NU PUTEM SLUJI LA DOI DOMNI

Publicat pe 06 Jul 2011 | Categorii: Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminica despre grijile vietii, Egoismul, voia proprie, Meditatii duhovnicesti | |Print

Nimeni nu poate s slujeasc la doi domni, cci sau pe unul l va ur i pe cellalt l va iubi, sau de unul se va lipi i pe cellalt l va dispreui; nu putei s slujii lui Dumnezeu i lui mamona. [...] Un lucru care se neglijeaza adeseori de catre multi dintre noi, atunci cand ne complacem si ne amagim cu un fel de minimalism religios este ca Hristos, Dumnezeul nostru este Dumnezeu gelos si ca in calea catre mantuire nu exista jumatati de masura (sau mai putin de jumatati). Hristos ne cheama sa fim cu totul ai Lui, sa-I daruim tot sufletul nostru, tot trupul si toata viata noastra, sa-L recunoastem ca deplin Domn si Imparat peste noi, intelegand si aplicand adevarul acesta fundamental enuntat de Sf. Ap. Pavel: noi nu suntem ai nostri si viata noastra a Lui este. Pentru multi crestini de astazi este socant sa afle ca viata lor nu este legitim sa le apartina si sa faca ceea ce vor cu ea (desigur, poate in limitele decentei si moralei foarte relative, de altfel). La fel si cu trupurile noastre sau cu imbracamintea noastra avem dreptul sa facem ce dorim. Ce sa mai spunem de indragostirile sau iubirile noastre, despre placerile, distractiile si pasiunile noastre, de ambitiile si proiectele noastre, de viata noastra de familie, etc. Pentru nimic din toate acestea nu ne trece prin minte ca s-ar cuveni sa-L intrebam ceva pe Dumnezeu. Nu e treaba Lui! Daca pentru noi insesi scopurile vietii noastre sunt indiferente la voia Sa...

Astazi, chiar si printre credinciosii numiti practicanti, a ravni si a cauta sa traiesti dupa cuvantul liturgic: Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam, fara a aluneca in niciun fel de extremism sau fanatism ingust sectarist, inseamna totusi a-ti asuma automat si eticheta de habotnic si a te expune barfelor si deriziunii. De ce? Pentru ca in acel cuvant liturgic astazi nu mai crede (efectiv) aproape nimeni , el este in cel mai bun caz o frumoasa metafora, un accesoriu estetic care sa ne faca sa ne simtim bine in cadrul ceremonialului divin, al spectacolului Sfintei Liturghii. Nu spunem ca nimeni nu izbuteste sa-l implineasca ceea ce este firesc si de inteles, pentru ca asta este intreaga lupta de toata viata a crestinului; Evanghelia nu se implineste batand din palme si metanoia nu se intampla peste noapte, ci prin stradanie continua, prin continue caderi si ridicari ci ca mai nimeni nici nu incearca, mai nimeni nu mai lupta, pentru ca mai nimeni nu-l mai in serios. Iar cine-l ia in serios, acela se cheama ca ori este facut pentru manastire, ori este nebun! A fi lumesc astazi este subinteles ca singura forma posibila de a fi crestin in lume. A nu iubi lumea este o prostie pe care n-o mai crede nici o babuta, daramite nu-i asa? noi, niste crestini tineri, cu studii inalte, plini de viata si moderni, traitori in progresistul secol XXI

Toata Evanghelia, de fapt, este tratata astazi de catre cei mai multi crestini ca pe o poveste din care luam ce ne place, ce ne satisface, ce ni se pare ca ne confirma si nu ne obliga nici macar la a ne problematiza mai profund, cu atat mai putin la a ne schimba, poate radical E suficient ca bifam prezentele simbolice minimale la slujbele si tainele Bisericii, ca postim (de bucate) si ca (eventual) ii platim tributul necesar lui Dumnezeu prin pravila/canon si prin faptele bune ocazionale, facute cu satisfactia de a ne simti buni Ni se pare arhi-suficient sa facem toate lucrurile acestea formale (uneori chiar cu mult zel, cu ambitie, cu constiinciozitate ) ca apoi sa ni se para firesc sa fim lasati in pace, sa ne traim viata asa cum vrem si cum credem, atata timp zicem noi nu facem rau nimanui... Dumnezeu poate sa ia o pauza si sa ne lase sa ne bucuram de nevinovatele distractii si de placerile permise (credem noi) ale acestei vieti, ca doar ce? nu este Dumnezeul nostru Dumnezeul bucuriei ? Ca si cum Dumnezeu poate binecuvanta acea bucurie gaunoasa din care tocmai El lipseste? Ca si cum in afara Lui exista vreo bucurie adevarata si nu e totul desertaciune si minciuna? Dar noi pe toate stim sa le interpretam si sa le justificam ca sa nu venim sau, daca am venit totusi de forma, ca sa nu ramanem la Ospat cu El. Noi fugim de Dumnezeu si, daca suntem sinceri, simtim ca si El alearga dupa noi Din cand in cand doar ne mai oprim ca sa-i platim ce I se cuvine sau ca sa-I cerem sa ne dea ceva ajutor in problemele

