clepsidra si bumerangul

Stefan BORBLY Se poate vorbi de contracultura n literatura romna? Sau doar de mici subversiuni adaptative? Anul literar 1968 (Marin Sorescu: Tineretea lui Don Quijote)
Am aratat cu un alt prilej, n studiul 1968. Anul soarelui agitat si reflectarile sale mediatice n Romnia , publicat initial n Observatorul Cultural si apoi n volumul colectiv Secvente din istoria presei romnesti (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2007), coordonat de catre Ilie Rad, ca emotia pricinuita de revolta studentilor parizieni a fost sugrumata, la noi, de vizita Presedintelui Charles de Gaulle la Bucuresti. Nu exista metoda mai buna de a devia atentia de la ceva grav dect festivismul sau sarbatoarea, si autoritatile de la Bucuresti s-au ntrecut n a-i face presedintelui francez o vizita ct mai usoara, punnd adnc pumnul n gura presei, pentru a evita orice idee incomoda. Prudenta interogativa a partenerilor romni e remarcabila, interesul public pentru Franta revoltata fiind la fel de estompat si n rn dul scriitorilor, care au alte probleme, toate devorante: tara noastra scrie nfiorat Serban Cioculescu n nr. 6/1968 al Romniei literare e zmaltata de amintiri istorice si de flori , cultura se reorganizeaza prin minirevolutia liberala initiata de c atre conducerea partidului si savurata de catre intelectuali, apar reviste noi, se reorganizeaza teritorial tara, prin legalizarea judetelor fiecare avnd, la rndul ei, o Directie de Cultura si, cele mai multe, noi reviste literare, cu noi functii si noi posturi pentru cei cuminti -, literatii vizioneaza Blow up-ul lui Antonioni, asculta Beatles (despre care scrie, nca acut sociologizant, Alf Adania n Romnia literara nr. 10/1968) si se pregatesc pentru Adunarea Generala a Scriitorilor, preconizata sa se desfasoare ncepnd cu data de 14 noiembrie va rog sa remarcati nostalgic ca se organizau nca Adunari generale, adica scriitorii nu se ntlneau doar prin reprezentanti...: altfel spus, nimeni nu prea are timp sa remarce ca n tara-mama a francofoniei noastre congenitale Sartre marsaluieste pe strazi, cot la cot cu studentii protestatari, ca Sorbona este n flacari si ca Foucault e si altceva dect un simplu structuralist mai vivace dect ceilalti adica un om de atitudine si horribile dictu un om cu preocupari sexuale nu neaparat ortodoxe. Nu se poate spune, nsa, ca autoritatile nu stiu ce petrece n zonele mai fierbinti ale lumii, sau ca ele nu sunt pregatite sa contracareze efectul cancerigen al metastazei europene asupra tesutului limpid al fiintei nationale, fiindca, n ciuda cenzurii care functioneaza impecabil n surdinizarea sau popularizarea vocilor protestatare ale Frantei, cteva indicii marginale tot apar, cu un rol evident de diversiune si de calmare a eventualei solidarizari autohtone. Astfel, n nr. 5/1968 al Romniei literare se reproduc spicuiri dintr-un interviu luat lui Andr Malraux de catre publicatia germana Der Spiegel, n care ministrul lui de Gaulle e de un conservatorism coplesitor, contrastnd flagrant cu vivacitatea insidioasa si foarte liberala a ziaristului care ia interviul. Ridicarea unei baricade nu e dect teatru declara Malraux ; unul anacronic, nsa precizeaza tot el, pentru ca studentii, n loc sa inventeze mijloace actualizate de protest, au recurs la proceduri scoase din recuzita prafuita a luptei de strada a secolului al XIX -lea, ceea ce nseamna o condamnabila lipsa de originalitate. Avem de-a face cu un tineret care nu mai e n consens cu universul mai spune autorul Conditiei umane, fost luptator n Spania si n transeele antihitlerismului -, pentru a concluziona devastator: ati citat lozinca studentilor Fantezia la putere! . E doar o gluma . (Cum stiti bine, e departe de a fi asa...) n viata literara de la noi, artileria grea a sugrumarii admiratiei n fasa apare pe teren sub bagheta de maresal a lui Stefan Aug. Doinas, deja nregimentat dar asta se va afla abia mai trziu... -, care publica n cteva numere succesive ale Romniei literare un lung eseu de asanare a poeziei noastre contem porane, paginat sub genericul Moda poetica `68. n aparenta strict literar, acesta are o deschidere politica evidenta, care explica, n cele din urma, si ratiunea de subtext pentru care a fost scris. Acuza principala a lui Doinas este ca poezia noua de la noi prefera marginalitatile expresive unei discipline centrale a formei, ceea ce nseamna ca termenii sunt folositi adesea fara ncarcatura profunda, ordonatoare, doar din dorinta de a strni efecte stridente, eterogene. Motivul?: n loc sa se scrie cumint e si estetizant n cabinete, n spatele usilor capitonate, poezia a cobort inutil n strada, absorbind reverberatii alogene pe care un purist s -ar cuveni sa le repudieze.

