Sunteți pe pagina 1din 11
ELEMENTE DE ONTOLOGIE 3.1 Problema existen ţ ei. Ontologia umanului 3.2 Con ş tiin ţ

ELEMENTE DE ONTOLOGIE

3.1 Problema existenţei. Ontologia umanului

3.2 Conştiinţa

3 ELEMENTE DE ONTOLOGIE

3.1 Problema existenţei. Ontologia umanului

Tăietura sincronică pe care o realizează relaţia eu-lui cu lumea în diacronia problematicii filosofiei, permite surprinderea cu uşurinţă a determinaţiilor domeniului ontologic prin raportare la celelalte domenii ale filosofiei (gnoseologie, axiologie, filosofia culturii etc.) şi conturarea posibilităţii de a depăşi barierele rigide dintre acestea, prin ceea ce numim astăzi ontologia umanului. Orice discurs filosofic vorbeşte despre om, chiar atunci când se referă la natură, lucruri, univers, structură, demersul său conceptual orientându-se spre condiţia umană. Cum sistemele filosofice se constituie în modele ale lumii, pentru a afla, crea sau interpreta temeiurile existenţei şi ale ordinii universale, ele implică cu obligativitate deschideri tematice către surprinderea "miracolului uman", şi, prin aceasta, către conturarea "conştiinţei de sine." Ontologia (teoria existenţei ca existenţă) îşi propune să determine resorturile, condiţiile şi rosturile de prim ordin ale cercetării referitoare la "ceea ce există" şi implicit ale modului de constituire a "existenţei", ca obiect al ontologiei, ca şi semnificaţiile acestui proces. În acelaşi timp însă, ontologia trebuie să acorde importanţa cuvenită propriilor ei condiţii de definire, modului ei specific de a fi, pentru a se afla în măsură să judece premizele, desfăşurările şi rezultatele majore ale multiplelor teoretizări, având ca obiect "fiinţa existenţei". Dincolo, sau dincoace de generalizările datelor ştiinţifice, conceptul de "existenţă", "faptul de a fiinţa în calitate de conţinut

de la ontos = fiinţă şi logos = teorie; ontologia este teoria existenţei ca existenţă, adică a fiinţei (esenţei) existenţei

al realităţii", are o sferă pe cât de largă, pe atât de nedeterminată, el fiind sesizat şi analizat prin raportări la alte categorii: nonexistenţă, devenire, esenţă, aparenţă, valoare etc.,(existenţă – nonexistenţă, existenţă – devenire, existenţă – esenţă, existenţă – aparenţă, existenţă – valoare) 1 . Variatele modalităţi de tratare a obiectului ontologiei, reflectând firesc complexitatea acestuia, s-au concentrat deseori asupra diferenţierii unor domenii, subdomenii, niveluri, straturi ale existenţei, deosebite unele de celelalte, atât în ceea ce priveşte

statutul lor ontologic, cât şi cel gnoseologic. Se precizează astfel:

1 Parmenide absolutizează "faptul de a fiinţa", lumea adevărată, adică cea

inteligibilă (de fapt esenţa ei), susţinând că ea reprezintă un singur bloc, o entitate ce exclude părţile, golurile, vidul, neantul, non-existentul, deci non-inteligibilul. Pentru atomişti în schimb, non-existentul, golul constituie

condiţia mişcării atomilor, deci a existenţei

ale existenţei legate între ele prin "participare" şi prezintă câteva din condiţiile de inteligibilitate ale "principiului", ale "lumii ideilor sau formelor (unitatea, intransformabilitatea). Teoria lumii ideilor şi teoria sufletului fundamentează deschiderea iniţiată de Socrate către ontologia umanului şi pregătesc

