CUPRINS

1. Scurt istoric al personalitii lui Otto Eduard Leopold von Bismarck. 3 2. Diplomaia lui Otto Eduard Leopold von Bismarck n procesul unificrii germane: caracteristici fundamentale. 6 3. Concluzii. 12 Bibliografie.... 13

1. Scurt istoric al personalitii lui Otto Eduard Leopold von Bismarck

Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Frst von Bismarck-Schnhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815- m. 30 iulie 1898) a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la sfritul secolului al XIX-lea, precum i o figur dominant n afacerile mondiale. Ca prim-ministru al Prusiei ntre 1862 i 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. n 1867 devenise cancelar al Confederaiei Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871, devenind primul su cancelar (Cancelar al Imperiului) i dominnd afacerile acestuia pn la demiterea sa n 1890. Diploma ia lui, numit politic realist (Realpolitik), i modul autoritar n care conducea statul a fcut a fi cunoscut sub denumirea de Cancelarul de Fier. Principalul su obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la rangul celui mai puternic stat al Confederaiei Germane. Profitnd de iscusina sa n diplomaie, Bismarck a purtat inclusiv rzboaie pentru a-i atinge scopul. Mai mult, a reuit s impun Prusia ca mare putere european dup nvingerea Franei n rzboiul Franco-Prusac din 1870, aceasta ncetnd a mai deine supremaia continental. Artizanul unificarii Germaniei n secolul al XIX-lea, una dintre cele mai puternice personalitati ale epocii moderne, s-a nscut lnga Berlin, la Schonhausen, n Prusia, unul dintre cele 39 de state germane rezultate n urma epocii napoleoniene. Educat mai nti la Berlin, fr a dovedi in timpul anilor de studii aptitudini intelectuale deosebite, a fost admis in 1832 la Universitatea din Gottingen, revenind la Universitatea din Berlin n 1834. Integrat n sistemul administratiei de stat, a demisionat in 1838, dezgustat de birocratia prusaca. n 1847 i ncepe cariera politic ca deputat n parlamentul Prusiei. l enerveaz ns ezitrile regelui Prusiei fa de revoluia din 1848. ntre 35 i 42 de ani se consacr diplomaiei, n care intr pe poarta principal, autoritatea sa fiindu-i recunoscut de rege. Misiunea sa de la Frankfurt, pe lng Diet, este o experien decisiv, el optnd pentru unificarea Germaniei. Dup moartea lui William I, regent a devenit fratele su Wilhelm n anul 1861. La 23 septembrie 1862, Wilhelm l numete pe Bismarck prim ministru i ministru de externe. Schimbarea lui Bismarck, a aprut ntr-un moment de nelinite atunci cnd relaiile ntre Marile Puteri: Regatul Unit, Frana,
3