Asa cum se ntmpla n literatura noastra pe vremea respectiva obiceiul urcnd din retorica adversativa a anilor 50, n care era mai interesant ce anume se ataca, dect mnia proletara n numele careia aveau loc executiile - , trebuie sa fim atenti la ce anume citeaza Doinas ca fiind nerecomandabil pentru sanatatea formala a poeziei noastre, fiindca de acolo vine iradianta corectiva a actului punitiv. Iata: ce justifica [...] n tnara poezie romna de azi, indiferenta sau chiar dispretul, de attea ori ntlnite, fata de forma? se ntreaba Doinas, pentru ca enumerarea negativa car e ne intereseaza sa vina abia de acum nainte: Ambitia de a explora zonele inconstientului? Nu... scoate autorul psihanaliza din joc, incriminndu-l doar pe Breton, care murise cu doi ani nainte -, ... cu cteva exceptii, tinerii poeti nu se reclama de la o arta poetica suprarealista, a dicteului automat . Investigarea psihicului uman, n conditii de experiment? Nu: tinerii nostri poeti nu scriu sub influenta mescalinei sau acidului lisergic, ca Michaux (de Timothy Leary sau psihedelism, ciuperci sacre sau LSD nu se sufla o vorba, n ciuda faptului ca dereglarea simturilor a lui Rimbaud era un bun cstigat al liricii sau ca Beatles -sii reusisera sa raspndeasca ilicitul si la noi, prin piesa muzicala intitulata inocent Lucy in the Sky With Diamonds... Doinas mai incrimineaza, pe rnd: situarea, prin structura psihica, la limita, att de precara, de altfel, dintre normal si anormal; reactiile constiintei sau ale inconstientului la vecinatatea cu patologicul sau cu mizeria morala umana si aici devine de-a dreptul interesant, fiindca epoca poeziei angajate nu trecuse nca, aceasta forma de implicare deloc inefabila fiind ncurajata de partid... -: dorinta de a realiza o poezie de mare eficacitate sociala, un lirism de tribuna. Nu raspunde autorul [poetii nostri] nu scriu o poezie politica de tipul Evtusenko, Corso sau Ferlinghetti.. .. Si atunci, ce-i determina sa nu iubeasca forma, care este o epifanie a disciplinei? Presupun ca n-ati ghicit raspunsul, asa ca ma vad silit sa vi-l spun eu: lenea spirituala, numai ca pentru aflarea lui, cititorul din vremea respectiva a trebuit sa astepte o saptamna lunga de angoase si framntari atroce, pigmentata si cu o Adunare Generala a Scriitorilor, fiindca textul intitulat Dispretul pentru forma este paginat n numarul care marcheaza deschiderea lucrarilor adunarii ( Rom. lit., nr. 6/1968; 14 nov.) Doinas recidiveaza consecvent, dar mai putin insidios, n nr. 8/1968 22. nov. al Romniei literare, n care Copiii teribili (asa se intituleaza textul...) ai poeziei noastre sunt incriminati pe motivul ca au devenit epigoni ai lui Marin Sorescu . Poza literara a tinerilor nostri poeti de azi vine din imitarea unui poet de reala valoare, ca Marin Sorescu scrie participativ Doinas, elogiul explicndu-se prin faptul ca Sorescu era abia la primul sau volum, ceea ce nseamna ca autorul eseului ia n considerare si fronda coregrafica, specifica vietii literare -; nsa, devine simptomatic ce anume privilegiaza eleatul geometrizant din poezia histrionului vesel si tragic din Banie, ntruct concluzia ramne si azi de o mare acuitate. Marin Sorescu este apreciat fiindca demonteaza uriasul mecanism al vietii , aratndu-ne suruburi si articulatii acolo unde altii tind sa ascunda viscerele sub o tencuiala inef abila. Un demon al parodiei scrie mai departe Doinas l face pe Sorescu sa proclame, pe un ton degajat, fals nepasator , un antiromantism programatic , ancorat n grotesc si atentie! ntr-o fiziologie precara, specifica organismelor dezarticulate, incapabile de asi mai coordona membrele prin intermediul un functii centrale de control. Astfel, conchide eseistul, autorul Tineretii lui Don Quijote volum aparut