Diva

- E cinci deja, ar trebui să apară de-acum, la ora asta lumea merge spre casă,
traficul pe celălalt sens n-ar trebui să fie cine ştie ce...
Se auzi soneria şi Ioan dădu fuga să deschidă.
- Bună seara, oameni buni!
- Bine ai venit, Petrică, lasă umbrela, intră! Sofia, ia tu, te rog, umbrela şi
pune-o-n cadă, la scurs!
Ioan îl luă pe noul venit pe după umeri şi-l introduse în sufragerie. Îşi umflă
pieptul şi începu să declame ca la teatru:
- Doamna mea şi domnilor, după 20 de ani, prietenul şi colegul meu de bancă din
gimnaziu, elevul studios, studentul eminent acaparat de imperialişti imediat după
nouăzeci, marele fizician Petre Dimcea. Cei prezenţi aplaudară cu entuziasm, iar
Petre se fâstâci:
- Hai măi, Ioane, chiar aşa...
- Aşa, aşa, ...Ioan îl luă de braţ .
- Domnul profesor Mirescu, dirigintele nostru!
Petre zâmbi larg. Bătrânul înalt, cărunt, cu faţa smeadă şi sprâncene stufoase,
arăta la fel ca atunci când erau copii, poate puţin mai slab, mai adus de spate,
aceeaşi privire jucăuşă însă, acelaşi zâmbet abia ghicit.
Mirescu se înclină ceremonios:
-Sunt onorat, domnule Dimcea, să dau mâna cu dumneata, după atâta vreme. A fost o
bucurie să citesc prin ziare despre evoluţia dumitale, am spus întotdeauna că
meseria de profesor e grea, dar exemple ca dumneata răscumpără ani întregi de
iroseală!
- Domnule profesor, o onoare a fost dintotdeauna să mă pot lăuda că mi-aţi fost
dascăl, sunt tare fericit să vă revăd, neschimbat, de altfel, după atâta vreme!
Mirescu mustăci. Fusese un muzician recunoscut, teoretician şi compozitor, dar
comportamentul său a părut neadecvat regimului care îl aruncase în acel orăşel de
provincie, unde îşi acceptase soarta cu demnitate, predând ore de muzică la
gimnaziu.
Ioan îşi mută privirea de la profesor către un bărbat de vreo 50 de ani, chel
lună, cu o bărbuţă roşcată şi un pince-nez uşor strâmb pe nas, care stătea
sprijinit de pervaz.
- Pe Şerban Miclea îl mai ştii?
Petre aruncă o privire neajutorată în jur, dar se lumină repejor.
-Matematicu`!
Miclea izbucni în râs.
- Da, Petre, Matematicu`, nu credeam că ne mai vedem în viaţa asta!
Toată lumea se amuza. Ezitarea lui Petre se datora atât celor douazeci de ani de
absenţă din ţară, cât mai ales faptului că lui Miclea părea că i se spusese
Matematicu` încă din naştere, toată şcoala, toţi prietenii îi spuneau aşa pe
vremuri, aşa că numele întreg nu-i sunase cunoscut imediat. Nu i se mai spunea,
însă, aşa de ani buni, era o somitate acum, autorul a numeroase lucrări de
specialitate, recunoscut internaţional în meseria lui. Matematicu` rămăsese la
catedră după studii dar colaborase ani de zile cu profesorul Mirescu la elaborarea
unei lucrări de cercetare despre legăturile dintre muzică şi matematică.
Se îmbrăţişară şi rămaseră aşa câteva secunde bune.
Ioan îl extrase delicat pe Petre din strânsoarea lui Matematicu` şi o coti spre
stânga.
- Tânărul e un secret admirator de-al tău, de când a aflat că vii e tare
emoţionat.
Petre îi întinse mâna puştiului, un pic mirat. Prestigiul lucrărilor lui era
oarecum restrâns la mediul ştiinţific, nu era o persoană publică, aşa că faima
asta ajunsă brusc la generaţia de 20 de ani îl lua prin surprindere.
- Sunteţi un aspirant într-ale fizicii? întrebă el şovăitor, întinzându-i mâna.