Austria i Rusia, a fost distrus de rzboiul din Crimeea din 1854-1855 i rzboiul italian din 1859. Modelul sferelor de influenta creat de Congresul de la Viena din 1814-1815 dupa Razboaiele Napoleoniene a stabilit dominatia austriaca in Europa Centrala. Totusi, negociatorii de la Viena nu au tinut cont de forta crescanda a Prusiei in randul statelor germane, neprevazand ca Prusia avea sa conteste suprematia Austriei in randul statelor germane. Acest dualism german a prezentat doua solutii la problema unificarii: asa numita Kleindeutsche Lsung, solutia Germania Mica (Germania fara Austria), sau Grodeutsche Lsung, soluia Germania Mare (Germania impreuna cu Austria). Istoricii nu au czut nca de acord dac Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederatiei Germane de Nord din 1866 spre a include si restul de state germane intr-un imperiu sau daca el doar cauta sa extinda puterea Regatului Prusiei. Pe langa forta Realpolitik (a politicii reale) practicata de Bismarck, si alti factori au determinat mai multe proto-state moderne sa-si reorganizeze relatiile politice, economice, militare si diplomatice in secolul al XIX-lea. Reactiile impotriva iredentismului danez si a nationalismului francez au furnizat puncte focale ale unitatii germanilor. Succesele militare in trei razboaie regionale au generat entuziasm si mandrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Aceasta experienta a fost ecoul realizarilor comune din timpul Razboaielor Napoleoniene, in deosebi al Razboiului de Eliberare din 1813-1814. Creand o Germanie fara Austria, unificarea politica si administrativa din 1871 a rezolvat cel putin temporar problema dualismului. Pentru ca statele germane sa intre in razboi, sau, asa cum banuia ca se va intampla, sa fie fortate sa declare razboi impreuna impotriva unui singur dusman, adversarii sai diplomatici ar trebui intai sa declare razboi unuia dintre statele germane. Istoricii au dezbatut vreme indelungata rolul lui Bismarck in evenimentele ce au dus la razboiul franco-prusac. Desi o opinie traditionala, promovata in mare parte de istoricii pro-prusaci din secolul al XIX-lea si din prima jumatate a secolului al XX-lea, sustine ca Bismarck a fost singurul arhitect al unificarii, unii istorici de dupa 1945 critica cinismul lui Bismarck manifestat in manipularea circumstantelor pentru a declansa un razboi. Oricum, Bismarck prin politica sa, manipuland evenimentele din 1866 si 1870, el a demonstrat abilitatile politice si diplomatice care il determinasera pe Wilhelm sa apeleze la el in 1862. n mijlocul acestei dezordini, echilibrul european de putere a fost restructurat prin crearea Imperiului German ca putere dominant n Europa. Acest lucru a fost realizat cu diplomaia specific lui Bismarck, prin reorganizarea armatei i a strategiei militare. n ciuda nencrederii iniiale a regelui i a prinului motenitor, precum i animozitatea din partea reginei Augusta, Bismarck a reuit ntr-un timp destul de scurt s de in puterea asupra regelui. Conceptiile politice ale lui Bismarck, cristalizate in timp, vizau rolul central al monarhiei
4

(al dinastiei de Hohenzollern) in cadrul constructiei statale prusace si slujirea dezinteresata a statului, dincolo de orice interese personale. S-a afirmat puternic in timpul Revolutiei de la 1848 care a cuprins si statele germane, aflate in epoca respectiva sub autoritatea Austriei. Intentia regelui Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, de a constitui o Germanie unificata a fost pe punctul de a declansa un conflict militar cu Austria care isi vedea astfel pozitia de lider al lumii germane pusa sub semnul intrebarii. La sfaturile lui Bismarck, regele a reusit sa evite razboiul. Ca urmare, Bismarck a primit un post de ambasador al Prusiei in cadrul Confederatiei germane, care grupa sub egida Austriei cele 39 de state, el sustinea interesele Prusiei in cadrul Confederatiei, ceea ce a dus la transferul sau pe postul de ambasador al Prusiei in Rusia, la Sankt-Petersburg, post pe care l-a ocupat pana in 1862 cand a fost mutat in Franta. A revenit in Prusia, in conditiile conturarii unei puternice crize politice intre Printul Regent Wilhelm I, care a preluat puterea in locul fratelui si predecesorului sau, Frederick Wilhelm al IV-lea, in 1858, si Parlamentul prusac. Conflictul era determinat de pretentiile Parlamentului, dominat de liberali si nationalisti, de a controla guvernul si monarhia mai ales in domeniile reformei militare si bugetare. In 1862, Bismarck este desemnat in fruntea guvernului Prusiei, activitate pe care o incepe prin desavarsirea reformei militare initiate de Wilhelm I. Cuvantarea rostita cu ocazia preluarii functiei de prim-ministru este elocventa pentru intreaga sa politica ulterioara: Germania urmareste cu atentie nu liberalismul Prusiei, ci puterea sa [...]; Prusia trebuie sa-si intareasca puterea si sa o tina pregatita pentru acel moment favorabil pe care de multe ori l-a pierdut [...]; problemele mari ale epocii nu se mai decid prin cuvantari si hotarari majoritare [...] ci prin fier si sange. n 1850, monarhia si aristocratia rurala reprezentau singurele vechi valori respectate n Prusia. Economia prusaca beneficia si de avantajul aderarii la uniunea comerciala (Zollverein), nfiintata n 1819 si care includea toate statele germane, cu exceptia Austriei. Cu toate acestea, regele Frederik Wilhelm al IV-lea respinsese categoric ideea de a rivaliza cu Austria pentru a-si asigura dominatia asupra Confederatiei germane. Venirea lui Wilhelm I (1861-1888) pe tronul Prusiei a redus initial sansele acestui stat de a conduce eforturile de unificare a Germaniei. Imaginea de ultraconservator diminua considerabil popularitatea sa n rndurile nationalistilor. n 1862, Wilhelm l-a numit prim-ministru pe Otto von Bismarck, cu scopul de a lansa un contraatac asupra Parlamentului. Energic si abil, Bismark intentiona sa promoveze n continuare modernizarea economica si sa accepte aparentele unei guvernari parlamentare pentru a cstiga adeziunea clasei mijlocii. Mai mult dect att, desi nu punea prea mare pret pe nationalism, nu numai ca s-a alaturat, dar a si condus campania de unificare nationala a Germaniei, care pna atunci fusese o cauza a clasei mijlocii. Bismarck a demonstrat curnd eficienta politicii sale
5