n 1968, la Editura Tineretului cultiva arta exterioara, disimulanta a clovnului care n-are voie sa plnga n arena , spre deosebire de epigonii sai, clovni ai unui clovn, care nu sunt dect inautentici. Mi-am ngaduit sa atrag atentia asupra corpului dezmembrat , fiindca el este, alaturi de clovnesc si histrionism ntr-o perioada n care, la noi, se savureaza cu complicitate Ubu si se relanseaza fascinatia pentru I.L. Caragiale unul dintre metaforele predilecte ale poetilor care au debutat spre sfrsitul anilor 60. Metafora corpului dezarticulat si aceea, complementara, a arheologiei dezumanizante ilustreaza ideea incapacitatii centrului de a mai coordona miscarea, ceea ce, cu marginile atent slefuite si rotunjite pentru eliminarea tuturor asperitatilor, consoneaza ntructva cu estetica incongruentei si a eterogenitatii pe care o tutelau marginalitatea delincventa a lui Foucault sau aversiunea fata de omul unidimensional (Marcuse), adult si etatizat prin conformism consumist, de care se disociau miscarea hippy si generatia Flower Power. Care, n treacat sa fie spus, nu erau ctusi de putin necunoscute n Romnia, dispunnd chiar de adepti discreti, cu un oarecare ecou n public. De pilda, n nr. 3/24 oct. 1968 al Romniei literare la doar trei numere naintea aceluia n care apare elogiul Romniei zmaltate al lui Serb an Cioculescu -, Aurel Dragos Munteanu tipareste eseul O generatie poetica , n care imaginea noilor poeti e foarte diferita de aceea reductiva, acreditata de catre Doinas. Pornind, ca argument, de la Michel Foucault (pe care, de altfel, si Doinas l citeaza n treacat), Aurel Dragos Munteanu este de parere ca anii nostri [...] vor cunoaste o nfatisare foarte putin omogena , n urma careia istoria literara si pierde functia ordonatoare , n

favoarea am ndrazni sa completam noi a genealogiei nietzscheene privilegiate si de catre Foucault, pe linia obiectelor disparate (Baudrillard), asistemice, care ajung sa traiasca autonom, fara capacitatea de a se coagula ntr-o diacronie logica sau ntr -o istorie. Toate acestea se explica spune Aurel Dragos Munteanu prin mutarea accentului axiologic de pe ordine pe discontinuitate, ceea ce reda vietii miscarea spontana, anarhica, a libertatii, care-i este proprie. Sechestrat ntr-un colt de pagina, eseul e savurat doar de catre cunoscatori, impactul lui fiind, totusi, relevant, n ciuda faptului ca autorul se repliaza elegant din fata unor concluzii extreme, prin privilegierea functiei vag ordonatoare a spiritului: pulverizarea maxima, aparuta n perspectiva secolului, se dovedeste nsa a fi precara. Lipsite de lumina ordonatoare a spiritului, evenimentelor nu le ramne dect tihna unei istorii de cimitir. Interpretarea pasajului ma ncumet sa precizez poate fi ambigua: daca privesti lucrurile din perspectiva spiritului care lumineaza, disparitatea devine o carenta. Daca ai n vedere, nsa, doar consecinta sintactica dictata de absenta spiritului ordonator pe car e fragmentul de asemenea o sugereaza -, sensul lui se schimba radical, valoriznd existential formele disparate, descarnate si nelegate ntre ele, puternic patrunse de materia opaca, substantiala, a mortii... Va propun sa depistam n continuare cteva expresii ale acestei estetici a disparitatii, aparute la poeti romni care au debutat n anul de gratie 1968. i am n vedere pe Marin Sorescu ( Tineretea lui Don Quijote ), Mircea Ivanescu (Versuri ), Marin Mincu (Cumpana), Modest Morariu (Povestiri cu fantome ), Gheorghe Grigurcu ( Un trandafir nvata matematica), Cezar Ivanescu ( Rod), si mai putin pe Sorin Marculescu ( Cartea nuntilor), al carui profil, preponderent suav si erotic, este diferit. Vom vedea, la cea mai frugala lectura, ca universul acestor poeti se subsumeaza unei estetici a corporalitatii