Jurnal Africa 2008

3 octombrie
… se pare că visul nostru începe să prindă contur. Chiar suntem în
Budapesta în aeroport cam de şase ore, aşteptând cu nerăbdare avionul care
ne va duce tot mai aproape de împlinirea chemării noastre.
Aventura e abia la început… şi jurnalul acesta va purta pe paginile lui,
scrise lucruri măreţe, impresionante pe care poate nici n-am îndrăznit să le
visăm.
Privim spre ce e înainte Haide, echipă, curaj!

Probabil că, pentru a defini ce este curajul am putea spune şi că el este

primul pas pe care cineva îl face înspre necunoscut, decizia de a te preda lui
Dumnezeu fără a mai avea controlul în mâinile tale. Şi asta văd azi, câţiva
„curajoşi timizi” care aşteaptă cu nerăbdare avionul spre ţara visată, dar
necunoscută, Africa! Avem emoţii, dar suntem plini de entuziasm; aşa începe
călătoria noastră…
Iulia
 4 octombrie
Aventura din Egipt. Prietenii Danielei, şi anume Johnny şi Pierre ne-
au primit ca pe familia lor dragă. Avantajul de a fi TPM-ist e că sunt mereu
membri ai acestei mari familii peste tot în lumea asta, care să te primească,
să-ţi explice cultura şi să-ţi fie alături pur şi simplu.
Experienţele noi cu cămila prin deşert şi piramidele, toate ne-au priit
din plin ca şi o confirmare a faptului că este Domnul acela care ne poartă de
grijă în toate, şi că nu suntem săraci ca şi misionari.
Seara de 4 octombrie am petrecut-o într-o harababură de nedescris în
aeroportul din Cairo, rugându-ne ca bagajele noastre să ajungă întregi în
Uganda. Am ajuns duminică în Entebbe, Uganda, cu o întârziere de câteva
ore, şi am moţăit cu toţii într-un microbuz minuscul până în Kampala, apoi
Jinja şi în sfârşit acasă.

5 octombrie
Copiii ne-au întâmpinat cu o vorbă care se pare că va rămâne celebră,
şi multă vreme ne va fi dor de ea: Muzungu, how are you? Am aflat, mai
târziu, că muzungu, înseamnă, alb, vestic… Începe să ne placă noua noastră
poreclă
Azi am realizat cu adevărat că Domnul a pregătit pentru fiecare din
noi să fim aici… Cred că încă sunt atâtea de schimbat în noi, de şlefuit în
fiinţele noastre. Ştiu că nu ne vom întoarce la fel de aici. Deja ni se leagă
sufletul de oamenii de aici… David, cel care ne-a primit în casa lui e atât de
dedicat, fetiţa Denise ne-a furat sufletul la toţi şi copiii, ei au atâta nevoie de
iubirea noastră.

6 octombrie
Azi, Samuel ne-a dat câteva linii directive în ceea ce priveşte cultura,
religia, comunitatea şi lucrările în care ne vom implica. Samuel e un TPM-
ist implicat aici de câţiva ani în biserica locală, iar viziunea lui e să vadă
biserica implicată practic în nevoile oamenilor de aici, să le ofere sau mai
degrabă să le demonstreze practic dragostea lui Isus.
Ne-a lăsat foarte clar că fustele sunt pentru fete în zona Jinjei, unde
noi stăm, altfel am putea fi considerate femei uşoare. Băieţii trebuie să
poarte pantaloni lungi, şi încă o regulă: după ora şapte seara (oră la care se
face noapte aici) nu mai ieşim pe stradă deloc, există pericolul de a fi jefuit.
Impresionant este faptul că ne-am obişnuit atât de repede cu
condiţiile, şi ne-am împăcat cu ideea că ne vom schimba hainele o dată pe
săptămână (adică atunci când facem duş). Duşul îl făceam la lumina lunii,
iar apa o aduceam de foarte departe, de la un râu din junglă. Mâncarea este
bună, de obicei ceai cu lapte dimineaţa şi pâine cu margarină; la amiază
cartofi copţi cu varză şi ananas, iar seara alune. Nu sună extrem de gustos,
dar este mai mult decât excepţional pentru noi care ne aşteptam la viermi
fierţi sau rondele de şarpe prăjit.
Suntem mulţumiţi şi ne bucurăm de ospăţul necurmat din sufletul
nostru, şi mai ales suntem încurajaţi prin credinţa că Domnul aici va face
lucruri mari.