conservatoare n confruntarea cu Parlamentul prusac. Desi acesta continua sa refuze perceperea impozitelor cerute de catre rege n schimbul campaniei sale militare, totusi Bismarck a adunat taxele. Cetatenii au platit, iar Parlamentul a cedat n fata acestei initiative ilegale. Astfel, clasa mijlocie a continuat sa aiba o constitutie si un organism reprezentativ, aceasta victorie a perpetuat dominatia monarhiei si a accentuat cursul ascendent al Prusiei catre suprematie militara n Europa.

2. Diplamaia lui Otto Eduard Leopold von Bismarck n procesul unificrii germane: caracteristici fundamentale
Destinul i se pecetluiete ns n procesul unificrii germane: va fi pe rnd ambasador n Rusia, apoi n Frana, unde se familiarizeaz cu marile probleme politice europene. La 22 septembrie 1862, Wilhelm I l convoac la Potsdam: regele nu i-a putut pune n aplicare proiectele militare i i arat lui Bismarck actul de abdicare pe care l pregatise. Cteva zile mai trziu, Bismarck, prim ministru intermediar, se adresa Landtagului: De pe vremea tratatelor de la Viena, frontierele noastre nu sunt favorabile conducerii sntoase a statului. Nu prin discursuri sau prin decizii ale majoritii vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre ci prin foc i sabie!. Atunci cnd parlamentul refuz reforma militar, pe care o declar neconstitu ional, Bismarck l dizolv. Nevoia de fier si sange a devenit in curand evidenta. Pana in 1862, cand Bismarck si-a tinut discursul, ideea de stat national german in spiritul pasnic al Pangermanismului evoluase de la caracterul liberal si democratic pe care il avea in 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui Bismarck. Vesnic pragmatic, Bismarck intelegea posibilitatile, obstacolele si avantajele unui stat unit, si importanta legaturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urma ramanand, pentru unii istorici, una dintre principalele contributii ale lui Bismarck la crearea imperiului in 1871. Conditiile tratatelor ce legau intre ele diverse state germane ii interziceau actiunea unilaterala; politicianul si diplomatul din el realizau cat de nepractica ar fi o astfel de actiune. Primul prilej de a aplica propria Realpolitik s-a ivit n conjunctura politica din 1863, cnd regele Christian al IX-lea al Danemarcei (1863-1906) si-a manifestat intentia de a anexa ducatul Schleswig. Bismarck a convins Austria sa i se alature ntr-un razboi mpotriva Danemarcei. Trupele germane au intrat n Schleswig n februarie 1864, dupa care au cotropit Danemarca n aprilie, nfrngnd rapid trupele daneze. Tratatul de pace permitea armatelor austriece sa ocupe Holsteinul, iar celor prusace sa anexeze Schleswigul, ambele ducate ramnnd sub dublul control al Austriei si Prusiei. Situatia din Schleswig-Holstein de la sfrsitul razboiului
6

