instabilității
acestor bolnavi și a iritabilității lor.
În oligofrenii și demențe, hipobulia este determinată de
nedezvoltarea, respectiv deteriorarea psihică globală.
Tulburările de voință
Abulia
Exprimă lipsa de voință și incapacitatea de a acționa
În forma ei clasică, se întâlnește în schizofrenia
catatonică, în care bolnavul, asemenea unei statui,
nu întreprinde nici o acțiune, nu execută nici un act
sau gest, fiind abolite chiar mișcările mimice sau
pantomimice.
Tulburările de voință
În depresiile profunde, bolnavul este lipsit de
inițiativă, alunecat în lumea ideilor univoc depresive.
Este atât de lipsit de inițiativă încât, deși fantazează
pe tema suicidului, nu poate trece la materializarea
actului.
Astfel, abulia realizează, la un moment dat, o
profilaxie a suicidului.
Tulburările de voință
B. Tulburări predominant calitative
Disabulia - formă particulară de abulie,
caracterizată prin dificultatea de a trece la o acțiune
sau de a sfârși o acțiune începută, stare însoțită de o
oarecare perplexitate și de o notă afectiv-negativă.
Apare în neurastenie sau în debutul schizofreniei.
De exemplu, în nevrozele motorii, insuficiența
volițională este însoțită de ticuri, spasme și alte
manifestări motorii.
Tulburările de voință
Parabulia – insuficiență volițională, însoțită sau chiar
determinată de anumite dorințe, pulsiuni sau acte
paralele, parazite.
Impulsivitatea – insuficiența voinței pasive, inhibitorii,
are ca rezultat lipsa de frână și comportamentul impulsiv,
determinat de dezechilibrul dintre tendința impulsivă și
controlul voluntar.
Comportamental rezultă acte intempestive, inadaptate, de
multe ori cu caracter antisocial, reprobabil sau dramatic.
În psihopatii, nevroze.
Tulburările de voință
Raptusurile anxioase sunt relativ frecvente în
psihoze, stări delirante și pasionale, când pot antrena
acte de atac sau apărare.
În stările maniacale, pe fondul unei bune dispoziții și
exuberanțe, la incitații repetate, bolnavii pot izbucni
într-o starede furie nestăvilită, în timpul căreia sparg,
lovesc sau chiar ucid.
Revărsarea în manie coleroasă
Tulburările de voință
În raptusul melancolic, bolnavul, până
atunci alunecat într-o timie negativă,
aproape catatonică, inhibat și cufundat în
starea sa depresivă, fără un motiv aparent
sau la o incitație minoră din mediu, are o
izbucnire de mare acuitate în care
automutilarea sau suicidul reprezintă un
pericol iminent.
Tulburările de voință
În raptusurile schizofrenilor, la care este vorba de
o scindare a unității psihice, precum și de o
estompare afectivă, actele suicidare apar ca
nemotivate, bizare, incomprehensibile, dar de o mai
mică amplitudine, datorită insuficientei susțineri
dinamico – energetice prin tocirea afectivă.
Tulburările de voință
În epilepsie aceste impulsiuni ating intensitatea
maximă a dramatismului lor.
Caracterul lor – imprevizibil și incomprehensibil – se
datorește faptului că îngustarea câmpului conștiinței
de tip crepuscular reduce unghiul relației cu ambianța
la interpretarea halucinator –delirantă.
Tulburările conduitei motorii
Paramimiile fac parte din seria mai largă a
parakineziilor.
Reprezintă tulburări ale conduitei motorii ce constau
în pervertirea sensului și conținutului natural și logic
al mișcărilor.
Gesturile își pierd naturalețea, apar nemotivate,
artificiale, puerile, bizare, în discordanță cu contextul.
Sunt tulburări parakinetice: manierismul,
bizareria, stereotipiile de poziție și mișcare.
Tulburările conduitei motorii
Manierism = pervertirea acțiunilor comportamentale
și gestuale simple.
Mersul devine artificial (sărit, săltat, dansat, în zig-
zag, pe vârfuri sau pe călcâie)
Gesturile devin caricaturale (dau mâna excesiv de
protocolar, întind doar un deget ș.a.)
Tulburările conduitei motorii
Bizareria reprezintă un grad accentuat de
comportare manieristă, caracterizată prin pierderea
trăsăturilor logice și inteligibile ale gesturilor și
mișcărilor.
Stereotipiile sunt caracterizate prin tendința la
repetare a uneia și aceleiași manifestări, de obicei
bizare, în planul mimico-pantomimic, al atitudinii,
limbajului sau scrisului.
