Sunteți pe pagina 1din 18

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................3

1.CONSIDERATII GENERALE ASUPRA ARBITRAJULUI............................................4 1.1.Notiune, istoric.........................................................................................................4 1.2.Formele conventiei de arbitraj...............................................................................5 1.3.Natura juridica a conventiei de arbitraj...............................................................7 2.CONDITIILE DE VALIDITATE ALE CONVENTIEI DE ARBITRAJ........................8 2.1. Conditiile de forma.................................................................................................8 2.2. Conditiile de fond...................................................................................................9 3.INTINDEREA CONVENTIEI DE ARBITRAJ.................................................................9 4.EFECTELE CONVENTIEI DE ARBITRAJ...................................................................11 4.1. Efectele de natura contractuala ale conventiei de arbitraj..............................11 4.2. Efectele de natura procedurala ale conventiei de arbitraj...............................12 5.LEGEA APLICABILA CONVENTIEI DE ARBITRAJ.................................................14 CONCLUZII SI PROPUNERI..............................................................................................16 BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................19

INTRODUCERE Originile arbitrajului comercial pot fi gasite in Antichitate, dar mai ales in Evul Mediu, cand disputele de natura comerciala erau solutionate de parti, prin intermediul unei persoane de autoritate desemnate de parti, cu reputatie nestirbita, cunoscatoare a obiectului litigiului, dar mai ales care se bucura de deplina incredere a celor care o solicita pentru impartirea dreptatii. Arbitrajul poate fi definit ca fiind acea cale conventionala de solutionare a litigiilor prin persoane particulare, care sunt investite de partile litigante sa constituie tribunalul arbitral, pentru solutionarea printr-o hotarare obligatorie a unui litigiu, avand ca obiect drepturi de care partile pot dispune. Doctrina juridica a formulat si alte definitii conceptului in discutie dintre care cea mai corecta pare a fi aceea ce da acestui concept semnificatia de institutie juridica pentru solutionarea litigiilor internationale, de catre persoanele investite cu aceasta sarcina, chiar de catre partile contractante aflate in litigiu. Denumirea de arbitraj international a primit consacrare prin conventii internationale, ca si in practica de comert international si in doctrina juridica de specialitate. Este suficient sa amintim in acest sens ca aceasta denumire apare chiar in titlul Conventiei europene asupra arbitrajului comercial international din 21 aprilie 1961 (semnata la Geneva). Pe de alta parte Conventia pentru recunoasterea sentintelor arbitrale straine, semnata la 10 iunie 1958 la New York a fost precedata de o conferinta a Natiunilor Unite asupra arbitrajului comercial international. Denumirea de arbitraj comercial international este consacrata si in documentele Comisiei Natiunilor Unite pentru Dreptul comertului international. Conceptul de arbitraj comercial international este susceptibil de mai multe acceptiuni: -intr-o prima acceptiune, acest concept desemneaza mijlocul corespunzator de a reglementa rapid si echitabil litigiile internationale care pot sa rezulte din tranzactiile comerciale in domeniul schimburilor de bunuri si de servicii si din contractele de cooperare industriala. -intr-o alta acceptiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metoda de solutionare a litigiilor nascute din relatiile comerciale internationale. -in fine, arbitrajul comercial international se analizeaza ca jurisdictie speciala si derogatorie de la dreptul comun procesual, menita sa asigure rezolvarea litigiilor izvorate din raporturile comerciale internationale si totodata sa faciliteze participarea statului la diviziunea mondiala a muncii. Astazi, initierea si aplicarea reformelor economice, politice si juridice confera arbitrajului facultativ o vocatie noua si un regim juridic aparte, corespunzator exigentelor libertatii comertului, ale initiativei libere si ale regimului concurential. Chiar daca beneficiind in cadrul celor mai multe dintre facultatile de stiinte juridice de statutul optional sau chiar facultativ, forma de justitie privata a arbitrajului, in special cel comercial - procedura speciala de solutionare a litigiilor cu caracter patrimonial care privesc drepturi si obligatii tranzactionabile de catre parti - cunoaste in ultima vreme o autonomizare accentuata fata de disciplina-sursa, dreptul procesual civil, desprindere la originea careia se afla amploarea cu care este consemnat in practica juridica autohtona a ultimului deceniu. Aceasta este, desigur, si urmarea renasterii, evolutiei si perfectionarii dreptului afacerilor, in principal a celui comercial, a dezvoltarii fara precedent a relatiilor de comert exterior si de cooperare economica internationala ale Romaniei. In vremurile nu prea indepartate, arbitrajul nu era folosit in litigiile interne, ci numai pentru cele extere. Dupa revolutie, majoritatea juristilor crescuti in acele vremuri, care nu au avut de-a face cu arbitrajul, l-au privit ca un fel de curiozitate si cu suspiciune, unii chiar cu 2

ostilitate. Din cauza aceasta, profesionistii recomanda cu destula rezerve arbitrajul. Cei care il cunosc il recomanda fara dubii, iar cei care nu-l cunosc au retineri. 1.CONSIDERATII GENERALE ASUPRA ARBITRAJULUI 1.1.Notiune, istoric Negocierea si executarea tranzactiilor multi-jurisdicionale si transfrontaliere este un aspect esential si recurent in mediul de afaceri si implicit in domeniul dreptului comercial si al comertului international. In zilele noastre, arbitrajul reprezinta o metoda din ce in ce mai populara pentru rezolvarea disputelor comerciale si mai ales a disputelor comerciale internationale, intre partile implicate in comertul international. In literatura de specialitate conventia de arbitraj a fost definita ca reprezentand intelegerea partilor de solutiona un litigiu de comert international prin intermediul arbitrajului ocazional ori permanent1 sau acordul partilor contractului de comert international de a supune litigiul ivit intre ele in legatura cu executarea acelui contract arbitrajului2. Octavian Capatana si Brandusa Stefanescu privesc conventia arbitrala ca pe o intelegere prin care partile supun spre rezolvare unui arbitraj institutional sau ocazional (adhoc) un anumit litigiu de comert international, renuntand la dreptul de a se adresa in acest scop organelor jurisdictionale de stat. Originile arbitrajului comercial pot fi gasite in Antichitate, dar mai ales in Evul Mediu, cand disputele de natura comerciala erau solutionate de parti, prin intermediul unei persoane de autoritate desemnate de parti, cu reputatie nestirbita, cunoscatoare a obiectului litigiului, dar mai ales care se bucura de deplina incredere a celor care o solicita pentru impartirea dreptatii3. In Romania cadrul de organizare al arbitrajului comercial a fost creat prin Codul de Procedura civila adoptat in 1865, care in Cartea a IV-a reglementeaza, inchegat si sistematizat, arbitrajul. Dispozitiile Cartii a IV-a a Codului de procedura civila au fost aplicate pana la instaurarea regimului comunist, cand principiile liberale ale reglementarii, au intrat in conflict cu noile principii socialiste. Din acel moment, intreprinderile devenind proprietatea statului, litigiile comerciale au fost solutionate de Arbitrajul de Stat4 . Functionarea efectiva a arbitrajului s-a realizat numai incepand cu anul 1993, cand Cartea a IV-a a Codului de procedura civila a fost modificata, luandu-se ca model REGULILE UNCITRAL (United Nations Commission on International Trade Law). 5 Astfel pe langa camerele de comert si industrie teritoriale s-au reinfintat comisiile de arbitraj care siau adoptat regulamente proprii de functionare, bazate pe prevederile Cartii a IV-a din Codul de procedura civila6.