cu Danemarca i-a oferit lui Bismarck ocazia ideala de a provoca confruntarea pe care dorea sa o aiba cu Austria. n aprilie 1866, mparatul Austriei, Franz Joseph, a ajuns la concluzia ca Prusia nu-i lasase alta optiune dect razboiul. Actiunile provocatoare ale lui Bismarck n Schleswig-Holstein si n Dieta Confederatiei justificau pe deplin acest rationament. Confruntarile decisive au avut loc la granita austroprusaca. La nceput, cele doua armate s-au ciocnit n lupte de mica amploare. Apoi, n iulie 1866, doua armate cu un efectiv total de aproape jumatate de milion de oameni au dat o lupta crncena la Sadova. Batalia a decis deznodamntul Razboiului de sapte saptamni, soldat cu o nfrngere dezastruoasa pentru Austria. Desi prusacii obtinusera o victorie zdrobitoare, Bismarck a oferit Austriei conditii de pace extrem de generoase: o despagubire de razboi simbolica, a cedat Venetia Italiei si a acceptat dezmembrarea Confederatiei Germane. Practic, el nu-si dorea un inamic nversunat la granita de sud i nici umilirea acesteia, n timp ce Prusia si continua suita triumfurilor sale militare. Dupa excluderea amestecului austriac n treburile Germaniei, prestigiul Prusiei crescnd spectaculos n ochii nationalistilor, lui Bismarck nu i-a fost greu sa edifice o noua structura politica prin care cea mai mare parte a Germaniei ajungea n subordinea monarhului sau. n 1867, primul ministru a trecut la organizarea Confederatiei NordGermane, o uniune a tuturor statelor germane, cu exceptia principatelor din sud (HessaDarmstadt,Wurttemberg si Baden). Tratatele de unificare le permiteau conducatorilor statelor din nord sa se ocupe de problemele interne, numai ca regele Prusiei devenea seful Confederatiei. n aceasta calitate, Wilhelm avea autoritate deplina n domeniile diplomatic si militar, seful executivului, Bismarck, devenea cancelar al Confederatiei, guvernnd efectiv noua organizare etatica. La sfrsitul anilor '60, statele germane din sud nu erau prea interesate de o fuziune cu Germania de Nord. ntre aceste regiuni existau deosebiri de ordin religios: sudul era predominant catolic, iar nordul luteran. Monarhismul prusac nu convenea germanilor din sud, determinnd opozitia acestora fata de alipirea la noua Confederatie. Ultranationalismul ar fi putut face sudul mai ngaduitor fata de nord, nsa aceasta stare de spirit nca nu se nascuse. Bismarck s-a gndit ca un razboi cu Franta ar putea trezi n populatia din sud sentimente similare. El a initiat o politica activa menita sa provoace un conflict cu Franta. La 19 iulie 1870, Franta a facut declaratia de razboi mult asteptata de Bismarck. Primul ministru prusac ncheiase o alianta defensiva cu cele patru state germane din sud. Acum intrau toate n razboi mpotriva Frantei. Curnd dupa declaratia de razboi, trupele lui Napoleon al III-lea au patruns pe teritoriul german, iesind victorioase dintr-o ciocnire de mica importanta. n continuare, trei armate moderne ale aliantei germane au replicat
7