disjuncte, arheologice, fragmentare, menita sa sugereze, pe de o parte, revolta fata de control si de centralitate si, pe de alta, o vointa de a se recepta prin distantare muzeala fata de prezent, puternic pigment ata de grotesc si ironie. Sa fim lucizi scrie Marin Sorescu n Postfata volumului Tineretea lui Don Quijote -, cine ne poate ntelege cnd noi nsine nu ne ntelegem dect fragmentar, pna la mna, pna la bru ? Asemenea corpului care nu-si gaseste integralitatea, cartile sunt [si ele...] niste propozitii abia ncepute. Unele se opresc la adjectiv, altele la pronume. Foarte putine ajung sa descopere radacina unui verb . Epoca altruismului internationalist e caduca spune poetul (nu poti suferi pentru cei nghetati la Polul Nord ) -, scriitorul e acum singur cu propria sa subiectivitate, asa cum poetul e ntotdeauna singur printre poeti: A avea curajul sa-ti dezvalui subiectivitatea, sufletul pna n cutele lui cele mai ntunecoase, spaimele si nazuintele cele mai intime iata poezia. Definitia data de catre Sorescu acestei subiectivitati e cea mai incitanta, fiindca nu presupune ctusi de putin integralitate expresiva totala, asa cum am fi ndrituiti sa credem. Nu: mediul poeziei nu poate fi dect intuitia amara, motivata de faptul ca, indiferent de ct s -ar stradui sa spuna, poetul nu va cuprinde niciodata totalitatea, ramnnd n relativitate, cu fragmente disparate de absolut din care nu va izbuti nicicnd sa contureze o forma integrala , ca-ntr-un puzzle cu piese-lipsa, pe care fabricantul a uitat sa le mai aseze n cutie. Citat n Postfata , Einstein e zeul acestei noi cosmologii relativiste, dominata de teama de a deveni perfect, de a te fixa o data pentru totdeauna ntr -o formula definitiva, hieratica sau imobila. Spaima de sublim e ilustrata, la Sorescu, de frica de fotografia care ucide miscarea; ea apare chiar de la nceput n volumul Tineretea lui Don Quijote , traversndu-l apoi obsesiv, dar stenic: evitnd sa fie fotografiat (pentru ca e enervanta aceasta lipsa de mobilitate ), Deocamdata scrie el - ma simt n siguranta/ Cu talpile framntnd gustul gurii vechi/ Cu minile pipaind cerul gurii cuvntului . n consecinta, poetul e acela care n raspar cu formula imobilismulu i eleat al lui Doinas strica echilibrul lumii , ajuta miscarea sa existe: Sa ajutam miscarea [...]/ Totul trebuie sa alerge,/ Ca ntr-o celula bolnava microbii,/ Sufletele, usile,/ Stelele care traiesc/ Prin rotatie [...] Mi-e necaz ca numai mortii stau/ n toate privintele/ O, daca ar face si ei/ Macar un pas pe zi,/ Stricnd echilibrul,/ Pamntul si -ar gasi forta necesara/ Urnirii lui n neant! De ce este asa? Pentru ca, dintre toate fiintele, omul e nu numai singura care stie ca trebuie sa moara, ci si singura care traieste prezumtia de a fixa totul n forme perfecte, definitiv clasate. Omul e singura fiinta care traieste prezumtia sublimului ca teleologie, ceea ce nseamna, implicit, si absolutizarea ca atare a umanului ca atare, n vreme ce, daca privim lucid n urma pentru a investiga geologia universului, omul nu e dect o paranteza cosmica, sosita, si ea, cam trziu pe scena lumii. Viata ncepe cu trtoarele amoeba, melcii, paianjenii scrie Marin Sorescu n Compunere , ceea ce nseamna ca n substratul fiecarui om