Mircea N. Costin, Vasile Luha- Dreptul comertului international , Editura Altip, Alba Iulia, 2002, p.134

Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu- Dreptul comertului international Volumele I,II Editura Lumina Lex, Bucuresti 1999, p.11
3

Christian Buhring-Uhle and Gabriele Lars Kirchhof, Arbitration and Mediation in International Business, 2nd Edition, 2006, p. 41
4

Gabriel Boroi, Dumitru Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Editura All, Bucuresti 2008, p. 678 5 T. Clay, Arbitrage et modes alternativs de reglement de litiges, in DALLOZ,nr. 36/7133/2003, p. 2469 6 Gabriel Boroi, Dumitru Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat , Editura All, Bucuresti 2008, p. 678

1.2.Formele conventiei de arbitraj Conventia de arbitraj se poate prezenta sub doua forme: compromisul sau conventia de compromis; clauza compromisorie sau clauza de arbitraj; Compromisul este acordul prin care partile supun litigiul existent intre ele spre solutionarea unui arbitraj. Compromisul trebuie sa indeplineasca anumite conditi7i: Sa se refere la un litigiu actual si determinat, mentionat ca atare in actul de compromis. In cazul in care partile au in vedere un litigiu, care inca nu s-a declansat, acordul lor privind arbitrarea acestui litigiu ne este compromis, ci o clauza compromisorie. Situatia este diferita daca fara a fi un litigiu deja nascut, exista faptul litigios, , adica acela care este susceptibil de a da nastere, ulterior, la un litigiu4; partile pot incheia un compromise valabil. Existenta unui litigiu este de esenta contractului de compromis. Inexistenta litigiului semnifica lipsa de obiect a compromisului ;i este sanctionata cu nulitatea actului de compromis, precum si a sentintei care ar fi data in aceste conditii. Arbitrii pot statua numai asupra cererii ce au fost sesizati. Daca ei se pronunta cu privire la un litigiu inexistent, inseamna ca statueaza ultra petita, cu toate consecintele aferente unei asemenea statuari. Acordul partilor trebuie sa fie exprimat de asa natura incat sa rezulte ca arbitrii sunt investiti cu putere de a judeca, fiindca altfel acordul partilor ar putea exprima un alt contract ( tranzactie, expertiza ), dar nu un compromis, conventie de arbitraj. In cuprinsul compromisului partile trebuie sa desemneze arbitrul (eventual arbitrii) ce urmeaza sa statuieze asupra contenciosului lor. Desemnarea arbitrilor trebuie facuta prin aratarea numelui lor sau in orice alt mod de natura sa denote certitudinea in privinta identitatii persoanei desemnate ( cum ar fi de exemplu, desemnarea ca arbitru a presedintelui Curtii de arbitraj) ; in acest caz se intelege ca va fi arbitru persoana care va avea aceasta calitate la momentul cand trebuie sa aiba loc arbitrajul. Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antreneaza nulitatea actului respectiv; partile au insa posibilitatea sa inlature acest viciu si sa acopere nulitatea actului, desemnand ulterior arbitrul sau arbitrii. Actul de compromis trebuie sa contina precizarile necesare cu privire la organizarea arbitrajului asupra caruia partile au convenit, precum si procedura de arbitrare. De asemenea partile fixeaza si termenul inauntrul caruia urmeaza sa aiba loc arbitrajul. Acest termen este supus in ceea ce priveste modul de calcul regulilor dreptului comun. El poate fi insa prorogat, expres sau tacit, prin acordul de vointa al partilor. Termenul poate fi suspendat in prezenta unor imprejurari, cum ar fi de pilda, desfasurarea unei proceduri penale fondata pe acelasi element de fapt cu privire la care este chemat sa se pronunte arbitrajul, precum si in cazul in care exista o chestiune prejudiciabila. In continutul actului de compromis poate fi inserata o clauza prin care arbitrii pot statua in echitate sau ex aeguo et bono. Expirarea termenului fixat de partii pentru infaptuirea arbitrajului nu inrautateste situatia de drept a acestora existenta in momentul implinirii termenului. Astfel, daca in actul de compromis s-a consemnat o recunoastere sau o marturisire a unei parti, acestea raman castigate cauzei, putand fi invocate ulterior de catre cealalta parte impotriva celui care la facut.
7

Mircea N. Costin, Vasile Luha- Dreptul comertului international , Editura Altip, Alba Iulia, 2002, p.141

In ipoteza in care actul de compromis este nul, raman valabile toate acele prevederi ale lui ce sunt independente de cauza ce a provocat nulitatea si care poate fi, spre exemplu, omisiunea de desemnare a arbitrilor. Compromisul fiind un acord de vointa produce efectele unui contract, cum sunt bunaoara cele privind opozabilitatea intre parti fata de terti. Tot astfel actul de compromis poate fi atacat prin actiunea in simulatie sau prin actiunea pauliana, cand sunt indeplinite conditiile cerute pentru promovarea acestor sanctiuni. Compromisul se analizeaza si ca act judiciar, deoarece el produce efecte specifice unor asemenea acte precum: intreruperea prescriptiei actiunii cu referire la care el s-a perfectat, suspendarea perimarii unei proceduri declansate intre aceleasi parti, pentru aceiasi cauza, impiedicarea partilor de a supune litigiul respectiv unei alte judecati. Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovada fiind vorba de un act pur consensual. Inexistenta compromisului poate fi invocata in diferite forme. De regula, ea se constata prin inserarea protestului partii interesate in procesul-verbal sau in cuprinsul incheierii date de arbitri. Participarea partilor la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentinta arbitrala facuta expres sau tacit ( in acest din urma caz, prin executarea voluntara a sentintei) acopera lipsa actului de compromis redactat in scris. Clauza compromisorie este acordul prin care partile supun solutionarii unui arbitraj litigiul ce ar putea interveni intre ele in legatura cu un contract. Clauza compromisorie este un acord anterior oricarui contencios intre partile contractante; asadar litigiul trebuie sa, fie viitor si eventul. Prin aceasta clauza compromisorie se deosebeste de compromis, care priveste litigii deja existente intre parti. Clauza compromisorie se inscrie ca o stipulatie in cuprinsul unui contact comercial . Este posibil insa ca partile sa o adauge contractului respectiv chiar ulteror perfectarii lui, ele avand libertatea sa-l completeze cu orice clauze doresc. Cateva dintre functiile indeplinite de clauza compromisorie sunt: a. produce efecte obligatorii pentru parti sunt obligate sa respecte sentinta data de organul de jurisdictie desemnat b. inlatura competenta instantelor judecatoresti ordinare in problema solutionarii litigiului c. confera arbitrilor puterea de a solutiona litigiul dintre parti d. permite organizarea unei proceduri care sa conduca in conditii de eficienta optima la pronuntarea unei sentinte susceptibile de executare fortata. Adaugarea sa ulterioara trebuie facuta insa pana la ivirea litigiului, deoarece dupa acest moment orice clauza ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis in masura in care ar indeplini conditiile compromisului, adica inscrisul constatator al conventiei respective ar contine, si expunerea litigiului (obiect al arbitrarii), precum si indicarea numelui arbitrilor. Atunci cand din clauza compromisorie lipseste precizarea referitoare la desemnarea arbitrilor, actului respectiv nu i se va poate recunoaste nici valoarea de compromis si nici valoarea de clauza compromisorie. Indiferent daca clauza compromisorie este inserata in contractul principal ca o stipula tie distincta acestuia sau este constatata printr-un inscris separat intocmit concomitent cu contractul sau la o data ulterioara, dar inaintea ivirii litigiului intre parti ea trebuie sa nu lase nici o urma de indoiala cu privire la vointa partenerilor contractuali de a supune eventuale litigii ce ar putea sa apara intre ele in legatura cu executarea obligatiilor asumate prin contractul principal unui anumit arbitraj.

