Iris

Era o după-amiază de primăvară târzie când am ajuns în campus. Clădirea era veche,
fără etaj, dispusă sub formă de pătrat, cu geamuri largi, ridicate un pic de la
sol, care se deschideau în balconaşe mici, din care, doar săltându-te un pic,
ajungeai jos, în curtea cu iarbă înaltă şi tufe de iasomie. M-am instalat în
camera strâmtă, mi-am desfăcut bagajele şi am deschis ferestra. Era vacanţă,
căminul era pustiu, ploaia tocmai se oprise, iar din iarba udă se ridicau aburi cu
miros puternic de iasomie. Soarele apunea după clădiri, am tras câteva cadre şi am
realizat, imediat, că sunt rupt de foame. Am pornit să gasesc un loc unde se putea
mânca ceva, până a se face prea târziu.
Cantina părea pustie, totuşi, la o masă, un bărbos şi un ochelarist duceau o
discuţie foarte aprinsă care, atunci când am intrat, s-a oprit.
Am dat din cap în semn de salut, iar ei mi-au zâmbit prietenos.
Mi-am luat mâncarea şi m-am aşezat lângă ferestră. Nu luasem mai mult de doua
linguri când cei doi s-au apropiat.
- Salutare, deranjăm?
- Nicidecum, poftiţi, am răspuns, oarecum intimidat. Nu erau în vârstă, totuşi,
faţă de mine, care eram doar un puşti, cei doi puteau fi profesori sau, cel puţin,
studenţi în an terminal, ceea ce era, oricum, intimidant. Stăteam cu ochii
aţintiţi la ei şi cu lingura în aer, iar cei doi au izbucnit în râs.
- Ia şi mănânca, stăm şi noi lângă tine, în cantina asta pustie e aiurea să stai
tu singur într-o parte, noi în cealaltă...
Cei doi puteau fi numiţi o apariţie. Cel care vorbise era masiv, înalt, cu un păr
roşcat, creţ, ca o adunătură de resorturi orientate în toate părţile, bărbos,
îmbrăcat cu pantaloni de camuflaj, şlapi kaki şi un tricou lălâu care părea că
fusese, cândva, verde. Avea pe mâna stângă o brăţară de piele, cu zodii şi inele
late, argintii, pe toate degetele. Celălalt, aparent mai tânăr, slăbuţ, purta un
costum lejer de de in, deschis la culoare, elegant şifonat şi nişte ochelari cu
ramă subţire, argintie.
Mă priveau cu bunăvoinţă, aşa că m-am şters la gură şi m-am ridicat, cu mâna
întinsă:
- Paul Cercel, elev la Liceul de Arte!
- Josef Kindl şi Dan T. Coman, adică Ioji şi Dante, asistenţi la Litere. Stai
jos şi termină de mâncat, presupun că ai venit să te pregăteşti pentru admitere?
- Mai mult la o testare, am două săptămâni să-mi definitivez un portofoliu cu care
mă voi prezenta la examen.
- Noi doi am venit pentru Expoziţie.
Cred că pe figura mea se citea nedumerirea, pentru că Dante reluă:
- E un eveniment interdisciplinar care se numeşte „Cuvânt şi Imagine”. Noi suntem
responsabili de secţiunea Cuvânt, zâmbi el uitându-se fix la celălalt.
- Cuvântul care construieşte sau care demolează, cu asta ne ocupăm noi... râse
Ioji.
Părea că părul, barba şi sprâncenele erau un tot comun, o încâlceală arămie din
care răsăreau nişte ochişori taiaţi oblic, ca la asiatici şi se ghiceau buzele
groase, foarte roşii.Vorbea sfătos, cu un uşor accent pe care nu reuşeam să-l
depistez, făcea glume şi se zguduia tot când râdea, întinzându-se periculos pe
spate, până la limita răsturnării cu scaunul. Dante, în schimb, zâmbea subţire,
detaşat, puncta uşor în discuţie şi mâzgâlea într-una pe un şerveţel, cu un ciot
de creion. Avea ochi negri, cu gene lungi, umezi şi expresivi, era delicat,
măsliniu, cu o nuanţă uşor hepatică care, în combinaţie cu părul inchis la
culoare, lung şi pieptănat peste cap, conturau imaginea clasică a poetului
chinuit.
- Dacă ai terminat de mâncat şi nu ai program pentru seara asta, hai la noi la un
pahar de vin, punem o muzică şi mai pălăvrăgim.
Ajunşi în campus, au scos nişte scaune afară, în faţa geamului lui Ioji. Era
întuneric în toată curtea, singura lumină era cea care venea din cameră, picând
razant peste noi. Dante aduse vin iar Ioji puse ceva operă, fumam pe întuneric,
când una din ferestrele din faţă se lumină. O siluetă feminină deschise geamul şi
ne făcu din mână.
- Iris, strigă Dante, hai şi tu!
Iris apăru câteva minute mai încolo şi se aşeză turceşte în faţa noastră. Cu toate
insistenţele mele de a-i oferi un scaun, rămase acolo,pe jos, în iarba înaltă, udă
şi rece. Încercam să-i deşlusesc chipul dar lumina cădea după ea, era în umbră,
tot ce vedeam era părul ţepos, tuns scurt şi strălucirea ochilor ei în întuneric.
„ Iris pictează, şi încă bine”, spuse Dante. ”Nu-i întru totul adevărat, să nu pui
bază pe spusele lui, de fapt pe ale nici unuia dintre ei. Ştii, spuse întorcându-
se cu tot corpul spre mine, cuvintele sunt ca nişte fiinţe, se nasc, capătă
sensuri şi valenţe, se maturizează şi ajung pe buzele oamenilor, parte din ele îşi
depăşesc condiţia şi aduc pe lume urmaşi, adică imagini şi apoi, unele,
îmbătrânite, epuizate, se refugiază în pagini prăfuite de dicţionar. Ai în faţa ta
doi vrăjitori” „ sau ursitori” interveni Dante, „şi nu-s neapărat convinsă că
dintre cei buni...”, reluă ea, şi se simţi în vorbele ei că zâmbea.
Ioji râse zgomotos, mai turnă o tură de vin în pahare şi schimbă subiectul.