printr-un atac fulgerator. La sfrsitul lunii august, fortele germane i-au nfrnt pe francezi la Sedan. Razboiul s-a prelungit nsa pna la jumatatea lunii ianuarie. Pna la acea data, germanii exercitasera un control att de strict asupra centrului Frantei, nct regele Prusiei s-a putut aventura pna n palatul regal de la Versailles. n Sala Oglinzilor, la 18 ianuarie 1871, conducatorii tuturor statelor germane s-au ntrunit ca sa-l proclame pe Wilhelm mparat al noii lor natiuni. Astfel, razboiul i-a dat lui Bismarck posibilitatea sa desavrseasca procesul de alipire a celor treizeci si opt de state ntr-o natiune unificata, dominata de Prusia. n plus, el nu a manifestat mare mila fata de victima sa: Franta era obligata sa plateasca Germaniei doua sute milioane de franci si sa cedeze Alsacia si Lorena, mar al discordiei care va nvenina nca multa vreme relatiile franco-germane. Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea administrativa si politica a Germaniei: aspiratiile iredentiste ale lui Christian al IX-lea al Danmarcei au dus la Al Doilea Razboi al Schleswigului (1864); ocazia creata de activitatile nationaliste italiene la granita Austriei au fortat Austria sa isi iroseasca resursele militare pe doua fronturi in Razboiul AustroPrusac (1866); si temerile francezilor de a fi inconjurati de Hohenzollerni i-a determinat sa declare razboi Prusiei, ceea ce a avut ca rezultat Razboiul Franco-Prusac (1870-71). Printr-o combinatie intre diplomatia si conducerea politica a lui Bismarck, reorganizarea militara a lui von Roon si strategia militara a lui Moltke, Prusia a iesit din perioada de dualism german ca statul ce putea sa reprezinte si sa protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane. Prusia a demonstrat restului statelor germane ca niciuna dintre semnatarele europene ale tratatului de pace din 1815 nu putea sustine puterea Austriei in aceasta sfera de influenta europeana. Pana in 1870 trei dintre cele concluziile importante ale razboiului austro-prusac au devenit evidente: prin forta armelor, un stat puternic poate contesta vechile aliante si sfere de influenta stabilite in 1815. Prin manevre diplomatice, un bun lider poate crea un mediu in care un stat este obligat sa declare razboi primul, fortand statele din aliantele defensive sa vina in ajutorul asa-numitei victime a agresiunii straine. Si capacitatea militara prusaca era mult peste cea a Austriei, iar Prusia era in mod cert singurul stat din Confederatie si dintre toate statele germane capabil de a le proteja pe toate de interventii si agresiuni straine. In 1866, majoritatea statelor germane de dimensiune medie se opuneau Prusiei; pana in 1870, aceste state fusesera fortate sau convinse sa intre in aliante de protectie reciproca cu Prusia. In cazul in care un stat european ar fi declarat razboi unuia dintre membrii aliantei, toti ar fi sarit in apararea statului atacat. Prin manipulari abile ale politicii europene, Bismarck a creat o situatie in care Franta a
8

jucat rolul agresorului statelor germane, iar Prusia pe cel de protector al drepturilor si libertatilor germanilor. Victoria din razboiul franco-prusac s-a dovedit a fi piatra de hotar a problemei nationaliste. In prima jumatate a anilor 1860, Austria si Prussia pretindeau ambele ca vorbesc in numele statelor germane; ambele sustineau ca pot reprezenta interesele germane in strainatate si in interior. Ca raspuns la iredentismul danez, ambele s-au dovedit hotarate sa faca aceasta. In 1866, insa, Austria si-a demonstrat inabilitatea de a se concentra pe problemele statelor germane in timp ce isi disputa granitele de sud cu Italia. Dupa victoria in fata Austriei, Prusia si-a putut exercita autoritatea de a reprezenta statele germane si de a apara interesele germane, cel putin pe plan intern; Austria, pe de alta parte, si-a indreptat din ce in ce mai mult atentia spre posesiunile din Balcani. Victoria impotriva Frantei in 1871 a confirmat Prusia ca jucator dominant intr-un stat german unificat. Odata cu proclamarea lui Wilhelm drept Kaiser, Prusia a preluat conducerea noului imperiu. Statele sudice au fost oficial incorporate Germaniei unite in urma Tratatului de la Versailles (26 februarie 1871; ratificat apoi la Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871), care a pus oficial capat razboiului. Desi Bismarck condusese transformarea Germaniei dintr-o confederatie slaba intr-un stat national federal, el nu a realizat aceasta de unul singur. Unificarea a avut loc prin constructia unei traditii de colaborare legala in cadrul Sfantului Imperiu Roman si de colaborare economica prin Zollverein. Dificultatile Vormrz, impactul liberalilor de la 1848, importanta reorganizarii de catre Roon a armatei si geniul strategic al lui Moltke, toate au jucat un rol in unificarea politica. Din punct de vedere al politicii externe, perioada de aflare la guvernare a lui Bismark poate fi divizat n 4 etape: 1863-1871: unificarea Germaniei; 1871-1880: consolidarea poziiei internaionale a Imperiul German; 1880-1884: nceputul expansiunii coloniale; 1885-1890: expansiune colonial activ. n perioada 1871-1890 prghiile de politic extern a Imperiului German s-au aflat n mnile cancelarului Otto von Bismarck. Dup pacea de la Frankfurt-1871, principalul scop al activitii diplomatice bismarkiene a constat n consolidarea hegemoniei germane pe continentul european. Pentru realizarea acestei prioroti, cancelarul german a stabilit urmtoatele direcii n plan politic extern: Slbirea forelor politice interne ale Franei; Izolarea Franei pe arena internaional; Consolidarea relaiilor cu Rusia;
9