exista o amoeba, un melc sau un paianjen, relativiznd absolutul autoscopic care face din om scopul tuturor fiintelor si lucrurilor. Regresia geologica a umanului e principala tendinta din volumul Cumpana, al lui Marin Mincu, preocupat sa depisteze sub crusta cuvintelor si a gesturilor uzuale stramosi ngropati n pesteri/ Sau poate nca n arbori si pesti . Curg n mine ierburi grase,/ Broaste murdare si pasari cu solzi scrie poetul (Regresie) -, pentru a conchide, n acela si regim al disparitatilor subcutanate, monstruoase: Cum mai tsnesc buruienile lutului/ La gesturile mele geologice,/ Uitate -n mine nainte de a fi numit om/ Curg oaselemi milenare-ndarat/ Bolnave de dorul mamutilor. [...] Din pieptul meu cresc aripi/ De pasari arhaice . Devine, asadar, aproape de la sine nteles ca materia verbala de care se foloseste poetul este, ea nsasi, jilava, cuprinsa de fluiditati atavice (Orice vorba duhneste un iz de materie flasca ), si va propun sa ramnem nca o secunda n universul liric de nceput al lui Marin Mincu, pentru a cita un vers demn de o arta poetica extinsa asupra unei vieti ntregi: Cu fiecare cuvnt slobozit [...] Mi-arunc sngele-n idei uscate. (E superb, orice s-ar spune...) nchipui fragil un trup scheletic de pasare, scrie Cezar Ivanescu n Rod, volumul fiind suprasaturat de imagologia trupului incomplet pe care poetul l asimileaza propriei sale creatii, lasata sa existe n lume asemenea unui organism caruia i s -a extirpat o aripa, i s-a uitat un picior. n fiecare zi [poetul confectioneaza] un trup de pasare,/ Pe care-l arunc[a] prin camera Trupuri de pasari uneori cu cte o aripa, scrisul nsusi fiind conceput de catre poet la fel ca si n cazul lui Marin Mincu n spiritul unei anatomii alienante: Blnda hrtie! Tu-mi esti ca o masca/ Pe care o scot de pe fata,/ Si pe spatele careia mi scriu viata. O intensitate abstruza aparte, vecina cu geologia disfunctionala a poetilor citati pna acum apare n volumul de debut al lui Ghe. Grigurcu, Un trandafir nvata matematica , unde se imagineaza o cosmogonie inversa, nu a luminii, ci a ntunericului, care se disemineaza n lume pentru a deveni, n cele din urma, iubire. Germinatia negativa a cosmosului conceput ca dispersie seminala a ntunericului se continua, iradiant, n tot, deci si n cuvintele poeziei, care nu fac altceva dect sa distruga frenetic forme frumoase, sa dezarticuleze corpuri: Se-nspaimnta fugind din zare n zare/ cel a carui iluzie nu mai e necesara./ Carnea lui o jucam la carti,/ ochii lui i prefacem n provizii/ Din cnd n cnd destupam/ cte -o sticla de sampanie plina/ cu respiratia lui . Vom izbuti oare acum, concluziv, sa formulam un raspuns la ntrebarea din titlu: Se poate vorbi de contracultura n literatura romna? Sau doar de mici subversiuni adaptative? Poate ca argumentele nu sunt ndestulatoare, vazndu-ne obligati sa amnam sentinta pentru alta data. Sa conchidem, asadar, relativistic si provizoriu adica n deplin acord stilistic cu subiectul demonstratiei no astre de pna acum ca geologiile si anatomiile disparate cu care lucreaza poetii nostri de la sfrsitul anilor `60 reprezinta n mod vadit indiciul unei noi sensibilitati lirice, prin intermediul careia contracultura se insinueaza n literatura noastra pe cai subtile, metaforice, care duc spre concluzia unei fervori protestatare adaptative. Pna la optzecismul radical, antisistemic si sarcastic, drumul e nca lung si presarat cu multe privilegii... In his study dedicated to the difficult year 1968, Stefan Borbly tries to underline the impact which the great revolts of the French students had on the Romanian young generation of writers and the way it influenced their writing. Poets from the previous generation, such as St. Aug. Doinas, criticized the new poets because they despised the form of the poem and accused them of spiritual laziness. According to Borbly, the poetry of these poets (Marin Sorescu, Mircea Ivanescu, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu etc.), who first published their first books in 1968, is the expression of the aesthetics of disparity, e new poetic paradigm, which introduced in a subtle, metaphoric way an attitude of protest and opposition to the political system. Key-words: subversive, aesthetics of disparity, protest, poetry, communism