Stransa legatura dintre contractul principal si clauza compromisorie confera acesteia din urma caracter accesoriu fata de acel contract. Clauza compromisorie este intotdeauna legata de existenta contractului principal in care rezida de altfel ratiunea ei de a fi. Ea exista pentru ca exista contractul principal si se realizeaza ca o consecinta a existentei acestuia din urma. Durata in timp a acestei clauze coincide cu durata in timp a contractului, iar atunci cand textul ei vizeaza si consecintele desfiintari contractului, actiunea sa in timp se prelungeste pana la lichidarea acelor consecinte. Pe de alta parte, cedarea contractului implica si cedarea cauzei compromisorii, ,in acelasi mod si cu respectarea acelorasi conditii de forma; exceptie fac doar cazurile in care clauza compromisorie se analizeaza ca fiind un contract intuitu personae. Aceasta clauza nu este totusi un veritabil contract accesoriu, pentru ca pastreaza o semnificativa autonomie fata de contractul principal. Premisa acestei autonomii se regaseste in insusi obiectul clauzei, concretizand in crearea conditiilor necesare pentru ca eventualele litigii referitoare la contractul principal sa fie supuse unei jurisdictii si unei proceduri deosebite. Autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludenta pentru a da o relativa independenta acestei clauze fata de contractul de care se leaga. Autonomia clauzei compromisorii se concretizeaza in urmatoarele aspecte: a. invaliditatea contractului principal nu antreneaza invaliditatea clauzei compromisorii;in cazul in care contractul principal este lovit de nulitate,arbitrii sesizati isi pastreaza competenta de a statua si de a se pronunta asupra propriei lor competente b. rezolutionarea,ca si rezilierea contractului principal nu pot produce nici un impact asupra clauzei compromisorii c. legea aplicabila conventiei de arbitraj poate fi diferita de legea aplicabila contractului principal:legea contractului principal (lex contractus) guverneaza si fondul cauzei,deci pretentiile partilor (lex cause); legea incidenta asupra conventiei de arbitraj guverneaza de regula numai procedura arbitrala. Valabilitatea clauzei compromisorii nu este influentata nici de interventia ordinii publice, care ar inlatura unele stipulatii ale contractului principal. Legea care guverneaza conventia de arbitraj poate fi distinsa de legea aplicabila contractului principal. Pe planul raporturilor litigioase dintre parti, procedura arbitrara si fondul cauzei vor fi supuse unor legi diferite. In literatura de specialitate s-a aratat ca in mod obisnuit clauza compromisorie este un act preparator. Partile care au incheiat clauza compromisorie nu se pot adresa arbitrajului, in mod direct, numai in temeiul acesteia, ci ele trebuie sa incheie, in acest scop, un nou acord, adica un compromis. Prin clauza compromisorie, care intervine mai inainte de orice litigiu, partile isi asuma obligatia de a inchei un compromis in momentul in care s-ar naste un atare litigiu. Clauza compromisorie reprezinta forma obisnuita a conventiei de arbitraj. Intrucat produce efectele unei conventii de arbitraj, eficacitatea clauzei compromisorii nu este conditionata de incheierea unui copromis. 1.3.Natura juridica a conventiei de arbitraj In literatura de specialitate s-a atras atentia asupra naturii juridice duble a conventiei de arbitraj, care are aplicatii procedurale indiscutabile, grefate pe o certa structura contractuala. Natura contractuala a conventiei de arbitraj rezulta din manifestarea de vointa a partilor. In ambele forme ale conventie, partile se obliga sa supuna litigiul lor unui arbitraj, sa desemneze arbitrii si sa execute de buna voie hotararea arbitrala.

Natura procedurala a conventiei de arbitraj este configurata de finalitatea urmarita. Prin conventia de arbitraj nu se determina drepturile si obligatiile reciproce ale partilor, ci se reglementeaza modalitatea in care ele vor fi stabilite de organul arbitral. Solutiile preconizate nu pot fi insa absolutizate. Prin prisma componentelor sale, conventia de arbitraj are o natura dubla. Consecintele de ordin procedural ale conventiei de arbitraj sunt generate de o structura contractuala. Conventia de arbitraj este considerata ca un contract de comert exterior. Tot conventia de arbitraj este si un act de dispozitie, intrucat partile renunta la garantiile oferite de jurisdictia de stat si se obliga sa respecte hotararea pronuntata de instanta arbitrala.

2.CONDITIILE DE VALIDITATE ALE CONVENTIEI DE ARBITRAJ 2.1. Conditiile de forma Pentru validitatea conventiei de arbitraj, legea romana cere ca aceasta sa fie redactata in forma scrisa. Cerinta formei scrise nu implica insa existenta unui inscris unic. Conventia de arbitraj poate rezulta potrivit art.2 alin.3 din Regulamentul Comisiei de arbitraj de la Bucuresti si din savarsirea unor acte procedurale cum sunt introducerea de catre reclamant a unei cereri de arbitrare si comunicarea paratului prin care accepta solutionarea litigiului de catre organul arbitral. Forma scrisa a conventiei de arbitraj este prevazuta si de Conventia Europeana de Arbitraj International de la Geneva din 1961. Conform art.I, par.2 lit.a, conventia de arbitraj poate sa prezinte forma unui inscris sub semnatura privata. De asemenea, si folosirea unor modalitati echivalente, clauza compromisorie sau compromisul putand fi continute intr-un schimb de scrisori, telegrame sau de comunicari prin telex. In acelasi sens dispune art.II, par.2 al Conventiei pentru recunoasterea si executarea sentintelor arbitrare straine de la New York din 1958: Prin conventie scrisa se intelege o clauza compromisorie inserata intr-un contract sau un compromis semnate intre parti sau cuprinse intr-un schimb de scrisori sau telegrame. In cazul in care partile sunt toate straine si convin ca diferendul lor sa fie solutionat de Comisia de arbitraj de la Bucuresti, conventia de arbitraj trebuie incheiata in forma scrisa. Daca partile recurg insa la un arbitraj ad-hoc din tara noastra, conditiile de forma exterioara vor fi determinate de legea locului unde s-a incheiat conventia de arbitraj. De altfel, Conventia de la Geneva din 1961 precizeaza in art.I, par.2, lit.a, ca in raporturile dintre tari, ale caror legi nu impun forma scrisa pentru conventia de arbitraj, acordul partilor se poate incheia in formele permise de aceste legi. Modul de redactare al conventiei de arbitraj poate fi diferit dupa cum partile au supus litigiul unui arbitraj ad-hoc sau unui arbitraj institutionalizat. In cazul unui arbitraj ad-hoc, partile trebuie sa stabileasca modalitatile de nominalizare a arbitrilor, sa determine locul arbitrajului si sa fixeze regulile de procedura pe carele vor urma arbitrii ( art.IV, par.1, lit.b din Conventia de la Geneva din 1961). Partile au insa posibilitatea sa opteze si pentru un regulament facultativ de arbitraj, de exemplu, Regulamentul UNCITRAL adoptat de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 15 decembrie 1976. In imprejurarea unui arbitraj institutionalizat, partile se vor referi la regulamentul institutiei desemnate ( art. IV, par.1, lit.a, din Conventia de la Geneva din 1961). In absenta altei prevederi, trimiterea se poate limita numai la indicare institutiei permanente de arbitraj.