- Dan Stanciu mă cheamă, sunt student la filosofie în primul an. Am auzit însă
mult despre munca dumneavoastra şi mai ales de colaborarea cu EA...
Petre zâmbi larg. Desigur, era vorba de EA...previzibil....
Considerată cel mai complex muzician al tuturor timpurilor, EA compunea şi
interpreta de la vârsta de cinci ani. Îşi începuse cariera în Polonia şi şi-o
continuase, fulminant, în Statele Unite. Avea o voce amplă, care acoperea patru
octave, un ambitus generos, iar intensitatea cu care trăia muzica te transpunea în
altă lume. Interpretările ei lăsau săli întregi cu gura căscată, lumea rămânea
aproape în transă, aveai senzaţia că nimeni nu mai respira la terminarea
concertului. Abia dupa zeci de secunde pornea avalanşa de aplauze, care se
prelungea apoi exasperant. Era un izvor nesecat de inspiraţie, încântase generaţii
când, la un moment dat, hotărâse să nu se mai întâlnească cu presa. Nu mai putea
fi văzută decât în concerte, nimeni nu ştia multe detalii despre viaţa ei intimă,
era retrasă şi discretă, declarând că tot ce are de spus, spune pe scenă. Petre o
întâlnise în casa unor cunoscuţi şi se împrieteniseră.
- Da, tinere, desigur, îţi voi povesti despre EA...
Ioan îl conduse mai departe.
- Iar el e fiul meu, Alexandru, îl ştii din poze...
- Şi dumneata pasionat de munca mea? surâse Petre, sau...
- E absolut fascinat de EA, faptul că o cunoşti te face zeul nostru de serviciu în
seara asta!
Alexandru roşi puternic şi oftă din rărunchii tuturor celor cincisprezece ani. Cu
ochii în pământ, şopti:
- Tată, sunt alţii mai răi ca mine pe lumea asta...
- Am glumit băiete, cu toţii o iubim şi o admirăm, dar până să ne povestească
Petre,
hai să stăm la masă.
Sofia aşezase masa de sărbătoare. Petre, trăit în State în comunitate de români nu
bănuise că va fi atât de copleşit. Se aşeză şi rămase cu ochii pironiţi la pâinea
de casă, cu coaja groasă, aburindă, aşezată într-un coş de nuiele, peste un şervet
alb. Într-o clipă se văzu copil, acasă, aşteptând-o pe maică-sa, ultima care se
aşeza la masă.
“Şantaj sentimental”, zâmbi Ioan şi o privi admirativ pe Sofia. O cunoscuse în
facultate, el studia ingineria, iar ea filosofia şi nici unul dintre prieteni nu
dăduse multe şanse de supravieţuire cuplului. El era empatic, meticulos, atent, ea
părea cu capul în nori, cufundată în lumea ei de cărţi, care părea să-i absoarbă
toată energia. Timpul dovedise, însă, că lumea ei îl includea pe Ioan şi grija ei
pentru el era discretă şi eficientă. Toţi prietenii mai noi sau mai vechi erau
bineveniţi, aşezaţi la masă şi trataţi cu atenţie caldă, încât toţi plecau
fericindu-l pe Ioan de aşa nevastă. Alexandru sosise târziu, când nu mai sperau,
iar bucuria fusese cu atât mai mare. Sofia se încăpăţânase să demonteze toate
teoriile potrivnice căsniciei lor şi reuşise. Rămăsese conectată la lumea
ştiinţifică, publicase un volum de poezie fantastică, chiar dacă acum, de dragul
lui Ioan, gătea sau se aventura, ca de data asta, în coacerea unei pâini.
Petre era emoţionat. Ai lui nu mai erau de ani de zile, plecase din ţară de atâta
vreme, acum stătea la masă cu prietenii din copilarie şi se lăsa învăluit de
mirosul pâinii proaspete, după o zi şi o noapte de zbor. Ochii i se umplură de
lacrimi. Ioan, atent ca întotdeauna, înşfăcă sticla de palincă, umplu rapid
păhărelele de pe masă şi se ridică:
- Să ne trăiască prietenii, Doamne ajută!