La Aristotel ontologia sau metafizica

studiază fiinţa ca fiinţă şi atributele ei esenţiale. "Metafizica nu se confundă cu nici o ştiinţă particulară, căci nici una dintre acestea nu consideră în general fiinţa ca atare, ci fiecare decupează o anumită parte pe care o examinează." (Metafizica, IV 1, 1003 a). Spre deosebire de Platon, Aristotel consideră că "principiul" (fiinţa ca fiinţă) este deopotrivă formă şi materie (substrat) şi numai în această dublă situaţie produce substanţele (bunurile) care la rândul lor sunt inteligibile (participă la "principiu", deci există) şi totodată transformabile, schimbătoare (neexistente), deci copii ale "principiului". În sistemul hegelian, existenţa (fiinţa), ca raţiune, ca spirit, ca idee absolută datorită lipsei sale de determinări devine identică cu non-existenţa. Din sinteza

lor apare însă devenirea, mişcarea, transformarea

dintre toate fiinţările numai cea umană poate fi considerată "existenţă", pentru

înţelegerea corectă a ontologiei

Platon creează cele două planuri

Heidegger apreciază că

că numai aceasta se înţelege pe sine ca fiinţare şi astfel se poate defini. Lucian Blaga conferă de asemenea "modului ontologic uman" un statut aparte (vezi Cap. 2).

a) nivelul entităţilor naturale sau sociale, materiale sau

sensibile, concrete sau abstracte, pe care le cunoaştem prin modul

obişnuit, cotidian de activitate.

b) nivelul proprietăţilor şi relaţiilor acestor "obiecte" pe

care le putem înţelege prin aceleaşi modalităţi de cunoaştere.

c) nivelul proprietăţilor, relaţiilor şi structurilor mai

profunde, neaccesibile decât mecanismelor complexe ale gândirii.

d) nivelul noţiunilor cu grad ridicat de abstractizare

(clase, genuri) ca şi al construcţiilor teoretice necesare investigaţiilor de mare profunzime ale realităţii. Ontologia analizează "existenţa" unei infinităţi de obiecte, fenomene, relaţii, procese, prin intermediul unor categorii ca:

materie, mişcare, substanţă, devenire, spaţiu, timp etc. sau a unor perechi de categorii precum: unitate – diversitate, finit – infinit etc.

Prin intermediul acestor construcţii conceptuale, ontologia oferă puncte de sprijin pentru înţelegerea corectă şi nuanţată a diverselor structuri ale universului, accentuând în funcţie de specificitatea "modelului de lume" propus de creatorul-filosof, fie atributele unei fiinţări "ne-umane", "extra-umane", "naturale", fie pe cele ale implicării directe sau indirecte a omului în fizionomia lumii. Pivotul oricărei încercări de explicare globală a existenţei este însă, condiţia umană, aşa cum am putut constata şi în prezentarea istorică din capitolul anterior. Permanenţa relaţiei eu - lume în discursurile filosofice atestă preocuparea gânditorilor pentru încercarea de subordonare a ontologiei generale unei ontologii a umanului, deşi filosofia tradiţională, la o primă impresie, consideră ontologia umanului – particularizare a teoriei ontologice generale. Aspiraţiile specifice filosofiei, tendinţa ei spre sinteze globale, spre generalizări de amploare, au propus multă vreme, recunoscut sau nu, idealul cunoaşterii integrale, sau altfel spus existenţa unui acord fundamental între esenţa realităţii exterioare şi gândire. Lumea, în structura ei internă, fiind raţională

şi inteligibilă, impune omului necesitatea orientării sale spre cunoaşterea valorilor spirituale. Postulatul raţionalităţii integrale a existenţei este prezent, chiar atunci când se acceptă caracterul problematic al relaţiilor omului cu lumea. Filosofia însă a sesizat şi situaţia în care lumea îi apare omului ca lipsită de sens, iraţională, imposibil de înţeles şi subordonat nevoilor lui. "Şi inteligenţa îmi spune aşadar în felul său, afirma existenţialistul Camus, că lumea aceasta e absurdă, sau

mai bine zis, lumea nu-i în ea însăşi raţională

confruntarea dintre acest iraţional şi această nemărginită dorinţă de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului." 1 Lumea este în raport cu noi, spunea D.D. Roşca, şi raţională şi iraţională. Raţiunea şi întâmplarea, necesarul şi contingenţa coexistă: nici determinism implacabil, nici haos, ci unitate a ordinii şi dezordinii, devenire creatoare. 2 Există aşadar o obiectivitate a devenirii universale, o autonomie structural-funcţională a manifestărilor existenţei în raport cu dorinţele umane de a conceptualiza şi supune practic existenţa. În acelaşi timp lumea se supune şi se opune conceptualizării; este inteligibilă şi neinteligibilă, logică şi lipsită de logică. "Inteligenţa, urcată pe noile puncte de perspectivă, preciza D.D. Roşca, a descoperit iraţionale pe care le credea complet raţionalizate şi asimilate" 3 ; de aceea zona neraţionalizată este cantitativ mai mare decât cea supusă raţional. Nu există însă formule permanente ale iraţionalului, pentru că inteligenţa nu rămâne în timp, absolut identică în ceea ce priveşte unele piese ale mecanismului ei de funcţionare." 1