2.2. Conditiile de fond Conditiile de fond sunt cele obisnuite oricarei conventii: consimtamant, capacitate, obiect, cauza (art.948. C. civ. ). Dintre acestea numai capacitatea si obiectul prezinta unele derogari de la regimul de drept comun. Capacitatea partilor de a incheia o conventie de arbitraj se determina an functie de legea lor nationala. Potrivit art.II, par.1, persoanele juridice de drept public, au facultatea de a incheia in mod valabil conventii de arbitraj. Interdictia dreptului de a incheia conventii arbitrale este de ordine interna si nu de ordine publica internationala.4 Conventia de arbitraj fiind un act de dispozitie, art.340 C. proc. civ. Stabileste ca persoanele care au capacitate deplina de exercitiu al drepturilor pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie. In cazul in care conventia de arbitraj se incheie de catre un imputernicit se cere ca mandatul sa fie special. Potrivit art.1537C. civ., facultatea de a face o tranzactie cuprinde si dreptul de a consimti o conventie de arbitraj. Obiectul conventiei de arbitraj consta in obligatia partilor de a supune solutionarea litigiului cu privire, la relatiile lor contractuale unei proceduri arbitrale. Pentru a constitui obiectul unei conventii de arbitraj, litigiul dintre parti trebui sa fie arbitrabil. Prin arbitrabilitate se intelege ca litigiul este susceptibil de solutionare pe calea arbitrajului. In dreptul nostru, obiectul conventiei de arbitraj poate fi format din orice litigiu de comert international. Cu caracter derogatoriu, art.341 C.proc.civ. stabileste ca drepturile cu privire la care nu se poate face tranzactie, nu poate forma obiectul unei conventii arbitrale. De exemplu, in materia falimentului, unde competenta este exclusiva a instantei de judecata.

3.INTINDEREA CONVENTIEI DE ARBITRAJ Conventia de arbitraj vizeaza nu numai modalitatea de solutionare, pe cale arbitrala a litigiului dintre parti, ci si alte elemente cum sunt cele privitoare la: constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea si inlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de procedura pe care tribunalul arbitral trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea intre parti a cheltuielilor arbitrale, continutul si forma hotararii arbitrale. Modul de redactare si deci implicit continutul conventiei de arbitraj este in general diferit in functie de felul arbitrajului- ad-hoc sau institutionalizat- avut in vedere de parti. Astfel, atunci cand partile opteaza pentru un arbitraj institutionalizat ele trimit, in cuprinsul clauzei compromisorii, la Regulamentul acelei institutii, utilizand o formula de tipul orice litigii care se vor naste in legatura cu acest contract vor fi solutionate definitiv conform Regulamentului Curtii de Arbitraj Comercial International din Bucuresti. Dar, o atare formula pe cat de simpla, pe atat de cuprinzatoare, comporta inconveniente si riscuri pentru neutralizarea carora este necesara precizarea de catre parti a anumitor elemente, cum sunt: 1. Exprimarea de catre parti a optiunii pentru solutionarea litigiilor respective de un tribunal arbitral format din trei arbitrii si desemnarea a cate unui arbitru de fiecare partener contractual si de comun acord a supraarbitrului. Se creaza astfel premisa ca sentinta arbitrala

sa poata fi pronuntata cu majoritate de doi la unu in cazul in care nu va putea fi data in unanimitate. 2. Fixarea unui termen limita pentru desemnarea arbitrilor. In cazul depasirii acestui termen facultatea de a desemna pe membrii completului de arbitrii nenominalizati inauntrul termenului prestabilit sa revina institutiei de arbitraj. 3. Determinarea structurii instantei arbitrale competente. In acest sens partile pot decide ca solutionarea litigiului sa fie facuta de un arbitru unic desemnat de ele de comun acord sau de un complet de arbitrii alcatuit, in functie de complexitatea pricinii din trei sau cinci membrii; in acest din urma caz fiecare parte va desemna cate doi arbitrii, care la randul lor, de comun acord vor desemna un supraarbitru, iar daca intre ei exista diferente cu privire la persoana supraarbitrului vor decide tot partile prin consens. 4. Precizarea puterilor arbitrilor. Partile pot limita aceste puteri la o simpla incercare de conciliere prealabila. Ele pot conferi arbitrilor facultatea de a realiza un arbitraj de echitate (ex aequo et bono) definind parametrii acestui mod de arbitrare. Totodata partile pot reglementa posibilitatea extinderii puterilor arbitrilor in raport cu gradul de complexitate a problemelor pe care le implica executarea contractului, precum si posibilitatea adaptarii procedurii la imperativele solutionarii corecte a litigiului. De asemenea ele(partile) pot conferii arbitrilor puterea de a colmata lacunele contractului sau de a-l completa numai cu privire la o anumita chestiune, precum si de a statua in drept asupra executarii si interpretarii contractului. In fine, arbitrilor li se pot da puteri de a adapta contractul, chiar in absenta unei clauze de hardship, la noile imprejurari survenite pe parcursul executarii sale. 5. Instituirea posibilitatii de a se recurge la o expertiza tehnica prealabila. Oastfel de expertiza prezinta mare utilitate pentru rezolvarea contestatiilor tehnice, si pentru supravegherea si verificarea unor lucrari ce formeaza obiectul contractelor de cooperare economica internationala, sau a contractelor de lucrari publice. 6. Stabilirea locului unde urmeaza sa se tina arbitrajul. Locul arbitrajului prezinta importanta pentru validitatea procedurii in sine, dreptul procesual al forului putand influenta recunoasterii si executarii sentintei arbitrale. 7. Determinarea legii aplicabile contractului. Dreptul aplicabil, in baza caruia se va solutiona litigiul, prezinta o importanta deosebita pentru rezolvarea litigiului dintre parti. Alegerea acestui drept constituie o facultate a partilor, dar acestea sunt libere sa confere arbitrilor puterea de a determina legea aplicabila. Oatare libertate a primit consacrare legala atat prin prevederile art. 7 din Conventia Europeana asupra Arbitrajului Comercial International(Geneva 1961), cat si prin dispozitiile art. 3 alin. 3 din Regulamentul Curtii de Arbitraj a Camerei de Comert International din Paris. In aceasta ultima ipoteza riscurile asumate de parti sunt majore, deoarece o alegere neinspirata a legii aplicabile ar putea genera serioase dificultati in ceea ce priveste executarea contractului. 8. Determinarea limbii in care urmeaza sa se desfasoare procedura in fata arbitrajului. In lipsa unui acord, procedura de arbitraj se va desfasura in limba in care a fost redactat contractul. Este insa preferabil ca limba procedurii de arbitrare sa fie aceea in care este scris dreptul aplicabil spre a se evita dificultati suplimentare de intelegere si interpretare a acestuia. 9. Angajamentul formal al partilor de a duce la indeplinire sentinta pronuntata de arbitru. Un astfel de angajament este necesar sa fie asumat chiar atuncu cand litigiul fiind incredintat spre solutionare unei institutii de arbitraj permanent, obligatia privind executarea sentintei arbitrale de catre impricinati este inscrisa explicit in regulamentul acelei institutii.Partile au dreptul sa fixeze un termen in care arbitrii urmeaza sa finalizeze procedura si sa pronunte sentinta. Este important ca ele sa prevada si posibilitatea prelungirii acestui termen, ori sa confere aceasta facultate unui tert, unei personalitati sau unei institutii.De asemenea, la latitudinea partilor ramane si stabilirea unui termen de finalizare a procedurii si de pronuntare a sentintei,precum si posibilitatea prelungirii acestui termen.