- Să ne trăiască tot ce ni-i drag, bine ai venit, Petre!
- Bine că v-am mai găsit pe toţi, sănătate, Doamne-ajută!
Dădură pe gât palinca şi masa începu să se umple de bunătăţi. Sofia se mişca cu
graţie cu platourile, iar Alexandru o seconda.
- Dumneata eşti student aici, sau în capitală? i se adresă Petre lui Dan.
- Acolo, la noi nu mai există catedră de filosofie, a fost desfiinţată acum cinci
ani, când a murit profesorul Şăineanu. Pot să vă rog frumos să-mi spuneţi pe nume?
- Cum doreşti. Şi ce anume ştii despre munca mea?
- Sunt prieten cu părinţii lui şi în casă la ei am avut multe discuţii despre
activitatea dumitale, pe care am urmărit-o cu interes, interveni profesorul. Sunt
şi ei oameni de muzică şi i-a interesat mult şi studiul lui Miclea, căruia i-am
dat o mână de ajutor.
- De fapt, eu nu sunt la curent cu ultimele tale cercetări, Matematicule, şi să mă
ierţi de asta...
- Stai liniştit Petre, îţi povestesc. Aventura cu lucrarea asta a pornit acum
doisprezece ani,de la o discuţie cu dom` Profesor. Dumnealui mi-a atras atenţia
asupra cercetărilor lui Anatol Vieru de prin 1960, în care muzicianul a emis
teoria conform căreia auzul muzical obişnuit receptează scările de sunete ca pe
nişte mulţimi, în sensul matematic al cuvântului. Vieru a extras de aici un model
matematic pe care l-a urmărit şi l-a dezvoltat apoi, după anii nouăzeci, fiind
interesat de aplicarea matematică în compoziţie, concept care facuse deja vâlvă în
muzicologia americană.
- În fapt, interveni profesorul, în armonie, când este vorba de dublarea sau de
suprimarea sunetelor în acorduri, de întârzieri sau suspensii, anticipaţii,
broderii, modulaţii, progresii armonice, toate acestea nu se fac oricum, ci după
anumite reguli bine stabilite, care sunt, în fapt, calcul matematic. Chiar EA
foloseşte în numeroase lucrări diverse secvenţe matematice. Miclea a inclus în
studiu “ Recviemul apei liniştite”, ca exemplu pentru folosirea în acorduri de
undecimă şi progresii armonice a numărului de aur, proporţia perfectă, în stilul
folosit de Bach şi Haendel.
- Da, reluă Miclea, a fost un exemplu relevant. Cercetarea era interesantă în
sine, anumite concluzii erau surprinzătoare, mi-a luat ani buni să mă documentez,
iar colaborarea cu domnu` profesor Mirescu a fost cheia şi lăcata acestui studiu.
Şi totuşi, mă stăpânea senzaţia că nu am atins esenţa, că nu i-am dat de capăt. În
contextul ăsta am dat de informaţia că trei profesori de muzică – Clifton
Callender de la Universitatea de Stat Florida, Ian Quinn de la Universitatea Yale
şi Dmitri Tymoczko de la Universitatea Princeton au conceput un nou mod de a
analiza muzica, reducând operele diferiţilor autori la formele lor matematice.
Plecând de la ideea că matematica este limbajul fundamental al naturii, deci şi al
muzicii, cei trei pretind că pot transforma intervale muzicale în forme
geometrice. Pe scurt, ideea mea a fost de a aborda fenomenul invers şi anume de a
vedea ce rezultă din punerea pe note a anumitor structuri matematice. Concret, am
vrut să văd ce fel de muzică va ieşi din seria modelelor matematice care descriu
Universul...
- Ooo!!, exclamă Petre, asta da ipoteză, sunt numai urechi...
- N-o să intru în detalii tehnice, care sunt chineză pentru cine nu-i de
specialitate. Voi spune doar atât, ceea ce a ieşit ne-a surprins pe amândoi.
Domnule profesor, vă rog!