Tulburările conduitei motorii
Accepțiunea psihopatologică a conceptului de
stereotipie este mai largă și mai complexă, incluzând
atât repetiția în manieră identică a unei mișcări,cât și
perseverarea într-un gest sau act, precumși păstrarea
îndelungată a unei poziții.
Din acest pdv, stereotipiile se împart în:
Atitudinale (akinetice)
De mișcare (kinetice și parakinetice)
Tulburările conduitei motorii
Stereotipiile de atitudine
Bolnavii păstrează timp îndelungat poziții dintre cele
mai bizare și incomode, care sunt imposibil de
menținut fără antrenament de către insul normal.
De ex – perna psihică sau cocoș de pușcă.
Aceste aspecte ale inhibiției motorii mai poartă
numele de contractură cataleptică sau atitudine
catatonică.
Tulburările conduitei motorii
Stereotipiile de mișcare se caracterizează prin
perseverarea unor mișcări sau repetarea unui gest,
acțiuni, cuvânt, a unor propoziții sau fraze.
Stereotipiile se întâlnesc în deplina lor complexitate
alături de negativism și sugestibilitate, în forma
catatonică a schizofreniei, în schizofrenie în general,
în demențe presenileși senile, în oligofrenii profunde,
în afecțiuni neurologice cum ar fi Parkinson.
Tulburările conduitei motorii
Exagerarea activității motorii
(hiperkinezia/tahikinezia)
Este caracterizată prin mimica mobilă, expresivă și
pantomimica amplă, continuă și rapidă.
Se întâlnește în stări afective pozitive, stări de ușoară
intoxicație, stări hipomaniacale sau maniacale.
Când pe acest fond intervin neliniștea și
dezorganizarea actelor motorii, se vorbește de
excitație psihomotorie, care, în manifestarea sa
extremă poartă numele de agitație.
Tulburările conduitei motorii
Agitația psihomotorie.
În afară de intensitate, aspectul său este determinat
de doi factori:
Conținutul stării afective
Și
Gradul de claritate a conștiinței
Deci, ea trebuie apreciată nu numai sub aspectul
exterior și aparent, ci și după coerența și scopul
mișcărilor.
Tulburările conduitei motorii
Comportamental, se poate manifesta ca:
Akatisie = imposibilitatea de a sta liniștitîn șezut,
culcat sau în picioare
Tasikinezie = tendința de a se deplasa în continuu
Ea poate fi expresia unor afecțiuni organice cerebrale,
a unor afecțiuni psihice de intensitate
psihotică,psihopatică și mult mai rar – nevrotică.
Tulburările conduitei motorii
1. Agitația din deteriorări, regresiuni sau
nedezvoltare cognitivă
Se declanșează brusc, la incitații minime din mediu,
are caracter stereotip, uneori cu manifestări agresive
față de cei din jur. (mai curând în oligofrenii,
stimulate de forța fizică ce corespunde vârstei. În
demențe, vârsta înaintată face ca ea să îmbrace mai
curând aspect verbal și psihomotor).
Tulburările conduitei motorii
2.Agitația din stările maniacale
este precedată de o stare caracterizată prin
irascibilitate și ergasiomanie (impulsiunea de a face
ceva).
Predominant motorie și polipragmatică, ea are totuși
aspect ludic și degajat.
În forme mai grave (contrarieri), bolnavii pot izbucni
într-o stare de agitație extremă = furie maniacală.
Tulburările conduitei motorii
3. Agitația din stările depresive
Izbucnește la bolnavi aparent liniștiți până atunci,
hipomobili, care fără un motiv comprehensibil,
dezvoltă o stare de neliniște și dezordine motorie de
mare violență, uneori cu loviri, omucideri sau
impulsiuni de autoliză – raptus melancolic.
Tulburările conduitei motorii
4. Agitația din schizofrenie.
Apare, de obicei, imprevizibil, fără incitații din
mediul extern și se caracterizează prin
incomprehensibilitatea conduitei.
Atât vorbirea cât și actele bolnavului pot avea
caracter simbolic.
Agitația se întâlnește mai ales în stările hebefrenice și
în cele catatonice.
Tulburările conduitei motorii
5. Agitația din epilepsie
Se poate manifesta în timpul unei crize sau
intercritic, determinat de incitații din mediu.
În contrast cu adezivitatea și vâscozitatea caracterului
epileptic, agitațiile acestor bolnavi pot atinge o
intensitate extremă (și prin tulburarea conștiinței),
cunoscută drept furor epilepticus.
Tulburările conduitei motorii
6.Agitația din stările reactive fără modificare
lucidității conștiinței, generată de un sentimentacut
de frustrare și de paroxismele anxioase.