7 octombrie
O primă zi de slujire adevărată… O parte din noi am fost la muncă
practică, am săpat pentru o toaletă, apoi am mers în vizită la familii, ne-am
rugat pentru oameni, le-am adus un zâmbet şi un strop de bucurie în sărăcia
lor cruntă. Două vrăjitoare au hotărât azi să-şi predea viaţa în mâna
Domnului Isus, ne-am rugat pentru ele şi le-am binecuvântat. E aşa o
încurajare să vezi cum Dumnezeu este cel care poate să schimbe vieţi, şi o
face prin noi…
Un alt grup din echipă au slujit la o clinică lucrând cu copii şi femei
însărcinate, iar câteva fete au vizitat familiile copiilor cu dizabilităţi. Toţi am
fost impresionaţi de sărăcia de aici, de nevoi, de mizeria în care trăiesc… şi
fiecare din noi am simţit o aşa de mare neputinţă şi limitare în ceea ce putem
face aici.

8 octombrie
O zi în care am învăţat câteva lucruri practice în ceea ce priveşte
vaccinarea noilor născuţi, cântărirea lor etc. Clinica de aici, din Bukeka,
înfiinţată de misionari, are mare nevoie de finanţare. Ne-a uimit modul
nesteril în care se făceau toate lucrurile, plus de asta lipsa de medicamente,
de instrumente, de personal specializat. Clinica de aici este un loc bun de
slujire pentru cei cu pregătire în domeniu şi cu chemare în direcţia aceasta.
Pentru echipa de fete a fost o reală bucurie slujirea de la şcoală. Cred
cu tărie că au fost o binecuvântare pentru acei copii. Echipa băieţilor însă a
primit o mare dezamăgire când au dat de apă la groapa lor pentru toaleta
respectivă… Nu ştiu ei însă ce îi aşteaptă!

9 octombrie
Am fost eu cea care a luat parte la dezamăgirea lui Adin, care a dat tot
ce a fost mai bun din el pentru această muncă practică în serviciul unei
văduve care ştia că o facem în numele Domnului Isus. Tot ce s-a muncit
acolo, la sfârşitul zilei s-a surpat, şi m-a durut de-a dreptul când Adin a rostit
cuvintele: „toată munca asta… degeaba”.
Gazda noastră de aici, David a fost cu adevărat o încurajare pentru
noi, a încercat să ne ridice moralul şi să ne mângâie, el, misionar încercat, pe
noi, tinerii fără experienţă în misiune. Un lucru a rămas clar: nici un lucru
bun nu se face fără sacrificiu…
Ceilalţi membri ai echipei s-au bucurat în lucrarea iniţiată de Spring
of Hope în ajutorarea copiilor cu dizabilităţi.

10 octombrie
Happy Birthday, Julia
De dimineaţă încă, se arată o zi mare… toţi şuşotesc şi plănuiesc
surprize în avans; abia aşteptăm seara.
Până atunci însă, fiecare la munca lui: eu cu Mihai am săpat o groapă
de gunoi pentru reziduurile de la clinică, şi în acelaşi timp ne-am bucurat de
sfaturile, îndemnurile şi experienţa lui David – un om extraordinar pe care
Domnul îl foloseşte aici într-un mod deosebit.

E adevărat! Azi a fost ziua mea! De dimineaţă, după timpul de

rugăciune petrecut la clinică, am plecat împreună cu echipa de la Spring of
Hope la o clinică mai îndepărtată unde am slujit mulţi copii cu dizabilităţi.
Am ajutat la diagnosticarea lor, am dat sfaturi, ne-am rugat. Ziua a trecut aşa
de repede, iar după ora 18 ne-am întors acasă. Încă de dimineaţă am primit
binecuvântări din partea celor din echipă, pupici de la fete, flori de la copii.
Seara în schimb, a fost cu adevărat… wow, n-am cuvinte să spun
cum! Am simţit că mi se pregăteşte o surpriză, toţi şuşoteau, iar seara la cină
primul miracol a fost cartofii prăjiţi şi cola!!! Mult suc şi apoi mult, mult
ananas. Mai târziu, după multe râsete a venit cea mai mare surpriză, şi
anume, tortul din Africa. M-am simţit iubită de cei din echipă, şi am simţit
iubire pentru ei. Cadoul apoi! Un ananas mare împachetat în frunze imense
de bambus. A fost o zi de bucurie pentru mine şi vreau să mulţumesc
Domnului şi echipei (fiecăruia în parte) pentru harul de a ne bucura
împreună în Africa la cei 22 de ani ai mei. Fiţi binecuvântaţi dragii mei!
Julia