- E un fel de simfonie cântată de o infinitate de orchestre odată. Fiecare sunet
este infinitezimal multiplicat, atât în timbru, tonalitate, cât şi în fracţiunea
de secundă în care e emis. E ca şi cum ai sta în mijlocul acestor orchestre, care
cantă toate aceeaşi bucată. E aceeaşi linie melodică, dar realizezi că fiecare
sunet provine din mii de instrumente de acelaşi fel, dar diferite.
- Fascinant, asta e concluzia fizicii cuantice. Există o infinitate de universuri
paralele, cel în care ne aflăm noi este cel cu probabilitatea cea mai mai mare de
a exista. Asta e, cu adevărat, o cercetare, Matematicule, te felicit!
- Nu-i extraordinar? Ioan se ridică şi aduse cafeaua.
- E spectaculos, murmură cu voce joasă Petre, şi atât de aproape de cercetările
mele, pe de altă parte...
- Aştept acum să văd reacţia Comisiei şi poate la anul ar putea fi validată, zise
Miclea.
- Matematicule, dacă tu crezi că te pot ajuta cumva...
- Mi-ar face o mare bucurie s-o citeşti, Petre, povestea e poveste, argumentaţia
matematică, însă, e altceva, am să ţi-o trimit, s-o vezi, să-mi spui părerea ta.
- Cu cea mai mare plăcere, abia aştept!
Sofia aduse plăcinte şi Miclea o provocă:
- Zi că tot tu le-ai făcut şi pe astea, Sofia, că nu te cred...
- De ce nu mă crezi, ai rămas cu gândul la performanţa omletelor arse din
studenţie? Hai, ia şi gustă, sunt cu brânză şi stafide, până şi mofturosul de
Alexandru le-a declarat acceptabile.
Ioan turnă cafeaua şi împărţi ceşcuţele.
- Eu zic să ne bem cafeaua dincolo, dacă sunteţi de acord, sugeră Sofia, cred că e
mult mai comod...
- După o asemenea masă copioasă, nici nu mai stăm confortabil pe scaunele astea,
haidem, se ridică Ioan, aduc eu cafeaua şi zahărul...
Se ridicară greu. Masa fusese uşoară, dar cu multe feluri, era o alegere personală
dacă să guşti din toate sau nu, dar cine putea refuza ouăle umplute, colţunaşii cu
smântâna, pastele cu şuncă sau friptura de miel cu salată de cartofi?
Miclea gustă placinta:
- Minunat, ăsta e gustul plăcintei pe care o mâncam aici, la Ioan, făcută de mama
lui, e o aromă ce aparţine casei ăsteia, nu ştiu cum să zic...
Toată lumea încercă placinta şi o declară delicioasă. Mulţumiră pentru masă şi se
aşezară în fotolii. Miclea îşi aprinse o ţigară şi-şi trase scaunul sub geam,
unde-l văzuse Petre când intrase, ca să iasă fumul, chipurile, mai uşor.
Ioan se asigură că toată lumea are ce-i trebuie şi zise:
- Acum, Petre, trebuie să ne spui şi tu ce-ai făcut anii ăştia, cum ai ajuns la
EA...
- Păi o să-ncep cu plecarea mea din ţară, în nouăzeci. Norocul nu că mi-a surâs,
mi-a zâmbit cu toţi dinţii. Am ajuns în State şi am avut şansa să mă angajez
laborant la un institut de cercetări, lucrând în paralel la echivalarea studiilor.
A fost o perioadă efervescentă, lucram, învăţam, dădeam examene şi făceam şi
cercetare pe cont propriu. Uitându-mă acum în urmă, am senzaţia că Dumnezeu mi-a
oferit în perioada aia mai mult decat cele 24 de ore zilnice ale muritorilor.