absurdă fiind

1 Albert Camus, Mitul lui Sisif, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1969, pag. 24

2 Vezi D.D. Roşca, Existenţa tragică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, pag. 13

3 D. D. Roşca, Idem, pag. 76

1 D. D. Roşca, Studii şi eseuri filosofice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, pag. 131

În raport cu valorile şi dorinţele omului lumea este şi rezonabilă şi absurdă, cu sens şi fără sens, familiară, dar şi indiferentă, rezultând de aici tensiunea permanentă între natură şi cultură, între om şi existenţa din afara lui. Ca model al lumii, un sistem filosofic interpretează temeiurile existenţei şi ale ordinii universale oferind totodată deschideri teoretice pentru înţelegerea "ordinii umanului". Numai cunoscând şi explicându-şi lumea, omul capătă conştiinţa propriului rol şi loc în tumultul ei, filosofia ajutându-l în acest sens, prin cele trei "certitudini", cum spunea Noica, dobândite de-a lungul istoriei ei:

- conştiinţa existenţei sinelui ca om;

- conştiinţa existenţei îngrădite a omului;

- conştiinţa posibilităţii de a ieşi din situaţia de îngrădire a

omului. 2 Aşadar, prin filosofie, omul îşi conştientizează şi asumă propriul său statut de fiinţă conştientă, liberă şi precară, subiectivă şi practică, raţională şi valorizatoare. 3

3.2 Conştiinţa

Caracterul complex al unei ontologii a umanului chemată să unifice multiplele domenii ale filosofiei sub imperioasa recunoaştere teoretică a forţei creatoare a omului se relevă şi în efortul de a rezolva problema conştiinţei, problemă cheie de altfel, chiar pentru precizarea fundamentelor filosofiei, în calitate de expresie sintetică a "conştiinţei de sine" a omului. Analiza conştiinţei ca unitate complexă a proceselor cognitive, afective şi voliţionale ale omului, presupune elucidarea genezei şi a trăsăturilor ei esenţiale. Ambele cerinţe impun

2 Vezi Constantin Noica, Trei introduceri la Devenirea întru Fiinţă, Editura Univers, 1984, pag. 11-12

3 Vezi, FILOSOFIE, tema Ontologia umanului, manual, A.S.E., 1993

filosofiei o raportare specifică la ansamblul cunoştinţelor privitoare la fiinţa umană, oferite de ştiinţele particulare ale omului, dificultăţile demersului filosofic datorându-se şi evoluţiei greoaie a acestora. Încercările nereuşite de explicare a genezei conştiinţei s-au concretizat în mai multe variante, dintre care amintim:

- reducerea conştiinţei la o formă de manifestare a materiei,

reducerea psihologicului la fiziologic, considerarea gândirii ca simplă secreţie a creierului (Büchner, Vogt, Moleschott);

- înzestrarea naturii cu o proprietate analogă conştiinţei şi explicarea apariţiei acesteia prin cauze exclusiv naturale (naturalismul hilozoist). Pe de altă parte preocupările pentru elucidarea esenţei şi structurii conştiinţei au condus la:

- un dualism de tip cartezian (ruptură între substanţă şi

gândire);

- teorii ale paralelismului psiho – fizic care neagă legătura între procesele psihice şi cele fiziologice;

- teorii empirice care reduc funcţionalitatea conştiinţei la

capacitatea de a ordona datele senzorial – perceptive; - teorii care consideră conştiinţa o realitate de sine stătătoare, dată o dată pentru totdeauna, fundament al întregii existenţe (spiritualismul);

- teorii constructiviste care, absolutizând caracterul creator

al conştiinţei, eludează problemele genezei şi ale esenţei conştiinţei, subordonând planul ontologic celui logic sau gnoseologic şi considerând că aceasta construieşte, doar prin forţa ei, modelele subiective ale lumii.