12 octombrie
La Kangulumira a ales Domnul să ne folosească astăzi. Am slujit
oamenii de acolo, am făcut în stradă, în mijlocul satului coregrafii, scenete şi
am cântat Domnului. Mihai a predicat în engleză, se descurcă din ce în ce
mai bine…
De dimineaţă am fost la biserică şi ne-am bucurat acolo împreună cu
fraţii. Am fost împărţiţi pe patru grupuri mai mici, şi am reuşit să vizităm
patru biserici africane, cu muzică tipică lor, nelipsitele bongos-uri, dansuri şi
bucurie la maxim. Totuşi nu se compară cu veselia pe care am avut-o în
Domnul în Kangulumira pe stradă. Ne bucurăm că l-am împărtăşit pe Isus.
Faza cea mai faină din ziua de azi a fost dimineaţă, când băieţii s-au
aranjat toţi la patru ace şi şi-au scos până şi crema de pantofi, ca să-i facă
lucioşi, după care au pornit înspre biserici prin noroiul portocaliu din junglă.

13 octombrie
Azi ne-am rugat pentru un copil bolnav de malarie. Era atât de trist,
iar Daniela a simţit punând mâna pe el cum febra îi scade simţitor.
Am început astăzi de asemenea construcţia bucătăriei lui David, gazda
noastră. Acest proiect a fost finanţat de echipa noastră şi ne bucurăm atât de
mult să putem fi o binecuvântare pentru omul acesta atât de dedicat şi care
ne îndrăgeşte atât de mult.

14 octombrie
O adevărată zi de glorie! Am finalizat în sfârşit toaleta din
Kangulumira care ne-a dat atâta bătaie de cap în ultimul timp. Am zidit
împreună cu Adin, Alin şi Andreea o zi întreagă cu mâna (duceam lipsă de
mistrie), dar s-a meritat din plin. Am fost extrem de mândri de întregul
proiect şi ne-am fotografiat cu ea de parcă era World Trade Center. Am ajuns
târziu de tot acasă, noaptea, (de fapt era abia ora opt jumătate, dar se înserase
deja de două ore), în lumina frumoşilor licurici.
Acasă, am primit vestea de la Daniela că ne vom întâlni cu Loren
Cunningham în Kenia şi ne vom ruga împreună. Abia aşteptăm să-l vedem,
să ne vorbească despre primii lui paşi ca misionar, primele eşecuri în lucrare,
primele visuri şi viziuni… ce entuziasmaţi suntem. Pe de altă parte însă ne
doare inima să lăsăm aici atâţia oameni minunaţi cu care ne-am obişnuit şi
am început să-i îndrăgim. E greu, dar mergem mai departe.

15 octombrie
Penultima zi în Uganda… prima zi în care eu am mers la copiii cu
dizabilităţi. După multe eforturi ale colegilor de echipă de a mă convinge să
mă urc pe motocicletă, am realizat că nu-i chiar aşa urât pe cât îmi
închipuiam. Am mers prin junglă, împreună cu Ema, un tânăr dedicat acestei
lucrări.
 Am vizitat astăzi mai multe familii ale copiilor cu dizabilităţi… mulţi
trăiesc in mijlocul junglei, am ajuns la ei cu motocicletele, într-o sărăcie de
nedescris. Unii nu aveau nici măcar ce să îmbrace, şi erau trataţi destul de
iresponsabil de familiile lor… Ne-am rugat pentru ei, şi am adus zâmbete pe
faţa multora, însă în inima mea a rămas durerea viitorului lor fără speranţă.
M-am bucurat să mă pot ruga pentru aceşti copii cu probleme, să-i
strâng de mână, să le fiu alături… Cred că pentru ei a însemnat mult, iar
familiile lor au înţeles cu siguranţă mesajul nostru, şi anume, dragostea ce a
arătat-o Isus la cruce.
Mai târziu Ema ne-a dus la Nil să vedem cascada, un loc deosebit
unde poţi admira în voie minunăţiile ce le-a creat Domnul pentru noi (nu
ştiam că Nilul izvorăşte din Uganda).