Ameliorarea raporturilor cu Austro-ungaria; Accesul la pieele de desfacere europene i mondiale; Atragerea Italiei ntr-o viitoare alian monarhic.

Bismarck a depus eforturi pentru a nu permite crearea unei aliane franco-ruse, care ar fi putut deteriora poziia Germaniei n plan internaional. n 1873, n urma eforturilor depuse de Bismarck, a fost creat Aliana celor 3 mprai: un pact consultativ al Germaniei, Rusiei i Austro-ungariei, care nu a fost durabil, dar pentru moment a reuit s menin Frana n izolare. n anii 70-80 raporturile franco-germane au avut un caracter deosebit de tensionat datorit nfrngerii suferite de Frana n 1871 i pierderea de ctre aceasta a Alsaciei i Lorenei. n timpul rzboiului ruso-turc din 1877-1878, Bismarck a ocupat o poziie ostil Imperiului arist i a susinut revendicrile Marii Britanii Austro-Ungariei privind revizuirea stipulaiilor Tratatului de la San-Stefano. Bismarck a condus Congresul de la Berlin n 1878 n decursul creia Rusia a fost lipsit de unele achiziii pe care urma s le obin prin Tratatul de la San-Stefano. Un rezultat al Crizei Orientale de la sfritul anilor 70 a fost acutizarea contradiciilor ruso-austriece i rusogermane, precum i apropierea dintre Austro-Ungaria i Germania. Dat fiind faptul c Aliana celor 3 mprai s-a destrmat definitiv n 1878, iar politica extern a Germaniei era orientat spre o colaborare cu Austro-Ungaria, n 1879 Bismark a semnat un tratat de alian cu Casa de Habsburg. Tratatul era orientat att mpotriva Franei, ct i a Rusiei. n 1882 la tratat a aderat i Italia, formndu-se astfel, Tripla Alian. Concomitent, dorind s evite o apropiere franco-rus i profitnd de acutizarea raporturilor ruso-britanice, Bismark a reuit n 1881 s rennoiasc Aliana celor 3 mprai, creia i s-a conferit forma unui tratat de neutralitate a statelor semnatare. n anii 80-90 Imperiul German s-a ncadrat n lupta pentru remprirea sferelor de influen. Politica colonial a lui Bismark a avut un caracter incisiv, deoarece s-a limitat la aciuni care s nu trezeasc dezacordul celor mai importante puteri coloniale. Prin promovarea unor relaii cordiale cu Marea Britanie i colaborrile ocazionale cu Republica Francez, Germania amna revana francez mpotriva Berlinului i sporea confruntarea anglo-francez n problemele coloniale, pregtind terenul pentru o viitoare politic colonial de proporii, care va demara dup 1890, odat cu demiterea lui Bismark din funcia de cancelar. Deci, pe plan extern, dupa 1871, politica promovata de Bismarck a fost indreptata catre mentinerea statu-quo-ului in Europa si a pozitiei dominante a Germaniei. In 1873 a pus bazele Aliantei celor Trei Imparati (din care au facut parte Germania, Rusia si Austria). Scopul initial al acesteia a fost de a izola Franta in planul politicii europene. Dupa Congresul de la Berlin (1878),
10