10. Procedura arbitrala.Libertatea partilor de a alege procedura arbitrala e mai mare in cazul arbitrajului ad-hoc,avand o singura limita-ordinea publica.In cazul arbitrajului institutionalizat el desfasurandu-se intr-un cadru prestabilit,partile accepta competenta institutiei respective si procedura stabilita de acea instanta prin regulamentele ei de functionare. Conventia de la Geneva din 1916 recomanda partilor sa prevada in conventialor de arbitraj cel putin locul unde urmeaza sa se tina arbitrajul, precum si modul de arbitrare(ad-hoc sau institutionalizat).Astfel,se consacra principiul libertatii partilor,fie: a. de a supune litigiul unei instante permanente de arbitraj.astfel,regulamentul acestei institutii guverneaza procedura de arbitraj. b. de a supune litigiul unui arbitraj ad-ho.Partile au dreptul de a desemna arbitrii, de a fixa locul arbitrajului si regulile de procedura.Acestea sunt cazurile cand partile care sau decis asupra unui arbitraj institutionalizat sau cand nu s-au putut pune de acord nici macar asupra modului de arbitraj,daca s-au decis asupra unui ad-hoc dar nu au stabilit numele arbitrilor sau modul lor de numire,nu au fixat locul arbitrajului.Toate acestea fac necesara interventia unei autoritati exterioare. Mai mult,in sistemul arbitrajului prevazut de Codul de procedura civila partile pot stabili si orice alte norme privind buna desfasurare a arbitrajului. Astfel, singura limita in stabilirea activitatii arbitrajului si a regulilor de urmat este aceea a respectarii ordinii publice sau a bunelor moravuri,precum si a dispozitiilor imperative ale legii(art.341,alineatul 1,Codul de procedura civila). Daca partile nu convin asupra celor enumerate mai sus,tribunalul arbitral va reglementa procedura de urmat,cum considera mai potrivit.Cand nici acesta nu determina asemenea norme se aplica dispozitiile Codului de procedura civila din domeniul arbitrajului privat(art.343,alineatul4,Codul de procedura civila). 4.EFECTELE CONVENTIEI DE ARBITRAJ Conventia de arbitraj produce efecte de natura contractuala si de natura procedurala. 4.1. Efectele de natura contractuala ale conventiei de arbitraj Conventia de arbitraj, fiind un acord de vointa are putere de lege intre partile contractante (art.969 C.civ.: Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante.). Prin incheierea conventiei de arbitraj, partile isi asuma unele obligatii specifice. Ele se angajeaza sa supuna diferendul lor unui anumit arbitraj, sa aleaga arbitrii si sa execute de buna voie sentinta pronuntata. Efectele conventiei arbitrale se produc numai intre partile in cauza (art. 973 C.civ. ). Datorita relativitatii efectelor sale, conventia de arbitraj este inopozabila tertelor pesoane Practica Comisiei de arbitraj de la Bucuresti este constanta in aceasta privinta. In conformitate cu principiul relativitatii conventiei arbitrale, inter5ventia tertilor in interes propriu in litigiul arbitral este conditionata de consimtamantul partilor. Tot astfel, admisibilitatea chemarii in garantie va depinde de acordul tertei persoane. Arbitral constituie o jurisdictie speciala, alte persoane decat cele care au convenit nu pot fi introduse in cauza impotriva vointei lor. Conventia de arbitraj produce efecte si fata de succesorii partilor. In aceasta categorie se includ succesorii universali sau cu titlu universal, succesori cu titlu particular si creditori chirografari ai parilor. 4.2. Efectele de natura procedurala ale conventiei de arbitraj

10

Sub aspectul finalitatii indeplinite, conventia de arbitraj este un act procedural care da nastere unui efect principal si negativ, precum si unui efect complementar si pozitiv. 1.Efectul negativ rezida in excluderea competentelor instantelor judecatoresti de drept comun de a rezolva litigiul respectiv. In domeniul arbitrajului international, intrunirea Comisiei de arbitraj de a solutiona un diferend exclude, pentru acel litigiu, potrivit art.4 alin.2 din Regulament, competenta instantelor de drept comun. In cadrul arbitrajului ad-hoc, inlaturarea competentei judiciare rezulta indirect din art.341 C.proc.civ., care admite aceasta forma de jurisdictie. Excluderea interventiei instantelor judecatoresti comporta si unele precizari. Prin incheierea unei conventii de arbitraj, necompetenta judiciara va fi absoluta sau relativa. In prima situatie, exceptia de arbitraj poate fi invocata in orice faza a procedurii, de oricare dintre partile litigante si din oficiu de catre instanta. In cea de doua situatie, exceptia de arbitraj poate fi invocata numai de partea interesata inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului litigiului, in limine litis. Partile pot insa renunta la invocarea conventiei de arbitraj. In principiu, necompetenta instantelor judecatoresti generata de o conventie de arbitraj este relativa intrucat rezulta din acordul partilor exprimat in compromis sau in clauza compromisorie. Art.343 alin.2 C.proc.civ. dispune ca daca una dintre parti invoca exceptia de arbitraj, instanta de judecata isi verifica competenta si retine litigiu spre solutionare daca: a) paratul si-a formulat apararile in fond fara nici o rezerva intemeiata pe conventia de arbitraj; b) conventia arbitrala este lovita de nulitate ori de inoperanta; c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile paratului in arbitraj; In celelalte cazuri, instanta de judecata, la cererea uneia dintre parti, se va declara necompetenta daca va constata ca exista conventie arbitrala. In acelasi sens sunt dispozitiile art.180 din Legea nr.105 din 1992. Conventia de la New York din1958 precizeaza in art.II, par.3, ca tribunalul unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problema asupra careia partile au incheiat o conventie in sensul prezentului articol, va indruma partile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, daca nu constata ca zisa conventie este caduca, inoperanta sau nesusceptibila de a fi aplicata. La randul ei, Conventia de la Geneva din 1961 prevede in art.VI, par.1, ca exceptia intemeiata pe existenta unei conventii de arbitraj si prezentata in fata unei instante judecatoresti sesizate de catre una din parti la conventia de arbitraj, trebuie sa fie ridicate de parat, sub pedeapsa decaderii, inainte sau in momentul prezentarii apararilor sale asupra fondului, dupa cum legea instantei sesizate considera exceptia de necompetenta o chestiune de procedura sau de fond. Limitele incompetentelor instantelor judecatoresti sunt configurate de momentul in care se invoca exceptia de arbitraj in cadrul unei actiuni judiciare. In primul caz, instanta judecatoreasca poate examina exceptia de arbitraj inainte de sesizarea arbitrajului, ante litem. Daca va constata validitatea conventiei, instanta judecatoreasca admite exceptia si confirma competenta arbitrajului. In masura in care conventia partilor este caduca, inoperanta sau inaplicabila, instanta judecatoreasca va respinge exceptia de arbitraj. Competenta arbitrajului fiind inlaturata, litigiul retinut de instanta judecatoreasca spre a fi solutionat in fond. In al doilea caz, instanta judecatoreasca poate solutiona exceptia de arbitraj, dupa sesizare arbitrajului, pendente lite. In scopul evitarii conflictelor de competenta, art.IV, par.3 al Conventiei de la Geneva din 1961 dispune ca instantele judecatoresti vor suspenda, afara de cazul cand exista motive grave, judecata asupra competentei arbitrilor pana la pronuntarea sentintei arbitrale. Suspendarea poate fi pronuntata numai la cererea partilor interesate.