16 octombrie
O zi petrecută împreună cu nişte fete prostituate, acasă la Mary,
femeia care se ocupă de ceva timp de această lucrare. Ele ne-au împărtăşit
experienţele şi momentele dramatice prin care au trecut în urma războiului,
(multe şi-au văzut familiile măcelărite), şi nevoile care le-au împins să
adopte o astfel de viaţă. Am povestit şi noi lucrarea Domnului în vieţile
noastre, iar ele şi-au manifestat dorinţa vie de-a ieşi din modul acesta de trai.
Am mers apoi la biserică împreună, loc unde Domnul ne-a folosit în mod
special pentru aceste femei cu risc care au făcut primul pas în a părăsi modul
păcătos de viaţă şi a începe o viaţă nouă cu Isus.
Seara, am avut un timp special cu David şi familia lui. Am sărbătorit
cu cartofi prăjiţi, cola şi cocoşul obraznic care ne-a trezit dimineaţa la cinci
jumătate (fiind ameninţat la ora respectivă de Alin că va fi fiert sau împuşcat
în cap în cel mai scurt timp).

Stau şi privesc cerul şi curcubeul minunat pe care l-am primit în dar

de la Dumnezeu în ultima zi petrecută în Uganda.
Privesc în urmă şi nu-mi vine să cred cât de repede au trecut cele două
săptămâni. Într-adevăr m-am simţit ca acasă în Africa. Oamenii au fost
minunaţi, mâncarea surprinzător de bună, a fost chiar mai frumos decât mă
aşteptam. Câteva momente, oameni care îmi vor rămâne mult timp în
memorie:
• Ema, copilul pe care l-am vizitat împreună cu cei de la Spring
of Hope. Avea 10 ani şi suferea de sindromul Down, iar
degetele de la mâini şi picioare îi erau infectate cu viermi. Le-
am curăţat cu o lamă şi şerveţele umede. Ema nu a plâns deloc,
a fost impresionant.
 • Cristine, o fată care umbla în bote, dar plină de bucurie venea în
fiecare zi la noi şi cântam şi ne jucam împreună.
• Dansul african de la sfârşitul evanghelizării din Kangulumira a
fost cu adevărat un vis împlinit.
• Ziua petrecută cu fetele prostituate, valoarea pe care am văzut-o
în ele, faptul că şi-au predat viaţa lui Dumnezeu… astea sunt
clipele pentru care trăiesc, pentru care merită să lupţi.
Andreea

17 octombrie
Pornim din Uganda înspre Nairobi, Kenia. Ne trezim la cinci patruzeci
şi maşina care trebuie să ne transporte la autogară întârzie o oră şi
jumătate… timpul african! Abia la şapte treizeci vine maşina şi după eforturi
disperate de a înghesui toate bagajele, pornim în sfârşit. Abia ce reuşim să ne
rugăm pentru drum, că la 200 de metri de casă ne trezim că se rupe un
telescop sau o roată, din cauza greutăţii.
Ştiam că autobuzul nostru spre Nairobi porneşte la opt, şi că noi
facem o oră până în autogară, asta dacă prindem un taxi în cel mai scurt
timp. Am coborât pe strada pietruită cu bagajele în spinare până la şosea, de
unde am luat un alt microbuz… şi bineînţeles, pentru prima dată ne-am
bucurat de timpul african, căci deşi am ajuns târziu, autobuzul nostru încă nu
venise. Am mai aşteptat cinci minute aproximativ şi a venit autobuzul în
care ne-am petrecut următoarele 13 ore.
Ajunşi în Nairobi, ne întâmpină Claxon Tudor, contactul nostru de
aici, un fost fotbalist care acum predă la şcoala de media din Africa de Sud.
Tocmai în această perioadă a programat să se întoarcă în ţara natală, cu o
mică echipă (pastor Letson, Paul şi pastor Omondy) şi să lucreze aici cu
copii şi tineri afectaţi de conflictul electoral de la începutul acestui an. Ne-a
adus la o casă de rugăciune a bisericii, undeva la 40 de kilometri de Nairobi,
înspre graniţa cu Tanzania. Ne-a uimit pe toţi buna lui dispoziţie şi cheful de
glume, însă ne-a şocat şi mai tare povestea lui. El a hotărât să se întoarcă aici
în Kenia deoarece familia lui a fost afectată cu adevărat de conflictul politic
care a avut loc. Cumnatul lui a fost atacat cu o macetă în faţa copilului său
de zece ani. Pe 27 decembrie 2007 au avut loc alegeri, care se spune că au
fost falsificate, iar populaţia a început să protesteze. Guvernul nu s-a lăsat şi
a răspuns cu gloanţe. Peste cinci mii de oameni au fost omorâţi în două
săptămâni de măcel, şi aproximativ opt sute de biserici au fost arse. Au
rămas mulţi orfani, care în scurt timp vor fi îndeajuns de maturi să pună în
aplicare planurile de răzbunare care s-au născut în mintea lor atunci când şi-
au văzut familiile distruse.
Aici e punctul în care Claxon vrea să acţioneze, şi a hotărât să ne
implice împreună cu el în lucrarea aceasta, dacă Domnul ne-a adus aici
tocmai acum. Ne bucurăm să primim în fiecare zi astfel de confirmări, şi
anume că a fost planul Lui clar să fim aici, fiecare din noi.

