Apolinic/Dionisiac antitetic prin definitie Piara-mi ochii turburatori din cale/Vino iar in san,nepasare trista;/Ca sa pot muri linistit,

, pe mine/Mie reda-ma!(Oda-in metru antic). Asa ar trebui sa incep un eseu despre cele doua atitudini antitetice din cerinta -cu aceste versuri ce-l definesc pe Poet in adancul manifestarii sale. Dupa Schopenhauer , geniul este mintea aplicata exclusiv la obiect, spiritul dotat cu desavarsita obiectivitate, in stare sa-si sacrifice fericirea personala in favoare scopului obiectiv- Tu ramai la toate rece,/De te-ndeamna, de te cheama;/()/Toate-s vechi si noua toate:/Vreme trece, vreme vine(Glossa). Antiteza intre omul comun(subiectiv) si geniul(obiectiv) se prelungeste in opozitia dintre vointa si cunoastere.George Calinescu spune Geniul este spiritul care se tine in contact mai strans cu divinul, microcosmosul luminat de macrocosmos. Astfel avem senzatia ca geniul se apropie de divinitate , de eternitatea presupusa a fi singura certitudine a lumii. La Eminescu se observa cel putin doua variante ale superioritatii:geniul(spirit contemplativmeditativ) si titanul(spirit activ-revoltat)- ambele apar in creatia sa. Cele 2 metamorfoze , care dovedesc superioritatea prin independenta fata de o forma data-asa cum ar fi aceea de Chip de lut- unesc urmatoarele elemente:cer-mare(Si apa unde-au fost cazut/In cercuri se roteste/Si din adanc necunoscut/Un mandru tanar creste)-universul promis fiind neptunic-si a doua metamorfoza soare-noapte (Cum el din cer o auzi/Se stinse cu durere/Iar ceru-ncepe a roti/In locul unde piere) universul promis fiind, de data aceasta, plutonic. Pendularea dintre Lumea norocului si titanism parcurge poemul eminescian. Si in Glossa regasim aceasta paralela:Nu spera cand vezi miseii/La izbanda facand punte,/Te-or intrece nataraii,/De ai fi cu

stea in frunte , Cu un cantec de sirena,/Lumea-ntinde lucii mreje.

In Oda(in metru antic) se realizeaza acelasi balans intre terestru si cosmic- Cand deodata tu rasarisi in calemi,/Suferinta tu , dureros de dulce Oximoronul dureros de dulce socheaza prin amestecul continut si sugereaza vesnica scindare din sufletul poetului. In Luceafar, spatiul dionisiac este detaliat prin portretul lui Catalin, prin scenariul erotic prezentat ,prin atitudinea fata de reveria fetei, prin limbajul folosit:-Ce voi?As vrea sa nu mai stai/Pe ganduri totdeauna,/Sa razi mai bine si sa-mi dai /O gura,numai una.Termenii folclorici,tonalitatea ironica,exprimarea simplista-o gura- toate acesta vin in antiteza cu versuri precum:Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din priviresau Din chaos,Doamne,-am aparut/Si m-as intoarce-n chaos/Si din repaos m-am nascut,/Mi-e sete de repaos-unde apar neologisme,structuri savante,complexe simetrii si paralelisme sintactice. Apolinicul este evident in episodul zboruluiluceafarului,devenit Hyperion-cel care merge pe sus-. Zborul de fulger neintrerupt surprinde o calatorie regresiva spre momentul initial al creatiei, un zbor descendent catre setea care-l soarbe. Seria de opozitii intre fiinta creata/necreata,intre nastere/moarte este dominata de vocea Demiurgului care ii ofera lui Hyperion trei alternative in schimbul renuntarii la dionisiac-Sa-ti dau intelepciune, Vrei sa dau glas acelei guri, Vrei poate-n fapta sa arati/Dreptate si tarie?.... Concluzia este devastatoare:Caci toti se nasc spre a muri/Si mor spre a se

naste. sau in Glossa-Ce e val ca valul trece,/Nu spera si nu ai teama. Importanta definitiv este exclamatia retorica din finalul Odei-Ca sa pot muri linistit,pe mine/Mie reda-ma! unde si cu ajutorul ingambamentului, poezia se dovedeste a fi moderna si reuseste sa ne acapareze pana la ultimul cuvant.Autocunoasterea ar fi o solutie a depasirii scindarii intre cosmic si terestru,intre apolinic si dionisiac.Ramane de vazut daca se poate atinge o astfel de stare sublimata la maxim