Se manifestă printr-o dezorganizare mai discretă a
conduitei decât în stările precedente: bolnavii, în
neliniștea lor acută, nu-și pot păstra poziția, merg
dintr-o parte în alta fără scop, oftează, își frâng
mâinile etc.
Tulburările conduitei motorii
7. Agitația din psihopatii.
Este disproporționată față de situația care o
determină, având la bază labilitatea afectivă și slăbirea
volițională caracteristice acestor bolnavi.
Se manifestă prin crize de mânie și disperare, uneori
putând avea alură teatrală, parțial regizată, în scopul
de a impresiona, șantaja, frecvanet însoțită de acuzații
și injurii.
Tulburările conduitei motorii
Diminuarea activității motorii (hipokineziile)
Hipokineziile exprimă pe plan clinic o stare
de inhibiție psihomotorie, caracterizată în
general prin lentoarea mișcărilor, prin
încetinirea cursului ideativ,prin mobilitatea
scăzută a mimicii și uneori,prin
inexpresivitatea sau sărăcirea expresivității
acesteia.
Tulburările conduitei motorii
Întreruperea sau abolirea activității motorii
(akinezia)
Stări particulare caracterizate printr-o inhibiție
psihomotorie extremă, realizând diverse aspecte
clinice:
-barajul motor
-fading-ul motor
- stupoarea
Tulburările conduitei motorii
Barajul motor
Constă în oprirea bruscă și fortuită a oricărei mișcări,
inclusiv a actului vorbirii.
Fading-ul motor
Constă din diminuarea treptată până la dispariție a
amplitudinii oricărei mișcări.
Tulburările conduitei motorii
Stupoarea
Se caracterizează printr-o imobilitate completă sau
aproape completă.
Bolnavii sunt inerți, nu răspund solicitărilor din afară
sau reacționează tardiv și vag, mimica rămâne
împietrită într-o expresie de durere sau anxietate (în
stările depresive) sau complet inexpresivă (amimie) ca
în stările stuporoase din catatonie, ca și din
tulburările grave de conștiință (sopor și comă).
Tulburările conduitei motorii
După fenomenologia sa, stupoarea din bolile psihice
îmbracă aspecte particulare, în funcție de intensitatea
tulburărilor psihice și de nivelul acestora (nevrotic,
psihotic, psihopatic).
Stupoarea nevrotică și psihopatică este întâlnită în
special în isterie unde survine brusc, în urma unor
situații conflictuale puternice.
Ea se manifestă printr-o atitudine de refuz al
realității, bolnavul prezentându-se ca și cum arfi
drogat = pseudonarcotism isteric.
Tulburările conduitei motorii
În stupoarea de intensitate psihotică (stupoare
melancolică, schizofrenică, confuzională, epileptică),
tabloul clinic variază în funcție de entitatea
nosologică și de tulburarea lucidității conștiinței.
Stupoarea melancolică – facies melancolic
Stupoare schizofrenică – facies amimic sau discret
animat de paramimii, bolnavul rămâne akinetic și
prezintă uneori hipertonii localizate și variabile iar
alteori – o atitudine cataleptică.
Tulburările conduitei motorii
Catalepsie = totală inerție motorie (însoțită de ușoară
hipertonie musculară) în timpul căreia bolnavul
păstrează vreme îndelungată poziția în care se află sau
atitudinea imprimată de examinator.
Deoarece, prin discreta hipertrofie musculară, corpul
își păstrează mult timp poziția imprimată și poate fi
modelat asemenea unui obiect de ceară, catalepsia a
mai primit denumirea de flexibilitate ceroasă.
Tulburările conduitei motorii
Catalepsia se întâlnește nu doar în catatonie, ci și în
stările de sugestie hipnotică, în isterie, unde
realizează somnul cataleptic, stare brusc instalată,
însoțită de îngustarea conștiinței caract prin
hipertonie în extensie – atitudinea în arc de cerc.
Spre deosebire de criza cataleptică(hipertonie),
somnul cataleptic = o inhibiție motorie completă,
care poate da impresie de moarte aparentă, cu atât
mai mult cu câteste de durată iar respirația bolnavilor
este imperceptibilă
Tulburările conduitei motorii
Catatonia
O stare complexă, cu etiologie și manifestări multiple,
ce interesează cu predilecție activitatea motorie.
În principal e vorba despre un ansamblu de tulburări
psihomotorii pe un fond de inerție și catalepsie.
Fenomenologia catatonică poate să se desfășoare pe
un fond de luciditate a cș (catatonie lucidă) sau pe
fond confuziv (catatonie oneiroidă).