Se pare că licoarea a fost chimie pură, căci a doua zi capul îmi era dublu şi
camera rotitoare.
Cu mari eforturi am reuşit să ajung la întâlnirea cu profesorul meu îndrumător. S-
a uitat pe portofoliu, mi-a arătat câteva trucuri, mi-a fixat următoarea întâlnire
şi tema pe care o aveam de făcut până atunci. „Vreau să văd chipuri, trăsături,
detalii. Ai putea avea o şansă nesperată, Expoziţia oferă o bursă pentru
fotografie.” L-am întrebat despre Iris. „Nu ştiu despre ce vorbeşti, nu cunosc pe
nimeni cu numele ăsta”. M-a privit ciudat şi
m-a bătut pe umăr „Vezi, ai grijă cu cine pierzi vremea cât stai pe-aici, Ioji şi
Dante sunt o pereche tare ciudată!”

M-am întors şi m-am trântit în pat cu gândul să dorm o oră şi apoi să ies din
campus, să trag nişte cadre pe drum, la cârciuma de vis-a-vis.
Am adormit agitat şi m-am trezit leoarcă. Era clar că dormisem mai mult de o oră,
cerul era deja roşu, soarele coborâse până la nivelul clădirii. Am ieşit la geam
şi i-am vazut pe Ioji şi pe Dante în curte, unde stătusem cu toţii cu o seară
înainte. În acel moment, în stânga, pe balconul ei, apăru Iris, într-un halat
lung, violet. Soarele, care apunea, se spărgea în mii de raze aurii în geamurile
din spatele ei. Am luat aparatul şi am reuşit să prind cadrul. Apoi m-am apropiat
de cei doi şi am spus, apăsat, „bună seara”.