Rusia va fi la randul ei izolata, iar Germania si Austria vor incheia o noua alianta. O data cu includerea Italiei (1882) se va forma coalitia numita Tripla Alianta (Puterile Centrale) care va dura pana la Primul Razboi Mondial. Supranumit cancelarul de fier, a fost demis, in 1890, de noul imparat german, Wilhelm al II-lea. Retragerea sa din viata politica a fost insotita de acordarea titlului de Duce de Lauenburg. La capatul carierei sale politice, Germania se transformase dintr-un mozaic de state marunte intr-un imperiu care detinea balanta puterii europene. Dup 1871, obiectivele sale vor fi pacifiste: s-i consolideze opera i s menin echilibrul european; va juca un rol destul de complicat, fcnd uz de iretenie i abilitate. Prusia i pstreaz cuceririle graie izolrii Franei. Rmne la putere timp de 28 de ani i va fi eliminat de tnrul Wilhelm al II-lea. La nscunarea sa, acesta a declarat intimilor si: l las pe btrnul morocanos 6 luni. Apoi voi guverna eu nsumi. Bismarck moare dup 4 ani, departe de orice activitate politic. i-a petrecut ultimii ani scriindu-i Amintirile. nainte de a muri, a fost cuprins oarecum de remucri: Am adus fericire unei mari naiuni, da, dar i nefericire pentru muli! Fr mine n-ar fi avut loc trei mari rzboaie. Nu ar fi pierit 80000 de oameni, n-ar fi ndoliai tai, mame, surori. Acum o s dau scocoteala lui Dumnezeu. Dup moartea lui naionalitii germani l-au ridicat pe Bismarck la rangul de erou, construind sute de monumente pentru a glorifica trsturile sale de lider puternic. Istoricii l-au ludat ca fiind un om de stat moderat i echilibrat, care a fost n primul rnd responsabil pentru unificarea statele germane ntr-un singur stat naional. El a folosit balana puterii n diplomaie pentru a menine Europa panic n anii 1870 i 1880. A creat o nou naiune cu o politic social progresist, un rezultat care a mers dincolo de obiectivele sale iniiale n calitate de practicant al politicii de for n Prusia. Dup perioada postbelic prin anii 1990 unii istorici ca Hans Rothfels i Theodor Schieder dei n mod diferit, caracterizeaz pe Bismarck ca o figur pozitiv, iar istoricul Gerhard Ritter i reproeaz ntr-o scrisoare adreast lui Eyck, o atitudine antigerman. Pe cnd Friedrich Meinecke, un admirator al lui Bismarck, atribuie cancelarului de fier c ar fi traumatizat statul liberal german, contribuind indirect la catastrofa din 1946. Istoricul britanic Alan J.P. Taylor a publicat n 1955 o biografie controversat a lui Bismarck, n care l descrie ca o personalitate complex care este frmntat de conflicte psihice. Taylor n schimb apreciaz instinctul politic al lui Bismarck, care n ultimii ani a dus o politic de pace, cutnd s frneze politica agresiv a lui Wilhelm II. Mommsen atribuie lui Bismarck o flexibilitate n rezolvarea conflictelor politice i c insuccesele nu sunt cauzate de cancelar. Hans-Ulrich Wehler condamn politica lui
11

Bismarck, care a fost un adversar al social democra ilor i a sprijinit monarhia i pe marii latifundiari, frnnd progresul Germaniei. Wehler caracterizeaz politica lui Bismarck ca o dictatur bonpartist.