18 octombrie
Ne-am trezit de dimineaţă cu o girafă în spatele casei – impresionantă
privelişte. Am pornit apoi înspre Nairobi la conferinţa liderilor TPM din
Africa. Loren Cunningham plecase deja în Tanzania şi n-am mai avut
bucuria să-l întâlnim. Nici Sam, prietenul nostru din Uganda nu mai era,
apucase să plece şi el înspre Kampala când am ajuns noi la biserică unde a
avut loc întâlnirea. De oboseală simţeam că adormim pe scaune… iar după
cinci ore de program fără nici o pauză am ieşit pentru a merge undeva să
mâncăm, însă nu înainte de a primi binecuvântarea liderilor TPM şi
rugăciunea lor pentru misiunea noastră.
Restaurantul la care am mâncat arăta de-a dreptul urât, mâncarea însă
a fost acceptabilă. Aşteptam acum cu nerăbdare să ajungem înapoi acasă,
însă ne-am mai bucurat de o peripeţie pe drum. Autobuzul nu avea faruri, şi
am fost opriţi de mai multe ori de poliţie, şi reţinuţi o oră pe marginea
şoselei pline de praf, obosiţi şi cu răbdarea întinsă până la culme.

19 octombrie
Ajungem undeva pe la ora zece la biserică (un restaurant improvizat,
cam cu 20 de membri), Esther era păstorul – o femeie puternică, cu viziune
şi hotărâtă pentru lucrarea Domnului. Am avut şi noi un program cu scenete,
mărturii, după care liderii au făcut spălarea picioarelor – frumoasă formă de
smerenie. Programul s-a prelungit până la ora două, însă ne-am bucurat în
mod real cu fraţii aceştia primitori şi carismatici.
La ora cinci pornim înspre Kisumu, orăşelul unde au avut loc
conflictele politice. Am fost cazaţi pe la ora unu noaptea, când am ajuns, la
un orfelinat. Foarte mulţumiţi de condiţii, am adormit fără grijă cu oboseala
noastră acumulată pe drum. Am făcut şi coregrafii într-o benzinărie pe drum


20 octombrie
Prima zi în Kisumu, un loc frumos, unde o familie hotărâtă să
slujească pe Domnul au început un orfelinat în urmă cu 16 ani, în 1992.
Aveau o casă cu o singură cameră şi acolo au luat 16 copii de pe stradă să-i
crească, să-i educe şi să le dea un viitor. Am vizitat de dimineaţă orfelinatul.
Astăzi au 102 copii şi o clădire mult mai mare, amplasată chiar la marginea
unui slum – loc în care mai au 470 de copii cu care ei lucrează. Au deschis
de asemenea o şcoală primară şi o biserică.
Am pornit să vizităm familii şi copii în slum. Ne-a întâmpinat un
miros îngrozitor încă înainte să intrăm acolo. Toate gunoaiele le depozitează
pe jos în faţa caselor, iar apă beau dintr-un pârâu extrem de murdar care
trece pe acolo şi este plin de gunoi.
Fraţii de la orfelinat împreună cu misionarii din Africa de Sud şi cu
liderii noştri au intrat în casele oamenilor, s-au rugat pentru familii, au vorbit
cu ei şi i-au încurajat. Noi ne-am ocupat de copiii care veneau înspre noi ca
să ne ia de mână şi că ceară o îmbrăţişare. Ne-am jucat cu ei, ne-am rugat
pentru ei şi am cântat cu toţii. Cei de la orfelinat au mai luat o fetiţă a cărei
mamă murise cu o săptămână în urmă – o scumpete de fată cam de doi ani
care acum locuia cu nişte vecini, tatăl ei o abandonase. Mai târziu Adin a
numit-o Rebeca.