11

In al treilea caz, instanta de judecata poate sa se pronunte asupra exceptiei de arbitraj dupa pronuntarea hotararii arbitrale, post litem. Litigiul fiind solutionat n fond, incompetenta instantei judecatoresti inceteaza. Instanta judecatoreasca va interveni cand este sesizata cu o cale de atac impotriva hotararii arbitrale, in masura admisibilitatii sale, sau pentru a asigura executare sentintei arbitrale. In legatura cu admisibilitatea exceptiei de arbitraj, Conventia de la Geneva din 1961 cuprinde o norma restrictiva care permite mentinerea hotararii arbitrale. Potrivit art.V, par.2, exceptiile de incompetenta care nu au fost ridicate, in termenele fixate, in fata arbitrilor, nu pot fi invocate nici in cursul unei proceduri judiciare ulterioare. Solutia Conventiei se refera la facultatea partilor in virtutea legii determinate de norma conflictuala a instantei judecatoresti sesizate cu rezolvarea fondului. Cu toate acestea, judecatorul va putea controla decizia prin care arbitrul a constatat tardivitatea exceptiei. Datorita incompetentei arbitrilor, litigiul va fi solutionat de instanta judecatoreasca. 2.Efectul pozitiv se materializeaza in dreptul arbitrilor de a decide asupra propriei lor competente. In conformitate cu natura juridica a arbitrajului, validitatea conventiei arbitrale se apreciaza dupa legea contractului, iar regimul procedural al exceptiei de arbitraj, dupa legea fondului. In cadrul arbitrajului institutional, Comisia de arbitraj de la Bucuresti isi verifica propria competenta de a solutiona un litigiu si hotaraste in aceasta privinta ( art.4, alin.1 din Regulament). Verificarea prealabila se exercita, potrivit caracterului regulilor de competenta, la cererea partilor sau din oficiu. In situatia in care conventia de arbitraj este nula, Comisia de arbitraj se desesizeaza in favoarea instantelor de drept comun. In domeniul arbitrajului ad-hoc localizat in Romania, Codul de procedura civila nu se ocupa de aceasta problema. In absenta unei reglementari, asigurarea desfasurarii normale a arbitrajului justifica recunoasterea posibilitatii arbitrilor ocazionali de a se pronunta asupra propriilor lor competente. Dispozitiile Conventiei de la Geneva din 1961 referitoare la stabilirea competentei, se aplica ambele forme ale arbitrajului. Conform art.V, par.3 arbitrul, a carui competenta este constatata nu trebuie sa se desesizeze de proces; el are dreptul de a hotari asupra propriei sale competente si asupra existentei si valabilitatii conventii de arbitraj sau a contractului din care conventia face parte. Acest drept al arbitrului este insa admis sub rezerva controlului judiciar ulterior prevazut prin legea fondului. Tot Conventia de la Geneva din 1961 imparte exceptiile de incompetenta in doua grupe diferite. Astfel prevederile par.1 si 2 ale art.V disting intre exceptiile care atrag o incompetenta totala si exceptiile care determina o incompetenta partiala. Exceptiile intemeiate pe inexistenta, nulitatea sau caducitatea conventiei de arbitraj pot fi invocate in cursul procedurii arbitrale cel mai tarziu in momentul prezentarii apararilor de fond. Exceptiile intemeiate pe intinderea imputernicirilor arbitrilor pot fi invocate indata ce se ridica, in procedura arbitrala, problema care ar depasi puterile conferite prin conventia de arbitraj. Exceptiile care nu au fost ridicate in termenele stabilite atrag decaderea partii din dreptul de a le mai invoca in cursul procedurii arbitrale precum si ulterior, intr-o procedura judiciara. Aplicarea decaderii prezinta insa o dubla limitare. In primul rand, arbitrul va declara exceptia admisibila, daca intarzierea partilor in ridicarea ei se datoreste unei cauze pe care o considera intemeiata (art.V, par.1). In al doilea rand, exceptiile de ordine publica, spre deosebire de cele lasate l facultatea partilor in virtutea legii aplicabile, pot fi invocate oricand de catre parti si chiar din oficiu.

12

Care sunt avantajele arbitrajului comercial? Sunt multe. In primul rand, cei care judeca asemenea procese sunt oameni specializati. Si judecatorii stiu drept comercial, dar ei trebuie sa stie tot felul de alte lucruri. Mai exista avantajul de a-ti alege judecatorul, in timp ce la justitie exista judecatorul de stat, pe care nu poti sa-l dai la o parte decat daca ai motive de recuzare, la arbitrajul comercial cei implicati isi aleg propriul arbitru. Fiecare e preocupat sa aleaga un profesionist. Daca un arbitru nu se comporta profesional sau moral adecvat, sansa de a fi ales data viitoare este nula. Alt avantaj este durata arbitrajului. La justitie un proces dureaza doi-trei ani de zile, pana se epuizeaza toate caile de atac. La arbitraj dureaza cinci-sase luni. Daca se introduce si o actiune in anulare, inseamna maximum un an de zile. De asemenea, un alt avantaj este executarea hotararilor. Hotararile de la arbitraj se executa exact ca o hotarare judecatoreasca, pe plan intern. Pe plan extern, chiar mai bine, pentru ca pentru hotararile judecatoresti nu exista conventii privind executarea lor, dar pentru arbitraj exista8. Costurile procesului sunt mai ieftine. Taxele sunt asemanatoare, dar pentru ca sunt mai putine infatisari, si aici inseamna costuri mai reduse.

5.LEGEA APLICABILA CONVENTIEI DE ARBITRAJ Conventia de arbitraj este guvernata de legea stabilita prin acordul partilor, lex voluntatis. Potrivit principiului lex voluntatis, conditiile de validitate si efectele conventie de arbitraj sun supuse legii desemnate de catre parti. In majoritatea sistemelor de drept, partile beneficiaza de o larga libertate de alegere in privinta legii aplicabila conventiei arbitrale. Extinderea principiului libertatii contractuale in materie conventiei de arbitraj este recunoscut si in dreptul roman. Legea nr. 105/1992 consacra aceasta libertate. Principiul libertatii de a alege se gaseste si in unele conventii internationale. Astfel Conventia pentru recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine, adoptata l New York, la 10 ianuarie 1958, cere prin rt.v, par.1, lit.a, ca valabilitatea conventiei de arbitraj sa fie apreciata in virtutea legii careia partile au subordonat-o, sau in lipsa unor indicatii in acest sens, in virtutea legii tarii in care sentinta a fost data. Desi textul mentionat consacra pe langa legea autonomiei si o solutie de rezerva, el nu lasa nici o urma de indoiala ca cea dintai solutie este prioritara. Conventia Europeana de Arbitraj Comercial International de la Geneva din 1961, referindu-se la faza initiala a litigiului, precum si la clauzele de anulare a conventiei arbitrale, pretinde ca existenta si valabilitatea unei conventii de arbitraj se apreciaza conform legii careia au supuso partile. Art.VI, par.23, lit.a si b dispune ca atunci cand tribunalele vor trebui sa se pronunte asupra existentei sau valabilitatii unei conventii de arbitraj vor hotari conform legii careia partile au supus conventia de arbitraj (lit.a), iar in lipsa unei indicatii in aceasta privinta, conform legii tarii unde sentinta trebuie sa fie pronuntat (lit.b). Se reconfirma in termeni expliciti, solutia consacrata prin Conventia Internationala pentru recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine adoptate la New York din 1958.
8