Speram să evoluez de la statutul de laborant, îmi doream să ajung la catedră, dar
se pare că soarta a vrut altceva. Un coleg de-al meu mi-a oferit să împart
apartamentul cu el, plătind pe jumatate cheltuielile. Aşa am ajuns să ne
împrietenim şi, petrecând destul timp împreună, şi la institut şi acasă, am aflat
mai multe despre proiectul la care lucrau. I-am dat nişte sugestii şi a fost
extraordinar de surprins de “ viziunea” mea. M-a recomandat călduros şefului de
proiect, dr. Hans Jerry, şi aşa am ajuns să lucrez cot la cot cu ei, la început
plătit tot ca laborant, abia după ceva timp ca stagiar şi aşa mai departe. Drumul
îmi fusese deja schiţat. Studiam, alături de o echipă interdisciplinară, efectul
muzicii asupra lumii însufleţite şi neînsufleţite
- Asta e filosofie clasică, interveni Sofia, Pitagora şi, dacă nu mă înşel, Hermes
Trismegistul afirmau că muzica uneşte toate lucrurile. Pentru noi, profanii, sună
a metaforă, a poezie.
- Nu e numai poezie. Ultimele descoperiri arată că totul în Univers este în stare
de vibraţie, ceea ce face ca unele substanţe, culori sau note muzicale să rezoneze
la un anumit moment pe frecvenţe comune. De exemplu, anumite compoziţii în măsura
4/4 , sau ¾ şi în ritm largo, adică 60 bătăi pe minut, intră în rezonanţă cu
ritmul organismului. Pulsul scade cu 5 unităţi, tensiunea cu 4 diviziuni, iar
frecvenţa undelor cerebrale creşte cu aproximativ 6%. Persoana în cauză devine
foarte relaxată, iar constienţa se acutizează. Este un efect similar recitării
unei mantre. Avem, ca exemple, domnule profesor, anumite piese în stil baroc ale
lui Bach, Handel, Vivaldi, Corelli şi Teleman. Această nouă disciplină a fizicii
poartă numele de cimatică.
- Fascinant, murmură dus pe gânduri profesorul, fascinant...
- Cu adevărat, îngăimă şi Miclea...
- Domnule profesor, interveni Ioan, vă întristaţi, când vă eram elevi, că ne veţi
pierde, eram toţi trei atraşi de ştiinţele exacte şi iată, de fapt nu ne-aţi dat
drumul nici o clipă...Tot ce ne povesteaţi, toate audiţiile cu pick-up-ul cel
vechi al şcolii n-au fost nişte simple ore de clasă....Harul dumneavoastră a dat
roade...
- Ioane, să păstrăm proporţiile, replică profesorul, după dumneata eu am
influenţat câteva din marile descoperiri ale omenirii...să fim serioşi...
Se întunecase. În liniştea de afară se auzea doar un câine lătrând în
depărtare...mireasma iasomiei intra pe fereastra deschisă.
- Mă simt exact ca atunci...murmură Petre, ca atunci când învăţam toţi trei, aici
la tine, Ioane, pentru facultate, mirosul ăsta de iasomie nu are asemănare
nicăieri în lume.
- Mai torn o cafea? întrebă, Sofia, grijulie.
- Ce cafea, la ora asta, nu-i aşa că merge un vin bun, de ţară, uşurel?
Toata lumea pică de acord şi Ioan se duse după vin.
Se instală o tăcere gânditoare. Ioan se întoarse şi turnă vinul în pahare.
- Şi acum, Petre, zi-ne şi de EA, copiii ăştia doi sunt chiori de somn, dar nu se
duc nici morţi până nu le povesteşti.
- Sigur că da, cum nu...le spun...am întâlnit-o la nişte prieteni şi, din vorbă-n
vorbă,
i-am spus cu ce mă ocup. A fost foarte interesată şi am început să ne vedem, să
dezvoltăm subiectul şi aşa ne-am împrietenit.
- Ce fel de om e, cum e ea, adică, în afara scenei, e ca noi toţi? se precipită
Alexandru
Petre surâse....
- E ca noi toţi, Alexandre, într-un anume sens...
- Adică? Ce fel de persoană e? Cum trăieşte?
- E foarte discretă cu viaţa ei, nici eu nu-i ştiu toate intimităţile, dar pot să-
ţi spun că e teribil de sensibilă, suprasensibilă chiar, dar nu în sensul de
supărăcioasă sau dificilă, sensibilă ca o coardă...vibrează, traieşte la alte
dimensiuni decât noi, ceilalţi.
- Are prieteni, cu ce se ocupă în afara muzicii? îndrăzni Dan.