21 octombrie
Azi am fost la rugăciune pentru familii şi bolnavi prin slum. Împreună
cu Letson am pus mâna peste oameni şi nu mă îndoiesc că au fost vindecaţi,
doi şi-au predat viaţa Domnului.
După masa am mers la fotbal cu băieţii, ne-am jucat acolo cu copiii,
iar fraţii din Africa de Sud au avut un mesaj pentru ei. I-am văzut şi pe
masai, cel mai vechi trib din Africa, oameni care arată de-a dreptul primitiv
cu arcuri şi haine colorate atârnate de ei.

22 octombrie
Ziua noastră liberă – o excursie la lacul Victoria. Am fost treziţi la
cinci patruzeci şi cinci de către Letson, ne-am îmbrăcat buimăciţi,
nevenindu-ne să credem că aşa începe ziua noastră „de odihnă”. Am slujit la
orfelinat până la ora zece, spălând pe copii şi lustruindu-le pantofii, i-am
pregătit pentru şcoală.
Am pornit înspre lac cu aşteptări mari, şi cu costumele de baie. Ne-am
trezit însă că apa era murdară şi rece, nici poveste de nisip sau loc unde am
putea face baie. Oamenii de acolo ne agresau de-a dreptul de îndată ce-am
coborât din maşină oferindu-ne îngheţată, steguleţe, locuri în restaurant… de
toate. Am mâncat în final la un restaurant tipic african pe malul lacului, peşte
şi cartofi prăjiţi, însă am terminat ziua cam frustraţi deoarece n-am avut
parte nici de distracţie nici de odihnă.
 23 octombrie
De dimineaţă bună, chiar de la ora şapte ne-am trezit, iar eu, ca şi un
erou al patriei am spălat două haine pe care le-am atârnat în cameră, iar apoi
ne-am deplasat la orfelinat unde am luat micul dejun şi ne-am apucat de
treabă, respectiv eu personal la spălat de haine. După prânz am plecat la
liceu unde am întâlnit tineri care ne-au prezentat scenete, iar apoi am avut
parte de un fotbal pe cinste pe un teren extrem de pietruit.
Alin

În jurul orelor 16 ne-am întors pe jos la orfelinat, după care am mers

la biserică pregătiţi de program. Când eram pe punctul de a ieşi în faţă, ne
trezim că biserica se termină. Nu ne-a venit să credem când oamenii au
început să părăsească biserica, surprinderea noastră a fost la cotă maximă.
Am rămas oricum la biserică şi am dansat ceva vreme în stil african, după
care am răbdat cu stoicism (încercând să învingem oboseala) încă două ore
vizionarea filmului Isus împreună cu copiii şi oamenii din slum.

24 octombrie
Astăzi, pentru ultima zi în Kisumu, s-a planificat micul dejun la ora
opt, dar spre surprinderea noastră, la opt am aterizat la şcoala Salem pentru
un timp devoţional cu elevii şi profesorii. Deşi nepregătiţi, pentru mine acest
timp a fost foarte util, fiind mişcat de nevoia tinerilor de a avea un viitor plin
de speranţă. Trebuia să plecăm spre satul natal al lui Claxon după micul
dejun, dar plecarea s-a întârziat şi astfel am avut cel mai bun prânz la
orfelinatul Salem. Când am pornit în sfârşit la drum, nu ştiam încă sigur
dacă vom călători 60 de kilometri sau 500. După cam şapte ore de drum, nu
fără peripeţii, am ajuns în jungla lui Claxon. Băştinaşii ne-au întâmpinat cu
uimire şi ospitalitate, probabil suntem primii muzungi aici. Datorită mlaştinii
am părăsit maşinile şi după un kilometru de aventură prin noaptea plină de
licurici şi noroi am ajuns la destinaţie.
Mihai

Am ajuns în sfârşit în Rakoro, satul lui Claxon, loc unde am aflat că

încă mai sunt oameni care nu au văzut în viaţa lor un alb, un televizor sau o
maşină. Ne-au întâmpinat acasă la Claxon toţi bărbaţii importanţi ai satului,
păstorul chiar şi aproape toţi fraţii lui. Ne uimea modul straniu şi curios în
care ne priveau aceşti oameni, mai târziu însă am aflat că au venit de la 15
kilometri pe jos doar ca să ne vadă pe noi, primii albi care au păşit vreodată
în această junglă. Ne-au pregătit o cină tipic africană: am mers şi am ales un
ţap pe care l-au sacrificat şi l-au prăjit, totul durând cam patru ore, iar noi
eram istoviţi şi flămânzi.