Cercetările contemporane din variate domenii ale ştiinţelor umane şi exacte precum: biologia, genetica, biogenetica, neurologia, psihiatria, cibernetica, informatica, statistica, psihanaliza, biopsihologia, psihologia, psihologia socială, antropologia, sociologia etc. ca şi unele orientări filosofice ale

sfârşitului de secol XIX şi ale secolului XX au conferit o înţelegere complex argumentată, atât a perspectivei istorico – genetice, cât şi a celei logico-structurale, în explicarea conştiinţei:

a) Antropologia, biologia şi genetica structurală oferă o explicaţie evoluţionist-structuralistă apariţiei omului, psihicului uman şi conştiinţei, ca parte componentă a acestuia. Numai o anumită structură genetică, apărută întâmplător, printr-o modificare a codului genetic al maimuţelor antropoide, însoţită de o schimbare calitativă a condiţiilor de viaţă, susţin geneticienii, a putut permite apariţia speciei umane. b) Neurofiziologia, prin descifrarea mecanismelor bioenergetice intime ale generării şi transmiterii "influxului nervos", prin teoria "pompelor ionice", prin explicarea mecanismelor sinoptice care stau la baza circuitelor neuronale, ca şi a rolului formaţiunii reticulare în filtrarea informaţiilor, scoate în evidenţă strânsa legătură dintre starea de veghe a organismului uman şi conştiinţă. Se afirmă astfel că ariile scoarţei cerebrale ca şi unele formaţiuni subcorticale sunt indispensabile oricărui act conştient. Lezarea lor duce la tulburarea sau chiar la dispariţia activităţii conştiente. c) Phihanaliza, iniţiată de S. Freud, cu toate amendamentele aduse exagerărilor cuprinse în tentativa de a se constitui în teorie globală asupra omului, supune cercetării ştiinţifice "inconştientul", ca structură situată în profunzimile psihicului uman şi demonstrează faptul că activitatea psihică a omului nu se reduce la conştiinţă. Sfera logică a noţiunii de "psihic uman" este mai largă decât a noţiunii de "conştiinţă". Conştiinţa reprezintă însă dimensiunea cea mai evoluată a psihicului uman, dimensiunea definitorie pentru specificul acestuia. Ea îşi integrează celelalte forme de manifestare psihică, pe care le corelează cu voinţa, afectivitatea şi în mod special cu gândirea, imprimându-le caracteristici noi. Poate orienta de asemenea într-o

oarecare măsură, prin elementele sale dominante şi structurile subconştientului. d) Punctul de vedere al ciberneticii pleacă de la ideea că evoluţia lumii materiale este evoluţia sistemelor dinamice cu autoreglare, omul fiind un tip specific de sistem cibernetic şi informaţional cu o reflectare informaţională conştientă. El are capacitatea de asimilare a influenţelor din mediul exterior, în funcţie de sensul şi semnificaţia pe care acestea o au pentru realizarea echilibrului cu lumea. Fiinţa umană obţine aşadar un anumit conţinut de determinaţii din exterior prin intermediul semnalelor primite, pe care le codifică cu ajutorul limbajului său propriu, după care le stochează în memoria sistemului nervos central, le prelucrează şi realizează un model de reflectare a mediului, în funcţie de care desfăşoară o anume activitate. Reflectarea umană depăşeşte funcţia autoconservării (specifică mediului biologic) instituind o lume de valori şi scopuri, prin care omul se detaşează de mediu, se singularizează, se individualizează, devine conştient de faptul că reprezintă "altceva" decât mediul, care îi asigură condiţiile de existenţă. e) Ştiinţele socio-umane permit înţelegerea modului de trecere de la psihicul biologic la cel uman, prin intermediul instituirilor teleologice (apariţia scopurilor ca element de conştientizare a unei forme de existenţă) în cadrul unor forme de interdependenţă socială. Acestea au impus comunicarea printr-un limbaj specific – vorbirea articulată, cuvântul, care prin capacitatea sa de mijlocire a relaţiilor individ – mediu, a determinat conceptualizarea însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor ca şi a raporturilor dintre ele. Limbajul a putut fi stocat şi folosit în vederea realizării unor scopuri, a acumulării experienţelor dobândite în cadrul comunităţii. Apare astfel gândirea, ca activitate mentală, ce se formează prin interiorizarea, sub forma unui sistem de noţiuni şi scheme logico-verbale, a unor procedee şi operaţii, din planul activităţilor