Sfera catatoniei cuprinde stereotipiile, sugestibilitatea
și negativismul.
Tulburările conduitei motorii
Sugestibilitatea – de intensitate patologică – se
caracterizează prin receptivitate extremă față de
influențele venite din partea altor persoane.
Este frecvent întâlnită în isterie, oligofrenii, demențe.
Catatonia psp însă o sugestibilitate extremă, caract
prin faptul că bolnavul acceptă cu ușurință ordinele
interlocutorului și execută în mod automat ordinele
examinatorului.
Caracter imitativ – ecomimie, ecolalie, ecopraxie =
sindrom ecopatic.
Tulburările conduitei motorii
Negativismul
Este caracterizat prin tendința unor bolnavi de a opune
rezistență activă sau pasivă la orice stimul extern și
uneori față de satisfacerea propriilor nevoi fiziologice.
Atunci când bolnavii prezintă inerție și rezistență
permanentă la ordine sau stimuli, precum și față de
nevoi ca alimentația, deglutiția, micțiunea sau
defecația, vorbim despre negativism pasiv.
Bolnavii refuză să se ridice din pat, să meargă, să
vorbească, să mănânce, să-și relaxeze sfincterele.
Tulburările conduitei motorii
Alteori, însă, orice ordin sau recomandare este urmată
de tendința sau chiar execuția actului opus =
negativism activ.
Bolnavul se îndepărtează când este chemat, își retrage
mâna atunci când interlocutorul i-o oferă pe a lui,
contractă mușchii maseteri atunci când este întrebat
ceva,etc.
În adevărata lui accepțiune, negativismul se întâlnește în
formele hebefrenică și catatonică ale schizofreniei, în
melancolii stuporoase, debilitate mintală și în paranoia,
ca expresie a vanitățiiși neîncrederii.
Tulburările conduitei motorii
Ticurile
O categorie specială de tulburări ale activității
motorii.
Sunt definite de mișcări cu caracter intempestiv,
repetativ și rapid, carezultat al contracției unor grupe
musculare, scăpate de sub controlul volițional.
Tot în cadrul ticurilor se descriu: onicofagia,
tricotilomania.
Tulburările conștiinței
Procesele psihice nu trebuie înțelese ca fiind izolate și
statice, deoarece ele interacționează în
interdependență dinamică, formând contextul
complex ce stă la baza funcțiilor de sinteză ale
psihicului uman.
Una dintre aceste funcții de sinteză este conștiința
Pe plan psihologic, conștiința reprezintă procesul de
reflectare a propriului eu (cș eului, a activității și
continuității persoanei) și a lumii înconjurătoare
(conștiința locului, ambianței, timpului).
Tulburările conștiinței
K.Jaspers definește conștiința ca “viață psihică la un
moment dat”, întrucât fiecărui moment al insului îi
corespunde o experiență trăită în corelație cu o
anumită ordine sau claritate a conștiinței.
H.Ey – “ a fi conștient înseamnă a trăi particularitatea
propriei experiențe, transpunând-o în universalitatea
conștiinței sale”
Tulburările conștiinței
Sub aspect psihopatologic, atunci când se vorbește de
tulburarea conștiinței este necesar să se facă distincție
între conștiință ca noțiune filosofică și starea de
luciditate (starea de conștiență), care exprimă atât
capacitatea și claritatea reflectării, cât și înțelegerea
realității obiective în momentul respectiv.
Sub aspect clinic, tulburările cș se prezintă într-o
mare variabilitate, după intensitatea, tipul și forma de
exprimare psihopatologică.
Tulburările conștiinței
Tulburările conștiinței se clasifică în funcție de
următorii 4 parametri:
A. Detașarea de realitate – care se manifestă și prin
ridicarea pragurilor senzoriale, astfel încât cel în
cauză percepe realitatea mai estompat.
Concomitent, există o hipoprosexie de fixare, ceea ce
face ca fixarea evenimentelor din timpul perioadelor
confuzive să se facă superficial, fragmentar.
Rezultă și o hipomnezie sau amnezie a
evenimentelor din timpul acestor perioade.
Tulburările conștiinței
B. Tulburarea memoriei este manifestată prin
amnezia postcritică.
Hipomnezia (amnezia) sunt generate nu doar de
hipo/aprosexie, ci și de o perturbare mai profundă și
mai completă a funcțiilor psihice, în aceste condiții
apărând și dificultăți în privința evocării unor
evenimente importante din antecedentele insului,
foarte bine fixate și redate în perioadele din afara
confuziei.
Tulburările conștiinței
C. Dezorientarea
Apare ca un criteriu constant și de obicei secundar
tulburărilor mnezice și prosexice.