Poză la minut

Înţelegerea cu municipalitatea fusese să blocheze circulaţia pe acea arteră pentru

două zile. Filmau deja de trei şi părea că scena de final se încăpăţâna să nu
iasă. Strada era în inima oraşului, mai păstra clădiri din secolul trecut,
atmosfera fusese uşor de ţesut. Ce dacă se termina într-un turn hidos de sticlă şi
aluminiu, el era exact în spatele aparatului de filmat, în faţă se aşternea un
crâmpei de târg, cu căluşei în stânga, tarabe cu mere şi nuci în fundal, un superb
automobil de epocă în dreapta şi-n centru cu nelipsitul fotograf. Şi dagherotipul
şi automobilul erau în stare de funcţionare. Fuseseră luate cu împrumut de la
prieteni de Păpuşaru, de vocaţie artist, de nevoie maşinist, cum îi plăcea lui să
se prezinte. De viţă nobilă, de care făcea mereu haz, lui Păpuşaru nu-i plăcuse
cartea niciodată, dar era foarte preţuit de echipă pentru cunoştinţele pe care le
avea, bătrânei scăpătaţi, prieteni cu părinţii sau bunicii lui, oameni fini şi
modeşti care nu cereau chirie pe minunăţii cum erau, de exemplu, dagherotipul sau
automobilul.

După amiaza era liniştită. Scoase pozograful (cum îi spunea el dagherotipului) şi

îl instală pe trepied. Era ultimul lucru de pus în cadru, maşinăria era fragilă şi
nu trebuia să stea mult expusă. Avu, dintr-o dată, un sentiment bun, lucrurile
aveau să se întample până la sfarşitul zilei.
- Linişte în platou, motor!
Strada se animă cu figuranţi, automobilul o porni claxonând, Mademoiselle intră cu
pechinezul sub braţ, zâmbind eteric către Prinţ:
- Ce după-amiază încântătoare, nu-i aşa?
- Într-o asemenea companie, Duducă....
- Să facem o poză, Prinţe!
- Cum nu, Duducă, ăsta-i de-a dreptul un favor, eu în poză cu o asemenea frumuseţe
ca dumneata.......

Se aşezară la poză, fotograful îşi puse gluga neagră pe cap, bum!, norul de fum
umplu atmosfera de un iz dulceag şi poza fu gata.
Păpuşaru răsuflă uşurat. Dagherotipul nu vrusese să pornească până atunci în nici
un fel, deşi proprietarul asigurase pe toată lumea că funcţionează. Mai mult, în
prima zi un vânt din senin luase două tarabe din loc şi trebuise refăcut tot
ansamblul. A doua zi, cei doi actori principali avuseseră fiecare câte o neplacere
minoră, Mademoisellei era cât pe ce să-i ia foc părul când îşi aprinsese o ţigară,
iar Junele se împiedicase la ieşirea din cabină şi târa un picior ca o băbăciune.
Scena de final părea să stea sub semnul ghinionului.

Îşi aprinse o ţigară. ”Dacă maşinăria asta ar putea spune ce-a văzut la viaţa
ei... ce prinţi adevăraţi şi ce cucoane...Da, uite, asta va fi o poză interesantă,
în cadru de secol nouăşpe o ditamai supercamera de filmat, ultimul răcnet, pe
fundalul conservei ăleia uriaşe cu geamuri ...”
Se însera deja şi toată lumea se apucase de strâns. Desfăcu fragila maşinărie şi
puse încet placa de sticlă în suport. Imaginea, care avea să iasă abia peste
câteva ore, dacă avea să iasă, nu mai interesa pe nimeni. O va păstra el. Avea
acasă un mic muzeu cu tot felul de ciudăţenii de pe platourile de filmare. Era
averea lui, ce dacă doar muta decoruri, vorbise cu mari actori, fusese acolo, în
spatele marilor filme, a marilor întâmplări. Să fugă la laborator cu placa, până
nu-i prea târziu.

A doua zi de dimineaţă avea liber şi hoinări prin oraş până spre prânz. Trecu pe
la locul de filmare, strada era deschisă, maşinile încurcate în intersecţie,
oraşul revenise la normal. Uriaşa clădire de sticlă care închidea scuarul
strălucea în lumina soarelui. Îşi aminti cum arăta strada când era el copil. În
locul conservei era un palat boieresc, cu o curte frumoasă în faţă. Se zvonea că,
atunci cînd fusese trecut în proprietatea întregului popor, cei care-l deţineau n-
au fost chiar elegant rugaţi să se mute. Cică i-ar fi scos noaptea într-o dubă şi
nimeni n-a mai ştiut de ei. Bătrâneii pe care Păpuşaru îi frecventa ziceau că, în
noaptea aceea, s-a petrecut un accident oribil, bătrâna doamnă ar fi refuzat să
plece, opintindu-se şi ţipând, cu nepotul de mână, până în pragul casei. Şi atunci
cică s-ar fi auzit împuşcături. Erau doar poveşti, nimeni nu ştia cu adevărat ce
se petrecuse în acea noapte, strada fusese blocată la ambele capete de câte o
Volgă neagră, totul s-a întâmplat la adăpostul întunericului. Se aşeză pe o bancă.
O fată înaltă, îmbrăcată într-o rochie galbenă, cu un fular la gât, trecu prin
faţa lui. Gândul îl duse imediat la tinereţe, la fata pe care o iubise atunci,
când, fluieră-vânt cum era, gândea el că se va face actor. Oarece talent ar fi
avut, dar nu-i plăcea programul strict de repetiţii, studiul anevoios al textelor
clasice. El ştia că ar putea juca, ce nevoie mai avea de atâta muncă... Când s-au
despărţit, ea era nervoasă şi i-a strigat, în faţa tuturor colegilor: “N-o să se
aleagă nimic de capul tău! Nu eşti decât un păpuşar!!” şi aşa i-a rămas numele.
Asta i-a dat certitudinea că n-are sens să se mai omoare cu studiul. Făcea diverse
munci în platou, toţi îl îndrăgeau şi lui îi era suficient. Simţea el că are un
rol important, chiar dacă în cartea de muncă se numea maşinist. Uite, filmul ăsta,
de exemplu. Va fi o producţie de care se va vorbi, putea să jure, era o poveste
despre moarte şi răzbunare. Adierea cu iz dulceag lăsată în urmă de fata în galben
îi aminti de placă. O porni spre laborator, cu gândul aiurea.
Ridică pachetul, trecu pe la chioşcul din colţ, luă ceva de mâncare şi ajunse
acasă. La televizor se transmitea decernarea Oscarurilor. “Nu există categorie
pentru ăştia ca noi” gândi şi se întristă.
Se aşeză comod în faţa televizorului, dar ochii îi căzură pe pachet. Rupse hârtia
şi respiraţia i se opri. În imaginea sepia, în locul celor doi actori, erau o
bătrană în haine de epocă ţinând de mână un baieţandru de vreo zece ani, în costum
marinăresc, cu pantaloni scurţi. Cealaltă mână a bătranei, întinsă în faţă cu
palma în sus, părea să spună: ”Dumneata ai permisiunea!”