Instalarea regimului comunist în România a însemnat intervenţia şi controlul politicului asupra tuturor

compartimentelor vieţii. Partidul Comunist, ca „forţă conducătoare în Stat", ca putere absolută, a dezvoltat o acţiune
susţinută de legitimare a intereselor sale, recurgând la diferite tipuri de constrângeri. Cultura şi literatura au jucat un rol
important în arsenalul de dominaţie, fiind politizate şi subordonate puterii.
Atitudinea puterii faţă de scriitori, de creatori, în general, a fost una de continuu control, în acest scop fiind organizate
servicii sau subservicii speciale şi specializate: de cenzură şi de securitate. La acestea se adăuga „îndrumarea" literaturii de
către partid şi activiştii I săi culturali. Literatura şi presa, discursul scris tipărit erau supuse unei lecturi de verificare a
conţinutului, după alte criterii decât cele estetice sau jurnalistice.
De aceea se poate vorbi despre o literatură aservită ideologiei comuniste, chiar dacă termenul de „literatură" în acest caz
este golit j de înţelesul său de bază. Acest tip de literatură, în afara literarului propriu-zis, s-a caracterizat prin:
• „îndrumarea" literaturii de către Partid şi cadrele sale;
• utilizarea unor genuri şi specii literare pentru slujirea ideologiei comuniste;
• impunerea unor scriitori şi critici literari, fideli regimului, şi criticarea, sancţionarea şi eliminarea celor care se abăteau
de la „linia" trasată de Partid.
Literatura are, în acest timp, o singură dimensiune: „de propagandă şi de agitaţie", fiind învestită cu misiunea istorică de
a exprima, de a transmite şi de a impune ideologia de partid. încadrată într-o concepţie unică despre artă, dictată şi hotărâtă
la Moscova, această literatură trebuia să creeze suportul mental şi afectiv necesar înregimentării populaţiei în slujba
idealului comunist.
Pentru a denumi acest tip de literatură au fost preluate două formule din Uniunea Sovietică: proletcultism şi realism
socialist.
Proletcultismul este un termen aplicat literaturii române ideologizate din perioada stalinistă, în comentariile şi
analizele ulterioare acestui interval de timp. La origine, termenul se referă la organizaţia Proletcult („cultura proletară"),
organizaţie „muncitorească cultural-educativă cu caracter de masă", înfiinţată în Rusia în 1917, cu puţin timp înainte de
Revoluţia din Octombrie. Proletcult îşi declară autonomia faţă de ideologia leninistă, în numele unei arte „noi", fără
tradiţie, fără moştenire, fără continuitate, având caracter mai mult avangardist. Cu un număr din ce în ce mai mare de
filiale, organizaţia devine incomodă şi Lenin manevrează subordonarea ei faţă de partid. Proletcultul este lichidat în 1932.
Realismul socialist impune artistului „o reprezentare istorică adevărată a realităţii concrete în dezvoltarea ei
revoluţionară", precum şi datoria educării şi transformării ideologice a muncitorilor în spiritul socialismului. Stalin îl
defineşte pe scriitor ca „inginer al sufletelor". Realismul socialist este arma ideologică a muncitorilor şi înseamnă arta în
slujba revoluţiei.
Conţinutul acestei arte se prezintă sub două faţete: pe de c parte, este o critică a trecutului, adică a tarelor moştenite de k
societatea burgheză, pe de altă parte, este o susţinere a noului care se naşte din dezvoltarea socialistă.
Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română aplicare: teoriei celor două culturi, lansate de Lenin: în societatea
împărţită îi clase antagonice, există o cultură înaintată, legată de viaţa şi d lupta poporului, şi una retrogradă, decadentă,
emanată de clasei dominante în descompunere. Această ideologizare a determine acţiuni de „evaluare" a moştenirii literare:
• blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă a fost interzisă, fiind trecută în aşa-zisele fonduri secrete ale
bibliotecilor
• reeditarea selectivă;
• deformarea sensului operei prin interpretare dogmatică. Astfel, în 1946 apare catalogul Publicaţii scoase din circulaţie
cu 1863 de titluri dintre care 762 în limba română, iar în 1948, ui catalog de 10000 de titluri, de 522 de pagini, cu un
supliment de 11 de pagini, la care se adaugă toate manualele şcolare de dinainte de 1947. Alţi autori au fost scoşi din
circulaţie prin interdicţia tacită de a nu mai fi publicaţi (Maiorescu, Călinescu).
Poezia, căreia i se trasase misiunea de a însufleţi, prin mesajul ei, crezul înalt al partidului, era una de tip agitatoric, cu
un mesaj accesibil, care să poată ajunge la „oamenii muncii", Temele era prosovietice sau antiimperialiste, legate de viaţa
„nouă de la oraşe şi sate", de omul „nou" şi izbânzile sale, de partid şi binefaceri sale. Prezentul luminos, în contrast cu
trecutul întunecat, comunist - erou civilizator, victoriile de pe marile şantiere, colectivizări agriculturii reprezintă realităţi
măreţe, demne de inspiraţia poeţică. Formula consacrată este cea a poemelor narative, scrise într-o liml „pe înţeles", în care
adeseori erau imitate structuri poetice cunoscute de tipul baladei populare, al versului eminescian, coşbucian etc.
Proza era destinată misiunii de a reflecta „marile transformi din industrie şi agricultură, munca fremătătoare de pe
şantiere" rolul partidului, lupta cu trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare „lupta de clasă", frumuseţea şi măreţia
eroului comunist, fie muncitor sau ţăran.
Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul rând in diminuarea controlului ideologic asupra teritoriului liric,
care este confiscat şi folosit ca instrument de propagandă în perioada stalinistă. Temele impuse - partidul glorios, cuceririle
socialismului, eroul conducător - nu mai sunt unice şi obligatorii. În proză însă un număr însemnat de scrieri contribuie la
susţinerea politicii de partid, abordând două teme de predilecţie: lupta dintre nou şi vechi (cu o schemă epică simplă:
inginerul tânăr şi capabil, angajat într-o întreprindere de stat intră în conflict cu vechea gardă şi cu profitorii regimului
comunist) şi istoria naţională, prin luarea cultului eroilor.