Ioji purta un caftan cărămiziu, brodat cu arabescuri verzi şi era în picioarele

goale. Fuma o ţigară groasă de foi şi răsfoia nişte schiţe. Dante, în pantaloni de
in şi o cămaşă lungă până desupra genunchilor, desculţ, de asemenea, aducea
lumânări şi pahare.
- În seara asta e lună plină, n-o să avem nevoie de lumina din cameră, o lumînare,
două, acolo, sunt suficiente.
Eram foarte interesat de Iris, oare ce vârstă avea, cine era, ce făcea acolo, dar
nu îndrăzneam să întreb. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Ioji zise:
- Până pică ele de acord că persoana din oglindă e demnă să le reprezinte-n lume,
durează. Apare ea mai încolo, stai liniştit.
- Ce pictează ea, ce stil ?
- Uite...Ioji îmi întinse schiţele. Foaie după foaie, linie după linie, ieşeau la
iveală figuri fantastice, suprarealiste, compuse din părţi omeneşti sau de
animale, mecanisme şi motive populare, creaturi care făceau, într-un mod straniu
şi nedefinit, parte dintr-un întreg. Am rămas tăcut. Greierii din iarbă şi cei
trei, tenorul, basul şi soprana spuneau aceeşi poveste, răscolind aerul cald, cu
miros de iasomie şi iarbă proaspătă. Mi-a venit în minte jocul acela în care
copiii unesc diverse puncte şi obţin ceva cunoscut, un animal, o jucărie.
Încercam, la lumina lunii, să unesc punctele din capul meu, dar rezultatul refuza
să se arate.
În acea seară Iris n-a apărut. Nici a doua zi.
- Lucrează, mi-a spus Dante. I-am pus un ibric de cafea la uşă, nu trebuie s-o
deranjăm.

Timp de două zile am lucrat şi eu, luându-i pe cei doi drept modele. Prim planuri
cu barba lui Ioji pe fundalul caftanelor lui ciudate, sclipirea ochilor mici ca
nişte fante când râdea, degetele de fildeş a lui Dante pe paharele transparente,
invizibile, cu vin roşu, imagini luate pe furiş cu schiţele lui Iris, cadre moarte
cu ferestra ei în care nu apărea nimeni. În ambele nopţi însă am visat-o. Nu-i
vedeam chipul, dar ştiam clar cum arată, iar cum arăta, era teribil de frumoasă.

A apărut a treia zi, din senin. Tocmai mă întorsesem de la întâlnirea cu

îndrumătorul meu care fusese încântat ” Ceva s-a schimbat, nu ştiu ce, dar îmi
place ce văd. Ai o şansă reală pentru bursă, continuă!”. Eram pe balcon, la o
ceaşcă de cafea, când am zărit-o în fereastră. I-am făcut din mână, mi-a zâmbit şi
mi-a făcut semn să vin. Am sărit direct din balcon în curte şi în secunda
următoare eram la ea. Era înaltă şi subţire, cu un păr cenuşiu tuns scurt, cu
trăsături prelungi, severe. Avea degete lungi, ca de fildeş, cu unghii palide,
fără culoare. Nu semăna prea mult cu cea din visul meu şi pe deasupra purta şi
nişte ochelari cu lentile albastre, care-i ascundeau ochii.
- Hai să-ţi arăt, până nu vin ei...
Aş fi vrut s-o întreb de ce, dar am tăcut.
A dezvelit câteva pânze, care stăteau sprijinite de perete. Aceleaşi creaturi
ciudat combinate, ale căror schiţe le văzusem. Uleiurile dădeau însă adâncime şi
volum, aducând sau ascunzând lumina. O anumită culoare îşi începea drumul într-o
lucrare, se pierdea în degrade în cealaltă sau, dimpotrivă, în alta se înăsprea şi
se învolbura. Veneau şi plecau, născând lumini palide, neliniştitoare. Părea că
frica, ca o pereche de ochi galben-fosforescenţi, pândea din spatele fiecărei
tuşe.
Am îngheţat şi am întrebat-o şoptit: „ aşa arată lumea ta?”. Stătea cu spatele la
mine şi mi-a răspuns tot în şoaptă: „Nici măcar nu ştiu dacă e a mea. Ştii, uneori
cred că ceea ce pictez vine, de fapt, de la acea fiinţă care ar fi trăit în locul
meu, dacă eu nu aş fi existat”.
Am simţit nevoia s-o iau în braţe, să o conving că există, dar n-am făcut-o.