noastre Vrem darurile Lui, vrem ajutorul Lui, bineinteles! Avem chiar dreptul, de ce nu? Dar tocmai pe EL nu-L dorim defel! Iar El nu pentru altceva ne cheama, nu din alt motiv alearga nebun dupa noi Nu alt Ospat ne-a pregatit decat acela de a-L manca pe El, de a ne hrani din El. Nu doar prin Impartasanie, ci tot timpul, in toata vremea si prin toate mijloacele! Dar nu, pentru noi asta e prea mult, e prea greu, e prea impovarator Suntem credinciosi, zicem noi. Dar credinta noastra este mincinoasa, vai, cel mai adesea! Pentru ca alegerile noastre, prioritatile noastre ne tradeaza Ceea ce alegi aceea esti si in aceea crezi! Orice prefera inima noastra chemarii Lui, tot ceea ce iubim mai mult decat pe El ni se face idol si sminteala, piatra de poticnire in calea spre Imparatie. Orice avem, orice este al nostru si nu este impartasit cu Hristos, de orice ne lipim inima si nu dorim sa lepadam, acela ne este Comoara/Bogatia, acela ne este Domn si Imparat adevarat, indiferent de ce am declara si am pretinde sau de ce ne-ar placea sa credem despre noi.. . Fiecare avem tarina noastra, boii nostri sau femeia noastra care sunt intotdeauna mai importante si din pricina carora ni se pare ca am fi indreptatiti sa fim primiti la Cina si mai tarziu; deocamdata insa sa fim lasati sa ne ingrijim de prioritatile noastre, de ceea ce ne pasioneaza, sa ne cultivam idolul in liniste, sa slujim nestingheriti voii proprii. De aceea chemarea pe care ne-o face Hristos cu umilinta, ingenuncheat, batand discret la usa noastra incuiata ne si agaseaza, ne tulbura, ne enerveaza pentru ca, nu-i asa?, ne strica pacea si bucuria de a face ce vrem noi. De aceea, cand vedem un credincios care pare sa ravneasca sa traiasca CU TOTUL duhovniceste (nu ideologic, nu anti-sistem, nu justitiar) pentru Hristos, cu toate stangaciile si limitele lui, deodata noi, cei atat de linistiti, de buni si de iubitori (asa cum ne inchipuim ca suntem) devenim nervosi, agresivi, bombanitori, nemultumiti, carcotasi, cusurgii Pentru ca insasi prezenta lui tacuta ne mustra insuportabil, incepem sa-l barfim, sa-l batjocorim, sa-l scuipam prin cuvinte, sa-i punem etichete si sa radem de el In duh, ceea ce facem noi atunci asta inseamna: ca si noi il imbracam pe fratele nostru in hlamida rosie, ca ii indesam pe cap coroana de spini si-i punem trestie in mana, iar mai apoi incepem sa jucam bza cu el Pentru ca ceea ce i-am facut fratelui nostru lui Hristos I-am facut! Prin acel frate umil si prost, habotnic si incuiat Hristos Insusi ne batea la usa, ca sa ne cheme la Cina Sa! Ce chemare mai duioasa, mai sfasietoare poate exista decat chemarea Pstorului care Si-a dat in chinuri Trupul si Sangele Sau pentru noi, Care plange pentru noi si ne cauta cu lacrimi , fara ca noi sa fi facut nimic sa-L meritam? Cu adevarat, vorba Apostolului, cum vom scapa noi daca fi-vom nepasatori fata de o astfel de mantuire?