25 octombrie
Am pornit pe la 11 din Rakoro, acel sat uitat în mijlocul junglei, şi ne-
am petrecut întreagă ziua pe drum. Am făcut mişto pe treaba asta cu toţi cei
din echipă în cele 12 ore de „outreach pe maşină”. Undeva pe la zece şi ceva
noaptea am ajuns în Nakuru, un oraş cam la 150 kilometri distanţă de
Nairobi, unde ne aşteptau nişte fraţi la o şcoală – orfelinat care ne-au rugat
să rămânem pe duminică pentru programul cu copiii. Ne-a şocat sărăcia
orfelinatului, văzând 18 fete dormind în aceeaşi cameră aproape fără spaţiu
personal. Ne-am bucurat însă să vedem ospitalitatea lor, şi bucuria de la
biserică.
Călătoria cea lungă de pe ziua de azi nu s-a desfăşurat însă fără
peripeţii. Ajunşi în Nakuru noaptea pe o furtună groaznică, începe să ne
urmărească o maşină de poliţie. Speriaţi am tras pe stânga, iar poliţiştii au
ieşit cu carabinele, agitaţi şi nervoşi, comunicându-ne că la câteva străzi mai
încolo tocmai a avut loc un jaf, iar noi ca şi albi suntem foarte expuşi. Poliţia
ne-a escortat până la orfelinat, iar noi am realizat de câte pericole ne-a ferit
Domnul, neştiind câte s-au petrecut în jurul nostru.

26 octombrie
Ne-am bucurat la biserica din cadrul acestei şcoli împreună cu tinerii
de acolo, le-am prezentat scenete, coregrafii, iar prietenii noştri din Africa de
Sud au avut mesaje extraordinare pentru ei. După-masă am pornit înspre
Nairobi, şi am ajuns seara târziu; măcar ne-am bucurat de o mâncare bună
românească gătită de fetele noastre, iar apoi de paturile noastre de „acasă”.

27 octombrie
Teoretic zi liberă, practic, am pornit pe jos înspre un vârf de munte
aflat aici în apropiere, unde se găseşte un renumit loc de rugăciune. Ne-am
rugat acolo pentru Kenia, pentru guvern, pentru oameni, pentru unitatea
echipei, iar apoi am continuat drumul pe jos înspre un orăşel din apropiere.

28 octombrie
O parte din echipă a mers la grădina zoologică, o altă parte a venit cu
mine la medic. De câteva zile mă simţeam extrem de rău, iar pentru
siguranţă au hotărât să mă ducă forţat la cel mai apropiat spital. Am făcut un
test de malarie şi a ieşit negativ (slavă Domnului). Mi-au dat, în orice caz, o
grămadă de medicamente… nu ştiu nici astăzi exact pentru ce…
 29 octombrie
Echipa a pornit dimineaţă înspre Nairobi pentru a lucra în cel mai
mare slum din Kenia. Eu am rămas acasă, rugându-mă pentru fiecare dintre
muzungi

30 octombrie
Echipa a plecat împreună cu cei de la Spring of Hope la orfelinat. Eu
am rămas acasă cu cei doi pretinşi oameni ai rugăciunii, am stat închisă în
casă toată ziua, iar după-masa la cinci am ieşit, fiind întâmpinată de
poveştile celor doi. După două ore au apărut în sfârşit muzungii, împreună
cu Jeremiah, scăpându-mă de „binecuvântările” celor doi…

31 octombrie
Am petrecut ziua împreună cu TPM Nairobi. De dimineaţă am asistat
la cursurile DTS, iar spre seară am făcut împreună cu cei 18 studenţi scenete,
drame şi ne-am bucurat împreună.

1 noiembrie
La cumpărături prin piaţa masailor in Nairobi. Am învăţat cu adevărat
să negociem la toate produsele posibile, de la eşarfe, la bongosuri, brăţări şi
alte zeci de produse tipic africane pe care le-am luat ca şi amintiri din Africa
noastră draga…
Laura F