3. Concluzii
Bismark, care a fost unul din marii oameni politici ai secolului al XIX-lea, a avut un rol decisiv n unificarea Germaniei. Unitatea german n viziunea sa, putea fi realizat doar n conformitate cu interesele Prusiei. Ea a purtat ntr-un fel i petecea militarismului Prusiei, el fiind n acelai timp mpotriva unei absorbii a regatului Prusiei n cadrul Germaniei, prefernd o unificare a statelor germane sub hegemonia Prusiei. n atingerea acestui scop el a mbinat att mijloacele diplomatice, ct i cele militare, manipularea cu circumstanele i interesele fiind o dovad a faptului c Bismark nu a ezitat acolo unde mijloacele diplomatice nu au fost eficiente s le aplice pe cele care aveau s-l fac cunoscut n istorie ca Cancelarul de Fier. Bismark, ca diplomat, dar i strateg merit doar consideraiuni, deoarece i-a dat bine seama c fr o confruntare deschis cu Austria i Frana, visul su nu avea sori de izbnd, de aceea, dup ce a fost numit prim-ministru al Prusiei, s-a pregtit miticulos n aceste direcii, de o deosebit importan fiind reformarea armatei prusace, care devenise una dintre cele mai puternice de pe continent. Izolarea Austriei a constituit un element cheie al stategiei sale, de aceea el s-a opus pe rnd inteniilor Casei de Hasburg s intre n Uniunea vamal a statelor germane (1835), s
12

participe alturi de Frana, Anglia, Sardinia i Turcia n rzboiul mpotriva Rusiei (1853-1856). Din aceleai considerente a refuzat s susin Austria n rzboiul franco-italo-austriac (1859). Bismark a fcut ca cele dou rzboie purtate cu Austria i Frana, ca acestea s parvin n ochii opiniei publice ca agresori, ele primele ncepnd ostilitile militare. Iscusina diplomatice a lui Bismark se manifest i n 1863, n toiul insureciilor poporului polonez, cnd Anglia i Frana par s mbrieze cauza polonezilor, Bismark profit i de aceste circumstane i i promite Rusiei concursul su n anihilarea insureciei, n schimbul astfel a unei politici de neutralitate a Petesburgului n timpul rzboiului franco-prusac din 1870-1871. Bismark a reuit s exploateze greelile i inconsecvena lui Napoleon al III-lea, forindu-l ntrun fel s declare rzboi Prusiei, cnd Frana era izolat din punct de vedere diplomatic, iar armata i era nepregtit pentru rzboi. Cancelarul prusian a dat dovad de mult abilitate pentru a convinge i nvinge opoziia i animozitatea statelor catolice din sudul Germaniei (Bavaria, Wurttemberg .a.) fa de unificarea Germaniei sub egida Prusiei, manipulnd cu dusmnia tradiional cu Frana, cu cele dou provinii, mr al discordiei franco-germane, Alsacia i Lorena, stimulnd astfel patriotismul germanilor din sud i favoriznd unificarea germane.

BIBLIOGRAFIE 1. Beniuc B., Rusnac Gh., Diplomaia i conceptele ei de baz, Chiinu, 1998, 190 p. 2. Brezezinski Z., Europa Central i de Est n ciclonul tranziiei, Bucureti 1995 3. Boucher D., Political Theories of International Relations: From Thucydides to the Present, Oxford: Oxford University Press, 1998, 443 P. 4. Cambon J. M., Diplomatul, Iai: Instit. European, 2011, 125 p.
5. Deutsch, Karl W., Analiza relaiilor internaionale, Chiinu: Tehnica INFO, 2006, 220

P. 6. Gray, Colin S., Rzboiul, pacea i relaiile internaionale: O introducere n istoria strategic, Iai: Polirom, 2010, 348 p. 7. Kissinger H., Diplomaia, Bucureti, 1997. 8. Nicolson H., Arta diplomaiei, Bucureti, 1972 9. Puca V., Pulsul Istoriei n Europa Central: Studii, articole, comentarii, interviuri, Cluj Napoca, 1998, 219 p.
13

10. Quint P. E., The Imperfect Union: Constitutional Structures of German Unification. Princeton University Press, 2012 pp. 9. 11. urcanu I., Istoria relaiilor internaionale, Chiinu: Litera, 2005, 360 p. 12. erbnescu, E., Diplomaia - art sau meserie, Revista tiine politice, relaii internaionale i studii de securitate. 2010. - Vol. 1 .- P. 300-304. 13. . , , 2007

14