Câteva seri după aceea, Dante ne-a citit eseul pentru Expoziţie. Era vorba despre
un băiat care trăia în viaţa reală destinul unui personaj literar, aşteptând, în
fiecare zi, cu sufletul la gură, ca dispoziţia autorului să-i schimbe viaţa.
Întreaga descriere, acţiunea, atmosfera povestirii erau foarte familiare. Am
recunoscut, în sinea mea, că, probabil, aşa se dovedeşte talentul unui adevărat
scriitor „să simţi că ceea ce descrie el ai gândit şi tu, că parcă ai cunoaşte
acel personaj, sau ai putea fi chiar tu.” Dante a terminat de citit şi s-a lăsat
un moment de linişte. Mă abţinusem eroic de ceva vreme, vroiam să prind sfârşitul,
dar când a pus pagina jos am zbughit-o. Ieşind din baie am auzit : „Ceea ce scrii
acum va face mâine.” „De unde ştii că ceea ce am scris nu a făcut deja?”.
Când am intrat, discuţia s-a oprit. Ioji fuma îngândurat, privind cerul. Mi-am
aprins şi eu o ţigară pe care am terminat-o în tăcere. La plecare Ioji m-a
întrebat, la fel ca data trecută, de parcă mi-ar fi citit în suflet: ”Crezi că
eşti pe cale să te îndrăgosteşti, nu-i aşa?
Spune-mi şi mie atunci, ce culoare au ochii ei?”

Ce-i drept, n-aş fi putut spune asta, cum n-aş fi fost în stare să spun multe alte
lucruri despre Iris. Oricât aş fi încercat să mă apropii de ea rămânea o zonă de
netrecut între noi. O pusesem iniţial pe seama vârstei, probabil mă considera un
copil şi nu dorea să se complice. Am surprins-o apoi, în câteva dimineţi,
nemachiată şi am rămas cu gura căscată: Iris nu părea nici măcar de vârsta mea.
Alteori însă avea o privire ostenită, fără strălucire, de om bătrân.
„ Du-te la vale, du-te la deal
Du-te odată şi adu un cal”, cânta Ioji cocoţat pe balustrada balconului, în
chiloţi şi cu cafeaua în mână, într-o dimineaţă, câteva zile mai târziu. Ieşisem
să trag nişte cadre cu grădina la răsărit, şi-l găsisem vesel nevoie mare, cu mare
chef de vorbă.
Imediat ce mă văzu sări înauntru şi apăru cu două scăunele . Trăsese pe el o
cămaşă verde de mătase, lungă până în pământ. O zbughi apoi din nou şi se înfiinţă
lângă mine cu o cană mare de cafea proapătă.
- Arată-mi şi mie ce-ai mai pozat.
Am scos aparatul de la gât şi-am început să-i arăt, dând înapoi, diverse cadre.
- Stai, dă înapoi!, mă prinse de încheietură. Unghiile i se albiseră de cât de
tare mă strângea. M-am uitat mirat în aparat. Era poza din cea de-a doua seară
când o văzusem ce Iris în balcon, în halatul ei violet. Soarele se răsfrângea, ca
un halou, în geamurile din spate, Iris părea un înger translucid, cu aripi mari de
lumină, desfăcute.
După momentul acela mi s-a părut că Ioji a început să mă evite.

