Floare albastra de Mihai Eminescu Publicata in 1973, poezia Floare albastra dezvolta un motiv romantic intalnit in literatura universala

Novalis, Leopardi; spre deosebire de semnificatia motivului florii albastre de Novalis (infinitul cerului), pentru Eminescu floarea albastra este insasi iubita, frumoasa, sagalnica, gracila, diafana, dar indrazneata, care reuseste sa ispiteasca eul liric superior spre o poveste de iubire efemera. Identificam 2 planuri: cel apolinic, asa cum il percepe fiinta iubita, si planul dionisiac, reprezentativ pentru dorinta omului comun de a trai iluzia unei vieti implinite prin iubire. Prin aceste 2 tipuri umane, apolinic (geniul) si dionisiac (fiinta comuna), acest text liric prefigureaza problematica din capodopera Luceafarul (1883), chiar finalul poeziei contravine caracteristicilor speciei idilei in care se incadreaza poezia Floare albastra, versul final totusi este trist in lume exprima regretul ca o viata fara iubire implinita este un lung prilej de suferinta, mai ales pentru poetul romantic pentru care implicarea in acest sentiment general uman este patimasa, pasionala. Astfel, desi poezia apartine creatiei de tinerete si cadrul de natura prezentat este plin de lumina specific unui lacas protector pentru tinerii indragostiti, iar verbele sunt la indicativ prezent si viitor sau la conjunctiv prezent (moduri verbale ale sperantei), totusi ultimul catren este elegiac prin dezamagirea continuta, cu elemente de romanta (verbe la timpul trecut): Si te-ai dus dulce minune/ Si-a murit iubirea noastra, dar si cu elemente de meditatie asupra deceptiei provocate de efemeritatea si de vulnerabilitatea sentimentelor omenesti. Structura poeziei este influentata de forma dialogica a textului: compozitional, poezia are 2 parti: invitatia ei si reflectiile lui. Chemarea fetei din incipitul poeziei consta de fapt intrun portret al principiului masculin insetat de cunoastere, asa cum il percepe ea cufundat in stele (oximoron surprinzator), preocupat de istorie (simbolul campiilor asire, piramidelenvechite), de cosmogonie (intunecata mare). Pentru el, spiritul ii ofera placerea si fericirea. Ea il ademeneste din lumea lui rece, abstracta si detasata; atitudinea ei este sincer afectiva asa cum reiese din vocativul De nu m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele. Chemarea este un monolog plin de promisiuni Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite! Acest monolog este intrerupt de meditatia lui, care cedeaza acestui erotism patimas si declarat; izolarea spiritului de fericirea lumeasca este intrerupta de recunoasterea meritelor ei: Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi parul. Tacerea lui, rasul sunt semne ale acceptarii adevarului ca viata e imposibila fara iubire. Tonul fetei este familiar Hai in codrul cu verdeata. Cadrul de natura este romantic prin motivele tipic eminesciene, codrul, izvoare, ochi de padure, trestia cea lina; melancolia specifica acestui poet este sugerata de structura izvoare plang in vale. Senzualitatea fetei domina incepand cu strofa a saptea: Si mi-i spune-atunci povesti/ Si minciuni cu-a ta gurita. Textul este in registrul popular, predomina formele de oralitate: mii spune,n-a s-o stie, cine treaba are, s-a fi ivit; obiceiul de a incerca pe-un fir de romanita daca sunt iubite este specific mediului rural, ca si portretul ei, diferit de femeia inger, eterata, sacralizata, angelica si acorporala, din sonete voi fi rosie ca marul/ Mi-oi desface de-aur parul

Gesturile promise fac parte din scenariul tandretei care se constituie intr-o reverie sugerata de verbe la timpul viitor: ne-om da sarutari pe cale, te-oi tinea de dupa gat. Tabloul de natura protectoare/ocrotitoare este completat cu aspectul nocturn, descrierea artistica abunda in structuri, frecvente in idilele eminesciene: luna-n noaptea cea de vara, pe carare-n bolti de frunze. Repetitia epitetului dulce accentueaza acceptia poetului asupra beatitudinii, ca stare a indragostitului, epitetul traducand voluptatea momentului erotic. Fragmentul devine o idila pastorala cu protagonisti rurali; ea este o fiica a naturii, care cunoaste cochetaria, magiile si jocurile indragostitilor dintr-un mediu patriarhal: Si mi-i spune-atunci povesti/ Si minciuni cu-a ta gurita. Portretul ei aminteste de picturile Renasterii. Penultima strofa este marcata de tristetea regretului ca povestea de iubire s-a ispravit, exclamatiile demonstreaza implicarea afectiva a eului liric (asa cum afirma Ortega y Gasset, unul este cel care iubeste, cel care se implica, in acest caz eul liric, iar celalalt este cel care se lasa iubit): Ce frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi dulce floare. Posesivul -mi sugereaza nazuinta indragostitului sincer. Epitetul dulce floare este suprema apreciere a daruruilor iubitei. Ultimul catren, prin verbe la perfect compus sugereaza despartirea definitiva, Si-a murit iubirea noastra, dar amintirea e de nestavilit, de neuitat, sentimentul este viu in sufletul eului liric, ceea ce este evident in vocativul dulce minune (proiectie in sacru) si in invocatia repetata Floare-albastra! floare-albastra!... care accentueaza parerea de rau, durerea sufleteasca, dorul ceea ce-i provoaca concluzia deceptionata Totusi este trist in lume! Adverbul totusi marcheaza o opozitie intre vis si realitate. Faptul ca intamplarea se petrece doar in reverie este marcat la nivel morfologic de numarul mare de subtantive substantive (6-8 in fiecare strofa, in comparatie cu 2-3 verbe). Finalul anunta pesimismul, scepticismul din creatia de maturitate.