Mircea N. Costin, Calin M. Costin, Dreptul comertului international, Volumele I,II Bucuresti 1999, p. 235

Editura Argonaut,

13

Art.IX, par.1, lit.a din aceeasi conventie internationala reconfirma solutia legii autonomiei statuand ca anularea in unul din statele contractante a unei sentinte arbitrale nu pot constitui motiv de refuz de recunoastere sau de executare a acelei sentinte intr-un alt stat contractant decat daca respectiva anulare a fost pronuntata in statul in care, sau dupa legea caruia, sentinta a fost data si numai pentru motive determinate, prin care lipsa de valabilitate a conventiei de arbitraj potrivit legii careia partile au supus-o sau in lipsa indicatiilor in aceasta privinta, potrivit legii tarii unde sentinta a fost pronuntata. Din textele mentionate se desprinde doar constatarea ca dreptul uniform consacra explicit ca solutie pentru determinarea legii aplicabile conventiei de arbitraj legea stabilita prin acordul partilor, lex voluntatis. In absenta unei alegeri a partilor, legea aplicabila conventiei de arbitraj se determina cu ajutorul normelor conflictuale. In cazul in care partile au indicat lex contractus, se ia in considerare legatura dintre conventia de arbitraj si contractul extern. In virtutea unei prezumtii relative, legea care guverneaza contractul principal va fi aplicabila si conventiei de arbitraj. Aceasta conexiune nu se justifica insa cand extinderea legii contractului ar contraveni vointei partilor sau legii contractuale dedusa prin intermediul unor criterii subsecvente care nu pot fi aplicate si conventiei de arbitraj. Daca partile nu au optat pentru legea contractului, componenta jurisdictionala a conventiei de arbitraj implica utilizarea ca punct de legatura a locului organului arbitral. In contextul solutionari locul arbitrajului coincide cu locul executarii conventiei de arbitraj. Legea locului unde se solutioneaza litigiul va fi aplicabila in subsidiar si conventiei de arbitraj. In cadrul reglementarilor internationale, Conventia de la New York din 1958 prevede ca, in lipsa unor indicatii a partilor, conventia de arbitraj va fi supusa legii tarii in care a fost data sentinta (art. V, par. 1, lit.a). De asemenea , Conventia de la Geneva din 1961 stabileste competenta subsidiara a legii tarii unde trebuie sa fie pronuntata sentinta (art.VI, par.2, lit.b si art.IX, par.1, lit.a). Daca tara unde se va pronunta sentinta nu poate fi prevazuta in momentul in care se discuta exceptia de arbitraj, instanta judecatoreasca sesizata va aplica legea competenta conform normelor sale conflictuale (art. IV, par.2, lit.c). In concluzie, de principiu, conventia de arbitraj este supusa incidentei legii desemnate de partii ( lex voluntatis ), solutie ce da expresie pe de o parte egalitatii judiciare a acestora, iar pe de alta parte caracterului contractual al arbitrajului. Legea autonomiei se impune deci pe terenul formarii contractului. Dar in stadii ulterioare ale procedurii arbitrale si mai cu seama pe terenul executarii sentintelor arbitrale, in conditiile in care aceasta lege datorita omisiunii sau pasivitatii partilor nu se poate aplica, dobandesc vocatie de a interveni alte norme conflictuale.

14

CONCLUZII SI PROPUNERI Importanta arbitrajului privat poate fi dedusa indeosebi din multiplele avantaje pe care institutia, desi privata, le prezinta fata de justitia statala9 . Trasatura dominanta a reglementarii arbitrajului consta in libertatea contractuala a partilor, ele fiind libere sa aleaga sau nu aceasta cale. Partile pot alege, prin simplul lor acord de vointa, arbitrii care urmeaza sa solutioneze litigiul dintre ele; o atare posibilitate, de alegere a judecatorilor, este exclusa in cadrul justitiei statale. Exista astfel posibilitatea alegerii, in calitate de arbitri, in litigiile comerciale a unor specialisti in domeniul dedus judecatii, sporind astfel increderea partilor si garantia competentei celor ce-i vor judeca. De altfel, neindeplinirea conditiilor de calificare poate constitui o cauza de recuzare a arbitrilor. Arbitrajul ofera astfel o judecata eficienta, prin arbitri cu experienta indelungata si de o competenta recunoscuta in domeniul respectiv, ceea ce-i confera institutiei arbitrajului o deosebita popularitate in unele state dezvoltate din punct de vedere economic. De asemenea, arbitrajul prezinta sansa de a nu se supune unui formalism excesiv care deseori sufoca desfasurarea in conditii de eficienta si celeritate a unui litigiu. 10 Astfel, sub rezerva respectarii dispozitiilor imperative ale legii, a ordinii publice sau a bunelor moravuri, partile pot stabili, prin conventia arbitrala sau printr-un act separat, regulile de procedura pe care tribunalul arbitral sa le urmeze in solutionarea litigiului. In lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral poate sa reglementeze procedura de urmat, conform propriilor regulamente adoptate. Arbitrajul confera confidentialitate, desfasurarea procedurii arbitrale realizandu-se in cerc inchis, ce permite pastrarea secretului comercial si evitarea publicitatii judiciare, aspect deloc neglijabil mai ales in raporturile comerciale. Natura privata a arbitrajului explica faptul ca arbitrajul nu este guvernat de principiul publicitatii. Astfel, numai partile personal sau prin reprezentantii lor participa la dezbaterea litigiului. Nici hotararea tribunalului arbitral nu se pronunta in sedinta publica, ea fiind adusa numai la cunostinta partilor implicate. De altfel, legea instituie raspunderea arbitrilor pentru incalcarea acestei obligatii 11. In acest fel, reputatia partilor, indeosebi a comerciantilor, poate ramane neafectata, indiferent de solutia finala pronuntata in arbitraj12.Sentinta arbitrala este obligatorie si definitiva, putand fi desfiintata numai pe calea actiunii in anulare, dar nu pentru motive care vizeaza fondul litigiului, ci doar pentru exceptiile procedurale prevazute de Codul de procedura civila13. Sentinta poate fi investita cu formula executorie astfel incat, ulterior, sa i se aplice procedura executarii silite. Un alt avantaj este acela al taxelor mai mai reduse in raport cu cele judiciare , in special in cadrul arbitrajului ad-hoc. Taxele arbitrale difera in functie de valoarea obiectului cererii arbitrale dar si in functie de caracterul intern sau international al litigiului . Cuantumul taxelor mai este influentat si de numarul de arbitri desemnat de parti, arbitrajul cu un singur arbitru fiind cel mai avantajos sub acest aspect.
9

Ioan Le, Tratat de drept procesual civil, ediia a II-a, Ed. All Beck, Bucureti, 2002, p. 691 M. Tbrc , Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureti, 2005, p. 378. Ioan Le, Tratat de drept procesual civil, ediia a II-a, Ed. All Beck, Bucureti, 2002, p. 691

10

11

12

V.M. Ciobanu, Despre natura juridic a aciunii n anulare a hotrrii arbitrale n Dreptul nr.1/2002, p.7683 13 Mircea N. Costin, Calin M. Costin, Dreptul comertului international, Volumele I,II Editura Argonaut, Bucuresti 1999, p. 423

