Tren Cerul este inchis intr-o stea ingusta si neincapatoare. Este noapte. Trenul goneste .

Sufletul meu incatusat intre peretii grabiti ai vagonului se zvarcoleste nelinistit,e un suflet bolnav in care au ramas infipte atatea radacini ale melancoliei Trebuie sa il potolesc fiindca ma doare boala mea nevindecata, ma ardeMa ridic si imi parasesc compartimentul .Pasul meu se topea in muzica grabita a rotilor de tren. Inaintez cu incredere ,in urmatorul compartiment sute de cioburi care imi atrag privirea , o fura si o rotesc incetisor printre ele ,ranind-o. Ma aplec si cercetez cu o falsa curiozitate... Stiu prea bine de unde sunt cioburile asteaDe curand am spart oglinda fiintei mele .Am trantit-o de pamant ,am tropait pe mormanul acesta de lacrimi ascutite,pana cand o ceata insangerta mi-a aburit ceea ce a mai ramas din oglinda. De ce am sparto ? E simpluodinioara priveam in ea si vedeam niste ochi atent conturaticu vopsele din gradinile paradisului,niste ochi de un verde ireal ,undeva intre nuanta de jad patinat si cea verde sticla, ochi in care ardea o flacara inghetata , un fulger lustruit de frig care putea strapunge cu usurinta ,dar acum cand ma uit in oglinda nu mai vad acei ochi, au disparut si o data cu ei au luat toata stralucire, au lasat in doar urma o privire transparenta, pierduta , obosita. Odinioara vedeam in oglinda un trup arcuit intr-o eleganta aproape diavoleasca , parfumata in beatitudine , mirosind puternic a iubire , acum tot ce a mai ramas este o fantasma umila,transparenta , ascunzandu-se in spatele unor panze opace , a ramas doar o atitudine invizibila.Nu mai vedeam in oglinda ochi si trup tineresc ,ci doar priviri si atitudini apuse . M-am hotarat sa o spargAcurs prea multa seva inrosita in acest compartimesnt pasesc grabita spre urmatorul .Aici in mijlocul unui pustiu,uitat de oameni si de oricare alta forma de viata imi regasesc palatul de lacrimi inghetate.Ah,cat m-am trudit sa l construiesc , aici unde stau doar eu,singura in sala goala,ascultand ecoul surd si gol al strigatelor. Cat am cercetat , cat am umblat sa gasesc lacrimi nepatae, lacrimi cristaline dintrun plans pur ,neinfricat,dar nu am gasit .Atunci am coborat jos in adancul sufletului meu , si am sapat in puntii de lacrimi inchegate acolo.Masive intregi ,in care de-al lungul anilor s-au sedimentat straturi de tristeti, straturi de melancolii si muntii de aici se tot inalta , si se tot inalta. Cat m-am mahnit escaladandui.Dar am reustit sa-mi construiesc castelul meu nepretuit , cu candelabre argintate de frig, cu tablouri pictate de singuratate, agatate pe peretelel din sala mare si goala , unde stau singura ascultand ecoul surd si gol ! Prea multe ecouri se prind in panzele de paianjen tesute in mine, pasesc grabita catre urmatorul compartiment.Se grabeste trenul , dar mai am inca timpO galerie intreaga de arta mi se deschide in fata ochilor paliti : Sunt atatea si atatea tablouri agatate , fiecare cu fete alese, una mai frumoasa decat alta, toate au parul zdrobit intr-o izbucnire de vant ,si ochii aprigi de-abia pictati , care inca te privesc fierbinte si iti topesc suflarea cerata ce pe o lumanare , au buzele lacuite puternic in rubiniu ,dar toate au sculptata pe obraz cate o lacrima cristalina.,care se prelinge gratios intr-o cadenta aproape ingereasca. Inaintez si gasesc intr-un colt un tablou ce ma infatiseaza pe mine .E prafuit , murdar, uitat acolo de o vesnicie.Parca lacrima s-a sters usor, s-a uscat pe obraz ,dar a lasat o urma adanca pe chipul meu de portelan.Asa stam toate , tablouri proptite in cuie ,pe care chiar el l-a batut in peretii sufletului sau , poate l-a durut doar ecoul batailor care se loveau de el, Acum stau acolo uitata , prafuita, bucurandu-ma doar de rana inocenta, aproape inexistenta , deloc sangeranda , pe care a lasat-o tabloul meu in sufletul , in viata lui. Eu un suflet incatusat etern intr-un tablou neinsemnat din sufletul lui, el un om cu o galerie de arta impresionanta gazduita permanent in propriul suflet ingust , al carui prag vizitatoarele il trec doar o data , platind pretul biletului de intrare cu intreaga fiinta. A vizitat prea mult, pasesc melancolic, cu pas moale,nu ma mai grabesc simt o nevoie acuta de visare,vreau sa simt consistenta aceea pufoasa a visului,sa imi intind gandurile,sa le las la uscat pe o sfoara de lumina albastra, dar sunt tulburata de un fotograf grabit il indemn sa stea, sa guste cu mine o ceasca de cuvinte , sa soarba putin dintr-un pahar cu amintiri lichide.Dar nu vrea ,e atat de grabit , imi arata o fotografie veche in care eu si alti tovarasi ,demult apusi ne zbatem in culori crapate .Sterge apoi cu o guma leganata de trecerea prafuita a anilor chipurile lor,ma lasa doar pe minemi-a transformat poza de grup intr-un portret deloc admirabil,ma indeamna sa stau, sa ma pozeze .Pesemne era ultima data. Nu ma impotrivesc , dar il conduc prin celelalte compartimente , ma asez in sala mare a palatului meu din lacrimi inghetate, langa un tablou prafuit , privindu-ma intr-o oglinda neatinsa ,

intorc privirea-mi obosita si inchi ochii . Blitul aparatului a fost prea puternic de data astaTrenul cu toate compartimentele lui se opreste cu un scartait infernal,care acum nu ma mai deranjeaza, vagoanele nu se mai grabesc , s-au oprit intr-o lentoare fluida , par se se topeasca langa flacara zecilor de lumini sculptate in ceara.Trenul meu singuratic si grabit s-a orpit intr-o gara.Atatia calatori il asteptau cu flori incoronate,sunt atat de multi,care deplang deraierea lui, atat de multi pe care nu i-am vazut anii la randul si unii pe care ii vad acum pentru prima datCiudat cum le place unora sa verse lacrimi pe sinele trenului meu ruginit ,ce rost mai are acum cand s-a opritoare vor sa il rugineasca si mai tare ?