umane. Structurile raţionale nu generalizează pur şi simplu datele senzorial-perceptive, ci construiesc modele ideale, în care sunt surprinse sintetic elementele stabile ale unor procese schimbătoare. Conştiinţa, ca parte componentă a psihicului uman, cuprinde în structura ei, gândirea, procesele afective şi cele voliţionale. Forţa gândirii, ca instanţă superioară a conştiinţei şi în acelaşi timp, interdependenţa elementelor ei, se reflectă în următoarele, principale trăsături ale conştiinţei:

a) idealitatea – este însuşirea conştiinţei de a reconstrui

ideal lumea; imaginile conştiinţei se disting calitativ de obiectele, al căror conţinut senzorial-perceptiv îl prelucrează, prin intervenţia structurilor raţionale şi îl ridică la rangul de generalitate, sub forma ideii transmisibile, printr-un limbaj cu valoare intersubiectivă.

b) subiectivitatea este calitatea conştiinţei, de a se

manifesta ca ansamblu al tuturor particularităţilor psihice şi al experienţelor individuale şi sociale, însuşire pe care o întâlnim atât

la un nivel general-abstract, cât şi la unul individual-concret. "Re- producerea" ambianţei de către fiecare individ este unică, purtând pecetea particularităţilor lui psihice, în ciuda conţinutului informaţional- cognitiv pe care îl cuprind ideile transmisibile.

c) cognoscibilitatea este proprietatea, prin intermediul

căreia, omul stabileşte un raport cognitiv cu lumea; gândirea este aceea care ridică disponibilitatea de cunoaştere a subiectului pe un plan superior, atât din punctul de vedere al sferei de cuprindere, cât şi din cel al pătrunderii în profunzimea realului.

Ca proces de cunoaştere, gândirea, asociată cu alte procese psihice (atenţia, memoria, imaginaţia etc.), se desfăşoară pe cele trei coordonate temporale (trecut, prezent şi viitor), fapt ce îi permite să coreleze datele anterioare cu cele actuale şi să surprindă dinamica obiectelor şi fenomenelor. De aici decurge funcţia anticipativă şi predictivă a conştiinţei.

d) Creativitatea, constă în capacitatea conştiinţei, de a

reconstrui realitatea, cu ajutorul elementelor ei componente

şi de a realiza prin forţa ei imaginativă, modele originale, diferite de structurile lumii exterioare. Ea conferă conştiinţei posibilitatea depăşirii condiţiilor date ale existenţei naturale, prin crearea unei lumi umane, ne-naturale, culturale. e) comunicarea intersubiectivă, ca însuşire a conştiinţei se poate realiza prin mai multe modalităţi, dintre care simbolizarea cu ajutorul limbajului, este cea mai importantă. Ferdinand de Saussure precizează legăturile şi distincţiile dintre limbă şi limbaj. Limba poate fi analizată sub două aspecte:

ca instituţie socială, cuprinzând un ansamblu de convenţii, păstrate prin uz şi supuse în acelaşi timp modificărilor, şi, ca sistem semantic (cod) format din ansamblul semnelor, prin intermediul cărora se cunoaşte şi se comunică într-o comunitate umană, la care se adaugă totalitatea normelor gramaticale, sintactice şi semantice, de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens. Limbajul este fenomenul lingvistic, prin care limba îşi concretizează existenţa şi funcţionalitatea. El cuprinde infinitatea propoziţiilor enunţate de indivizi, prin folosirea sistemului de cuvinte şi reguli gramaticale specifice fiecărei limbi. Ansamblul trăsăturilor conştiinţei, explicabile prin determinările ei bio – psiho – sociale, funcţionale şi structurale, ne oferă posibilitatea să înţelegem complexitatea esenţei umane, producătoare de scopuri, valori, idealuri, care permit conturarea acelui cutremurător proces de autocreaţie permanentă a umanului.