15

Faptul ca partile pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, ceea ce poate reprezenta, in dinamica relatiilor de afaceri, ideea de parteneriat de natura sa permita mentinerea si continuarea raporturilor contractuale intre persoanele implicate. Ideea de parteneriat in arbitraj este sustinuta, intre altele, si de posibilitatea ca suportarea cheltuielilor de judecata sa se faca potrivit intelegerii partilor. Numai in absenta unei astfel de intelegeri, se aplica regula prevazuta pentru sotutionarea litigiilor de catre instantele de judecata si anume, suportarea cheltuielilor antrenate sa se faca de catre partea care a pierdut litigiul. Exista si dezavantaje, deloc neglijabile, ce trebuie avute in vedere de partea care doreste sa apeleze la instanta arbitrala pentru solutionarea litigiului sau. Partile renunta la garantiile de independenta si nepartinire pe care le ofera justitia statala, la competenta judecatorilor care sunt responsabili cu impartirea dreptatii. In acest context, este de retinut aspectul potrivit caruia administrarea probei cu martori precum si ascultarea expertilor se face fara prestare de juramant. De asemenea, tribunalul arbitral nu poate sa recurga la mijloace de constrangere si nici sa aplice sanctiuni martorilor sau expertilor in cazul in care acestia nu se supun indicatiilor instantei arbitrale 14. Deosebit de important este si faptul ca, desi se pot incuviinta masuri asiguratorii si masuri vremelnice de catre tribunalul arbitral, in caz de impotrivire, executarea acestor masuri poate fi dispusa numai de catre instanta judecatoreasca. Incheierea conventiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, posibilitatea de a se reveni la instanta judecatoreasca si la procedura urmata de aceasta in solutionarea diferendului15. De asemenea, cauzele care pot conduce la desfiintarea hotarrii nu sunt att de cuprinzatoare ca si motivele prevazute pentru exercitarea cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti.Semnificativ este si factorul subiectiv care poate sa afecteze justa solutionare a cauzei.16 In acest context riscul partialitatii arbitrului fata de partea care l-a ales nu este de neglijat.De asemenea, in ipoteza unui arbitraj multipartit (ce are ca obiect litigii care intereseaza mai mult de doua parti) dificultatile si dezavantajele arbitrajului sunt considerabile. Spre deosebire de instanta de judecata care chiar si din oficiu poate sa dispuna conexarea acelor dosare aflate pe rol si intre care exista stranse legaturi, instanta arbitrala nu poate proceda astfel, rezultand astfel dispersia procedurilor in fata diferitelor organe de jurisdictie si pronuntarea unor hotarari contradictorii. In diversele ipostaze ale arbitrajului multipartit, probleme deosebit de complexe si in continua actualitate privesc numirea arbitrilor, consolidarea caracterului consensual al arbitrajului, stabilirea normelor de procedura17.Dificultatile apar tocmai datorita caracterului contractual al arbitrajului. Lipsa consensului partilor poate conduce la organizarea unor arbitraje paralele, cu toate consecintele negative ce pot decurge din aceasta, inclusiv pronuntarea unor hotarari arbitrale contradictorii18. Astazi, initierea si aplicarea reformelor economice, politice si juridice confera arbitrajului facultativ o vocatie noua si un regim juridic aparte, corespunzator exigentelor
14

V.M. Ciobanu, Despre natura juridic a aciunii n anulare a hotrrii arbitrale n Revista Dreptul nr.1/2002, p.76-83. 15 G. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Desfiinarea hotrrii arbitrale n Dreptul nr.9/1995, p.15. 16 O. Cpn, Atribuiile instanelor judectoreti n domeniul arbitrajului privat , n Revista Dreptul, nr.9/1997, p. 12-13 17 A. Rizeanu, Contestatia la executare in materie civila in lumina practicii Judiciare, Editura All, Bucuresti 1996 18 Dan Lupascu, Culegere de practica judiciara a Tribunalului Bucuresti in materie comerciala 1990-1998 , Editura All Beck, Bucuresti

16

libertatii comertului, ale initiativei libere si ale regimului concurential. Chiar daca beneficiind in cadrul celor mai multe dintre facultatile de stiinte juridice de statutul optional sau chiar facultativ, forma de justitie privata a arbitrajului, in special cel comercial - procedura speciala de solutionare a litigiilor cu caracter patrimonial care privesc drepturi si obligatii tranzactionabile de catre parti - cunoaste in ultima vreme o autonomizare accentuata19 fata de disciplina-sursa, dreptul procesual civil, desprindere la originea careia se afla amploarea cu care este consemnat in practica juridica autohtona a ultimului deceniu. Aceasta este, desigur, si urmarea renasterii, evolutiei si perfectionarii dreptului afacerilor, in principal a celui comercial, a dezvoltarii fara precedent a relatiilor de comert exterior si de cooperare economica internationala ale Romaniei. In vremurile nu prea indepartate, arbitrajul nu era folosit in litigiile interne, ci numai pentru cele extere. Dupa revolutie, majoritatea juristilor crescuti in acele vremuri, care nu au avut de-a face cu arbitrajul, l-au privit ca un fel de curiozitate si cu suspiciune, unii chiar cu ostilitate. Din cauza aceasta, profesionistii recomanda cu destula rezerve arbitrajul. Cei care il cunosc il recomanda fara dubii, iar cei care nu-l cunosc au retineri. Nici macar 1% din litigiile comerciale nu ajung la arbitraj, ori asta este mult sub ceea ce se intampla in alte tari. La Curtea de la Bucuresti, sunt in jur de 700-800 de dosare pe an. Principala cauza este ignoranta comerciantilor si a sfatuitorilor juridici, care nu stiu exact ce inseamna arbitrajul. Sunt convinsa insa ca lucrurile vor evolua, ca se vor schimba in bine, iar arbitrajul se va bucura de o apreciere mai larga si in tara noastra.

19

Mircea N. Costin, Calin M. Costin, Dreptul comertului international Volumele I,II Editura Argonaut, Bucuresti 1999, p. 235

17

BIBLIOGRAFIE 1. G. Beleiu, E. Osipenco, M. Cozmanciuc, Desfiinarea hotrrii arbitrale n Dreptul nr.9/1995; 2. Gabriel Boroi, Dumitru Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Editura All, Bucuresti, 2008; 3. Christian Buhring-Uhle and Gabriele Lars Kirchhof, Arbitration and Mediation in International Business, 2nd Edition, 2006; 4. O. Cpn, Atribuiile instanelor judectoreti n domeniul arbitrajului privat , n Revista Dreptul, nr.9/1997; 5. V.M. Ciobanu, Despre natura juridic a aciunii n anulare a hotrrii arbitrale n Dreptul nr.1/2002; 6. Mircea N. Costin, Calin M. Costin, Dreptul comertului international, Volumele I,II Editura Argonaut, Bucuresti, 1999; 7. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comertului international Volumele I,II Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999; 8. Mircea N. Costin, Vasile Luha, Dreptul comertului international, Editura Altip, Alba Iulia, 2002; 9. T. Clay, Arbitrage et modes alternativs de reglement de litiges , in DALLOZ, nr. 36/7133/2003; 10. Ioan Le, Tratat de drept procesual civil, ediia a II-a, Ed. All Beck, Bucureti, 2002; 11. Dan Lupascu, Culegere de practica judiciara a Tribunalului Bucuresti in materie comerciala, Editura All Beck, Bucuresti,1990-1998; 12. A. Rizeanu, Contestatia la executare in materie civila in lumina practicii Judiciare, Editura All, Bucuresti; 13. M. Tbrc , Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureti, 2005.

18