- Pentru ea nu există “în afara muzicii”, prietenii cu care se vede sunt muzicieni
ca şi ea, sau oameni care au ceva în comun cu muzica, cum sunt eu sau alţii ca
mine...Studiază în permanenţă, dacă s-ar întâmpla o nenorocire şi n-ar mai putea
cânta ar putea publica lucrări de o inestimabilă valoare teoretică. Asta i-am spus
odată şi mi-a răspuns că n-o interesează....toată informaţia pe care ar pune-o
într-o carte o transmite cântând şi încă ceva în plus. Am lucrat mult cu ea în
studiul nostru, transcede interpretarea în trăire, de aceea efectul pe care-l lasă
dupa concert este atât de profund. La un moment dat, însoţind-o într-un turneu,
era foarte obosită şi am avut senzaţia că va claca....nici vorbă, îşi trage
energiile dintr-o zonă necunoscută nouă, celorlalţi, şi o dă pe toată publicului,
în fiecare concert. Pentru mine e un miracol ...
Liniştea se instală din nou. Vinul îmbujorase feţele....Ioan îşi aprinse un trabuc
şi aroma lui se combina cu mireasma iasomiei care venea prin fereastra
deschisă....Miclea îşi dăduse ochelarii jos şi îşi sprijinea capul în cot....
- Mă iertaţi un pic, mă duc până la toaletă, se ridică Petre.
- E în capătul holului, îl îndrumă Sofia.
Stăteau fiecare cu gandurile lui...un vânt uşor umfla perdeaua...nimic nu se mai
auzea de afara.
- Am văzut-o în concertul de la Viena de acum trei ani...ce înaltă e, ce subţire,
aproape filiformă...încercă Alexandru să rupă tăcerea...
- Nu-i deloc înaltă, eu am văzut-o anul trecut, e fragilă, ca o statuetă de
Tanagra, dar micuţă, replică Dan.
- Şi mie mi s-a părut înaltă, dar eu am văzut-o la televizor, poate imaginea era
uşor deformată, se ralie Miclea.
- Culmea, eu chiar mă întrebam...am văzut-o de atâtea ori...şi uneori părea
filiformă, cum zici tu, Alexandre, alteori, dimpotrivă, parcă era o miniatură,
ciudat, foarte ciudat, zise profesorul gânditor, acu` că aţi adus vorba, îmi dau
seama că şi eu am remarcat. La un moment dat, în liedul acela sfâşietor, pare că
se transformă, nu ştiu cum să zic, parcă forţa vocii ia din lumina corpului, mi s-
a părut că devenise translucidă, dar sigur era efectul acelor sunete asupra
imaginaţiei mele... straniu, foarte straniu, în orice caz...
Petre revenise şi auzi sfarşitul.
- Domnule profesor, dumneavoastră nu vă poate ascunde nimeni nimic, aţi aflat şi
secretul ei cel mai bine păzit...şi care-i, până la urmă, tot o problemă ce ţine
de fizică...sau nu, zâmbi Petre ambiguu. EA a depăşit dimensiunea în care evoluăm,
adică spaţiul, timpul şi noţiunea de "eu". Cu alte cuvinte, între corpul ei fizic
şi voce se petrec interacţiuni de ordin energetic. Când vocea ei trebuie să
depăşească intensitatea normală a vocii omeneşti, “împrumută” din corp energie. E
secretul ei, la a cărui descifrare nu ma ajută prea mult toată ştiinţa pe care o
am în cap. Ea se transformă câteodată, parţial, în muzică, devine un instrument
viu. Flautul, de exemplu, este gol pe dinăuntru... vântul trece prin el deoarece
instrumentul îl lasă să treacă; doar îl prinde, îl modulează şi din nou îl lasă să
iasă transformat în muzică pentru auz. Tot aşa, EA spune că atunci cand cântă,
este goală pe dinăuntru, de aceea lumina divină trece prin ea fără oprelişti. Ceea
ce noi auzim ca fiind o voce omenească, este de fapt respiraţia lui Dumnezeu.

Afară, fără să ceară permisiunea savanţilor, tiptil, sosise dimineaţa.