Era penultima mea zi, îmi pregăteam bagajele. Expoziţia era un succes şi
câştigasem bursa, ar fi trebuit să sar în sus de bucurie. Eram însă trist, n-o
văzusem pe Iris de două zile, lucra, nu ştiam dacă să risc s-o deranjez sau să
plec, pur şi simplu, fără să-mi iau rămas-bun. Spre prânz a apărut Dante. A doua
zi aveau expunerea, puteam eu să trec mai pe seară să las un ibric de cafea
proapătă la uşă la Iris? Îmi venea să-l pup în frunte. I-am răspuns însă demn că
da, pot, voi trece. Mi-a mulţumit şi s-a cărat repejor. Am deschis o sticlă de vin
şi mi-am aprins o ţigară. Stăteam cu ochii aţintiţi la ferestra ei până ce se
înseră şi înăuntru se aprinse lumina.
Am ieşit în curte şi m-am postat sub geam. Nu se auzea nimic. Am clădit cele două
scăunele ale lui Ioji unul peste altul şi, dintr-un colţ, am privit înauntru.
Lumina era slabă, Iris, cu spatele la geam, lucra. Din colţul opus mă fixau nişte
ochi de un galben fosforescent.

În noaptea aceea am băut tot vinul pe care l-am găsit prin casă. Nu aveam curajul
să mă uit la ce pozasem, pe măsură ce vinul mi se aduna în cap îmi reveneau în
memorie, fulgurant, cuvinte, gesturi, frânturi de întâmplări şi cred c-am aţipit.
I-am văzut, în vis, pe Ioji, Iris şi Dante stând în curte, pe jos, în iarba
înaltă, în cerc, cu o foaie mare de calc în mijloc. Nu vedeam ce fac dar auzeam ”
căci imaginea trebuie să copieze întocmai cuvântul. Şterge imaginea, cuvântul va
rămâne, şterge cuvântul, vei vedea imaginea, dar n-o vei mai înţelege”....M-am
trezit brusc, am luat aparatul, m-am furişat din nou pe scăunele şi am făcut poza
în orb, de deasupra capului, rupând-o, apoi, la fugă.

Dimineaţă m-am trezit cu Ioji călare pe mine, frecându-mi fruntea cu oţet.

- Ce naiba...?, am îngăimat
- M-am speriat! Te-am găsit în curte, pe jos, aproape mort! Dacă nu eram în
buricul târgului aş fi zis că ai fost atacat de un câine mare, un lup, ceva, ...
M-au dus la spital unde am stat aproape o săptămână.
Când m-am întors, Iris plecase.

L-am căutat pe Ioji chiar a doua zi. L-am găsit la cârciuma de vis-a-vis, oarecum
beat, oarecum trist.
- Am demonstrat ceea ce era de demonstrat, îmi zise. Ştii, uneori, însă, asta nu e
deajuns. L-am întrebat unde era Dante. „La gară, ia biletele de plecare. Cred că
ar trebui să pleci şi tu, de acum.” M-a luat în braţe, m-a strâns tare şi m-a
bătut pe spate. Părea că mă roagă, în felul lui de uriaş, să-l iert.

Am părăsit campusul în acea după-amiază. Nu ştiam unde plecase Iris şi dacă aveam
s-o mai revad, dacă şi de ce fugise, care era tâlcul acelor zile şi nopţi ciudate.
Mă încerca amărăciunea, furia, sentimentul neputinţei. M-am urcat în trenul care
mă ducea spre casă. Am scos aparatul din rucsac şi am căutat instantaneul ultimei
nopţi. L-am găsit şi l-am privit câteva minute în şir: în imagine nu era decât
Iris, cu spatele la geam, iar în colţul opus, de unde mă priviseră acei ochi
fioroşi, doar o oglindă. M-au năpădit toate întrebările pe care ştiam că nu le voi
putea pune nimănui, niciodată. Trenul gonea cu repeziciune. Pe de altă parte, eram
deja student, intrat cu notă mare, aveam o întreagă vacanţă fără griji în faţă.
Încet, încet, mă cuprinse o bucurie uşoară, ca vara ce stătea să vină. Am zâmbit
şi am permis somnului să mă fure.